Restaurat ca un sit al Memoriei nu mult trans – figurative, cât realist scrutător, sit-ul – carte, din care inteligenţa senectuţii, înnobilată şi decantată de arderile suferinţelor – din perioada dictaturii, dinainte de exilul în U.S.A., romanul „ Preaplinul tăcerilor” – este, unul al despresurării marilor tensiuni suferite într-o viaţă, prin mărturisiri şi mărturii de dinainte de emigrare, de ceea ce pentru mulţi români pare a fi un Canaan, după exodul peste ocean. Cartea a apărut ]n româneşte, în California sa rezidenţială, înţeleg după alte câteva – eseuri, proze, poezii,- şi desigur este una parabolic – evangheliară, aş spune cumva profetică, dacă înţelegem că istoria se repetă, după comunismul evocat de Vavila Popovici , milioane de români sunt siliţi la un nou exod spre „ canaanurile” occidentale.
Cartea fiind a regresiunii şi evocării, a fost desigur şi a descărcării acelui „ preaplin” – adică a traumaticelor, frustrantelor reprimări – din frică, din oroare, din instinctul auto-apărării Fiinţei feminine – familiale…de soţie ajunsă în văduvie… Povestea curge fluent, cu un stil alert şi în spirit creştin tradiţional, al Originii bucovinene…. Cred că în acutele schimbări de paradigme în literatura actuală, cel puţin în România unei culturi implozive şi deviaţionistă altfel, critica unui roman biografic mai ales, pe fond clasic, NU ARE ROST să re-povestească „ sfătuitor” şi cum se-ntâmplă „ şcolăreşte”, didacticist, cartea distinsei doamne… Aşadar calea bună ar fi să ÎL CITEASCĂ direct, sau prin internet, cei ce vor să înţeleagă ce a fost nu demult cu „ noi”, ca popor –experiment – mai ales după ultimul război, şi, să extragă din cartea-iniţiatică a autoarei, iluminare şi har – spre a le fi pilduitor. Romanul este de profundă morală creştină, prin sinceritatea mărturiei şi prin buna lecţie a descrierii fără ţinte estetizante, aşadar este un roman – neo – testamentar în sensul teologic. Cum autoarea a avut primele încercări literare încă din ţară, dinainte de exil, este greu pentru mine să disting cărui public anume îi este adresat – atât celor de „acasă”, cât şi diasporei, desigur… Meritul d-sale este – consider – că „grupul – ţintă” al scrierilor suntem noi, ceilalţi care scriem, de pretutindeni!
Vavila Popovici scrie într-un stil alert, captivant şi cu nerv narativ aproape telenovelistic, iar zona unde îl situez, este cea a cărţii creştine, unde gestul cărţii este gestul preotesei, al Mamei Dolores, cumva… Am citit şi cunosc multe cărţi de mărturie – mărturisitoare ale unor români din diaspore… Diverse ca stil, dar cu aceeaşi ţintă în fond teologică sau teosofică, indiferent de apartenenţa confesională. La urma urmei, romanul de acest tip este 1) catarsic, decantator de „ preaplinul” memoriei reprimate – subliminate, să-i spunem memoriei FREATICE. 2) demn a fi comunicat – cuminecat cu scop de învăţătură şi adevăr istoric restaurat…
Este ora mărturiilor şi a mărturisirilor impregnate de empatia inconfundabilă a unei vieţi trăite dramatic dar DEMN, exemplar, aşadar modelator pentru sufletele deschise şi sinergice, într-o lume accelerat a corupţiei, aşadar a unei NOI STRICĂCIUNI.
Concluzie: Poate că „preaplinul” este nu atât cel al memoriei raţionale, agitându-se în zonele subconştientului şi prin scriere, evocare, autoarea, aflată la o vârstă venerabilă, ni se confesează din irepresibila impulsie psihică de apărare, de luciditate: nu doar celor personale, ci in extenso, ale unei memorii colective frustrate bestial de Monstrul Istoriei.
Povestea – parabola romanului este astfel nu doar a cuiva, ci a mai multora…
Iar monstrul istoriei este monstrul perpetuat divers, disimulat, camuflat sau explodând hidos la răscruci, monstru Puterilor manipulatoare, „ secret – serviciile” – care fac şi desfac…lumea.
Preaplinul tăcerilor
( viaţa în comunism)
Fragment
„Dacă se va întâmpla acum, nu va veni pe urmă.
Dacă nu va veni pe urmă, se va întâmpla acum.
De nu se va întâmpla acum, totuși va veni pe urmă.
Totul e să fii pregătit.”
William Shakespeare
Ştii, dragule, nu-mi venea să cred că vei intra în acel somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamnă a muri? Nu văzusem nici o persoană dându-și sufletul și cu-atât mai tare mă înspăimântam… Zărisem până atunci, pe străzi, trecând câte un cortegiu de înmormântare și întorceam privirea în altă parte, şoptind: „Dumnezeu să-l ierte!” Mi-era teamă, o teamă nemotivată și grăbeam pasul… Mai târziu mi-am dat seama că moartea se-nvaţă precum viaţa…
Stând la marginea patului tău, îmi ascundeam cu palmele faţa plină de lacrimi, ascultam spovedania ta: „Omul în faţa primejdiei şi în faţa morţii îl caută şi îl găseşte pe Dumnezeu. Şi oricât de nedezvăluit ar fi Dumnezeu în omul ascuns în putregai şi ruină morală, el apare ca o rază, licăreşte într-un colţ, începe să radieze lumină în jurul lui şi tu începi să descoperi încăperile sufleteşti pe care le ai; oricât de mici ar fi, ele pot fi încălzite, pot să lumineze întreaga-ți fiinţă. În momente de entuziasm, atunci începe cunoaşterea propriei tale fiinţe, începe lupta între binele care exista în tine şi care era neglijat, dispreţuit poate, şi mizeria morală, răul care tindea să acopere în cele din urmă, să distrugă totul din om… Dumnezeu te-ar fi putut lăsa, dar în marea Sa bunătate te-a înţeles! A înţeles că această fiinţă trebuie ajutată şi a început să te ajute… Ne naștem din lumină și ne-ntoarcem în lumină…” La un moment dat ai obosit. Vorbeai prea încet și nu-ți mai înțelegeam cuvintele. Ca o străfulgerare mi-a venit în minte destăinuirea lui Vlahuță la vizitarea lui Eminescu în ospiciu: „Mi-aduc aminte că două vorbe – foc şi aur – reveneau mereu. N-am putut reţine decât aceste patru versuri: Atâta foc, atâta aur/ Şi-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieţii/ Ai revărsat, Părinte!”
Mai târziu mi-ai spus că vezi o clădire frumoasă, luminată în interior de o lumină puternică, strălucitoare şi în acea lumină, un bărbat îmbrăcat în frac te cheamă, îţi face semn să vii spre el… M-au trecut fiori de spaimă… Voiam să strig după ajutor, dar acesta nu mai putea veni de nicăieri. Citisem cartea „Viaţa de după viaţă” a medicului, psihiatrului Raymond Moody, cel care culesese mărturii cu privire la moarte, ajungând la concluzia că toate marile religii aduc acelaşi adevăr, uneori într-n mod mai restrâns, alteori mai detaliat. Mărturiile culese de el erau cu privire la moartea temporară, date de persoane scoase din moarte clinică prin reanimare, persoane accidentate grav care au fost aproape de moarte. Una din declaraţiile comune era cea a apariţiei „fiinţei de lumină”. Fiecare relata oarecum diferit această fiinţă, chiar modul plecării, dar exista o similitudine. Probabil şi moartea diferă de la om la om, aşa precum viaţa noastră este unică pentru fiecare individ.
Despre acea fiinţă spirituală, caldă, duioasă, plină de iubire şi întrajutorare, citisem că poate apărea înainte sau chiar în momentul părăsirii trupului fizic, şi iată, tu îmi relatai întâlnirea cu acea fiinţă. Se vorbea, în cartea pomenită, de o percepţie extracorporală pe care o au cei ce trec prin această moarte clinică, cum li se pare că trec printr-un tunel întunecat şi simt ceva ca o adiere de vânt… Se crede că tunelul de lumină se datorează unei creşteri temporare a activităţii părții scoarţei cerebrale care privește interpretarea percepţiilor vizuale, în condiţiile în care lipsa de oxigen reduce inhibiţia fiziologică operată de unele celule asupra altora. Gândeam că deseori omul nu se mulțumește cu învățătura religioasă și caută explicații raționale, științifice care duc în final la aceeași concluzie… Această activitate, mai ridicată decât cea normală a celulelor din cortexul vizual, ar produce efectul de tunel luminos. Iar la capătul tunelului omul vede figuri cunoscute ale prietenilor, rudelor, figuri strălucitoare. Apoi vede grădini, flori, râuri, insule, lumini și urmăreşte filmul propriei vieţi. Exista, da, o similitudine în percepția vizuală pe care mi-o relatai. Și după acea mărturisire privirea ta a plecat undeva departe… Ți-am respectat tăcerea. Ştiam că nu fabulezi! Nu ți se administraseră droguri. Ai refuzat morfina adusă, ai răbdat chinurile, în dorinţa de a trăi lucid ziua intrării fiicei celei mici în facultate. Trebuia să susţină examenul peste câteva săptămâni. „Vreau să te ştiu o luptătoare…” i-ai spus şi ea îşi freca mânuţele, lacrimile cădeau ca nişte perle transparente, pe obrajii ei frumoşi de adolescentă şi îți promitea că va intra la facultatea de medicină. Asistam, dopată cu calmante, la acea scenă…
Într-o zi când medicii – colegii tăi – mi-au spus că nu mai simți nimic şi au plecat fiindcă era ora prânzului, se schimba şi tura personalului mediu, atunci am simţit că rămăsesem numai noi doi, neputincioşi în faţa sorţii… Ştiind că nu mă mai poate auzi nimeni, am strigat, nu din egoism, ci din disperare: „Cui mă laşi?” Şi din ochiul tău drept s-au prelins lacrimi. Rămânerea mea pe pământ, era în acea clipă tot atât de incertă ca şi vindecarea ta. Stăteam la căpătâiul tău şi retrăiam realizările, zbuciumul, clipele dragostei noastre şi-mi dădeam pentru prima oară seama că viaţa ne-a fost atât de scurtă, totul a fost atât de puţin, cu un sfârşit pe care nu l-aş fi putut bănui niciodată. Poate viaţa noastră de până atunci fusese doar câteva clipe?
Înainte de a pleca m-ai întrebat: „Cum ai să te descurci în lumea asta plină de rechini?”
Şi consolându-te şi încurajându-mă ai adăugat: „Eşti un amestec de raţiune şi pasiune, sper să păstrezi acest echilibru!” Era o recunoaștere, o prețuire a momentelor cruciale ale vieţii în care am fost alături de tine, luând decizii corecte… Ultimele clipe, chinuitoare, nespus de chinuitoare pentru tine şi pentru mine, parcă nu se mai sfârşeau.
Tăcerea mea în momentele de despărțire a fost țipătul interior de durere și deznădejde. Conștientizam plecarea din viața aceasta a unei stele ce se depărta tristă, dar poate, în același timp fericită… Mi-am dat seama că m-ai părăsit cu adevărat, când ți-am auzit ultima suflare pe care am simţit-o ca pe un cutremur…
Şi nu ştiam ce trebuie să fac, durerea pusese stăpânire pe întreaga mea fiinţă, dar oamenii cu care ai lucrat şi cei cărora o parte din viaţa ta le-ai dat, mi-au sărit în ajutor. Prietenii, în acele clipe, m-au smuls morţii. Trebuia să rezist, să dovedesc copiilor că le-a mai rămas… o mamă.
Am plâns în toate zilele după dispariţia ta, scrâşneam din dinţi, nopţile te visam: te pierdeam, te căutam şi te găseam… Uneori parcă plecai de acasă pentru o scurtă vreme, la nişte cursuri, ori la specializare, ori în gărzile de noapte, nu mai ştiu… Mereu plecai şi când te găseam, îmi spuneai că ești ocupat; îmi aruncai priviri blânde şi eu speram, de fiecare dată speram, că te vei întoarce… În vis erai aşa cum ai fost în viaţa noastră: mereu plecat la datorie… Ce mult ți-ai iubit profesia! Când deschideam ochii şi conştientizam realitatea, doream să mă întorc în vis…
Ai plecat! Moartea a fost o trecere la viaţa veşnică, cea fără de sfârşit. Tăcerea se aşternuse definitiv între noi. A urmat acea apăsare a pleoapelor reci, pentru a-ți pregăti somnul lung, liniştit, până după sfârşitul acestei lumi, mâinile pe piept în semn de rugăciune, să te poți ruga încet pentru iertarea păcatelor şi pentru odihna ta veşnică…
De câte ori mă duceam la Biserică, una dintre cele şase ectenii, mă emoţiona profund, aceea în care cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.” Ne rugăm, ne rugăm, dar suferința nu ne ocolește, ea este esența condiției umane; suferim la naștere, trăim și murim în suferință.
Surorile s-au grăbit să-ți aprindă o lumânare, lumină din lumina lui Hristos, simbolul vieţii creştineşti pe care ai dus-o. Lumină ai fost pentru bolnavii tăi, pentru colegii tăi, pentru familia ta… Erau orele nouă ale serii zilei de 29 mai 1987. Am plecat singură. Era noapte, orașul era mort, doar mizeria lui întâlnită la tot pasul, era poleită de cuvintele politicienilor optimiști ai vremii, în ziarele pregătite pentru dimineața zilei următoare…
Străbăteam strada întunecată, trotuarul acela îngust, mărginit de un gard de beton, bătrân, înclinat de vreme, fisurat de cutremur, gata să se năruiască… Peste gard se aplecau salcâmii, îşi scuturau florile albe, împrăștiind parfumul inconfundabil cu efect sedativ… Mi se părea că aveau parfumul morții şi călcam florile în picioare ca şi cum aş fi vrut să lovesc moartea, să mă răzbun… Dincolo de gard lăsasem spitalul, rezerva în care zăcea trupul tău nemişcat şi rece. Pașii mă duceau spre casă şi mă obsedau gemetele tale, chemările vieţii în lupta cu boala, agonia care se prelungise atât de mult… Moartea intrase în viaţă, iar viaţa, ca un copil naiv, se încăpăţâna să o accepte…
Aşteptam să-mi strâng copiii la piept şi să plâng în braţele lor… Ajunsă acasă am scos hainele din dulap. Aveau, parcă, mirosul trupului tău. Erau haine curate, cu care trebuia să fii îmbrăcat; aşa se obişnuieşte, pentru că Mântuitorul a fost înfăşurat cu giulgiu nou, curat. Le-am dus la spital, te-au îmbrăcat. Nu puteam crede că pleoapele tale s-au închis pentru totdeauna, că s-a sfârșit pentru noi tot ce existase până în acea clipă.
A doua zi dimineaţă mi te-au adus acasă în sicriu. Şi te-au aşezat în casă cu faţa la răsărit, întrucât de la răsărit a venit Hristos. Dormeai în sicriu, pluteai în odaie… Simțeam atunci că omul nu este numai corp fizic ci şi spirit, o existenţă aparte, partea cea mai uşoară a creaţiei care nu mai comunică cu lumea materială. Ieşirea din corp a spiritului tău a fost, probabil, o uşurare. Ochii mei nu-l vedeau, mi-l închipuiau doar, dar „el” mă vedea şi-mi cunoştea gândurile. Îmi aminteam de cele știute, patruzeci și două de zile necesare spiritului de a se desprinde definitiv de lumea pământească, după care se înălţă, pleacă în lumea astrală, într-un loc corespunzător gradului său de evoluție. De aceea, în această viaţă pământească trudim, evoluăm spiritualiceşte, încercăm o firavă îndumnezeire…
Mă plimbam prin odăi, în lungul şi latul lor, cu paşi din ce în ce mai iuţi, cu bătăile inimii din ce în ce mai repezi; nu puteam privi în oglinzi să mă liniştesc, ele erau acoperite cu pânză, să nu pot privi în ele, în acele momente triste să privesc doar chipul tău… Mă cuprindea câte un tremur, după care mă simţeam vlăguită de puteri… Îți priveam trupul neînsufleţit în acele zile şi nopți, rosteam rugăciuni, uneori cu glas şoptit, alteori în gând. Mai venea preotul şi săvârşea slujba de toată noaptea… Sufletul tău mai era lângă mine, plutea uşor prin casă. Devenise un simplu spectator; privea totul în liniște, eliberat de stresul vieții… Şi Doamne, „Veşnica pomenire” acea cântare care îmi producea fiori şi lacrimi… În acele clipe conştientizam, mai mult ca oricând, despărţirea… Şi mă rugam ca tu, rămânând în amintirea noastră, să nu fi uitat de Dumnezeu… Şi sărutul, ultimul sărut pe care l-am aşternut pe chipul tău, a fost sărutul promiţător al iubirii veşnice… Şi mai ştiam că locul unei văduve, de aici înainte, este lângă Dumnezeu! Copiii mă priveau şi nu ştiu dacă-mi mai suportau plânsul.
Ultimele carti publicate de Vavila Popovici sunt:
Adresele de la care se pot comanda cărțile (faceți click pe link-uri):
„Scrisori de departe”: https://www.createspace.com/3456668
„Articole, Eseuri”: https://www.createspace.com/3479381
„Preaplinul Tăcerilor”: https://www.createspace.com/3513737
„Poemele iubirii”: https://www.createspace.com/3698730
