Se cunoaşte faptul că fruntaşii “Şcolii Ardelene ” au fost preocupaţi pentru studiu istoriei neamului românesc şi al filologiei. Membrii acestei grupări au dus o luptă permanentă pentru promovarea limbii române în zona inter-carpatică a ţării noastre. Un rol important l-a avut Ioan Budai-Deleanu în promovarea literatuirii române în acest areal. Alături de el şi-au desfăşurat activitatea literară şi alţi scriitori ardeleni, care şi-au propus să arate că limba română e capabilă să exprime sentimente şi idei înalte şi să devină instrumentul unei culturi superioare.În acest context îi amintim pe Dimitrie Ţichindel, despre care Eminescu în “Epigonii ” spunea “Ţichindel gură de aur “, Vasile Aaron şi Ion Barac. Aceştia au tradus şi au prelucrat opera literare diverse, care au constituit, în Ardeal, un început de literatură scrisă.
Totuşi în această perioadă, de o literatură artistică, în adevăratul înţeles al cuvântului, nu poate fi vorba decât la Ioan Budai-Deleanu, care în epopeea sa “Ţiganiada “, ce reprezintă într-un timp în care atât în spaţiu inter-carpatic, cât şi în Principate literatura nu era decât la începuturile sale-nu numai o operă de maturitate literară, ci o adevărată realizare artistică, autorul ei depăşindu-şi cu mult contemporanii.
Este fiul al preotului greco-catolic Solomon Budai, din Cigmău, din comitatul Hunedoarei, aproape de Orăştie, unul din cei zece, ai acestuia, născut la 6 ianuarie 1760, după unii cercetători, după alţii în 1763.Scriitorul îşi petrece copilăria în satul natal unde face şi şcoala primară, iar la îndemnul părinţilor îşi continuă studiile la seminarul greco-catolic din Blaj începând cu anul 1772, după care urmează Facultatea de Filosofie din Viena, în perioada 1777-1779. la îndemnul părinţilor trece la Facultatea de Teologie( 1780-1783) ca bursier al Colegiului Sfânta Barbara, unde obţine şi titlul de doctor în filosofie. La Viena îl cunoaşte pe Samuel Micu şi pe Şincai, aici va intra în contact cu literature universală şi cu ideile umaniste ale vremii.Adâncirea literaturii clasice şi universale şi îndemnul oferit de cercetările ştiinţifice ale celorlalţi ardeleni aflaţi în capitala imperiului i-au limpezit şi mai mult drumul ce avea să-l urmeze.În timpul studiilor din Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege mult material. Tot aici a avut slujba de psalt la Biserica Sf.Barbara, mai târziu a devenit profesor şi prefect de studii la seminarul din Blaj, în anul 1787.Datorită faptului că a intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob,( consacrat pe această funcţie de bunul său prieten Grigore Maior), renunţă de a fi hirotonosit preot.
În aceste condiţii se stabileşte la Liov, unde ocupă, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial.În anul 1796 este avansat judecător la Curtea de Apel, funcţie pe care o deţine tot restul vieţii.
În timp ce strângea material pentru lexiconul său, învaţă latina, italiana, franceza şi e de presupus că în această vreme l-a încercat gândul de a scrie opara sa literară “Ţiganiada “.
În prefaţa lexiconului său, scriitorul vorbeşte astfel despre înstrăinarea sa:”…abia călcai strămoşescu pământ, când întâmpiându-mă toate împotrivelele, fui silit iarăşi a mă înstrăina. Ba cum aşi zice, a merge de voie în urgie. Fui sâlit în urmă a mă aşeza în ţară străină, întru care nemernicie mă aflu până acum”.
Referindu-se la Bob şi la mediocrităţile oficiale ale Blajului, Ion Budai-Deleanu îi scrie de la Lemberg lui Petru Maior, într-o limbă literară de remarcat:”Scrisu-v’am eu foarte bine toate acele urgii purced din culcuşul nevrednicilor de numele românesc ce s’au încuibat la Blaj…Cunoscutu-i-am eu atunci foarte bine când i-am părăsit şi fugind mai bine am ales nemernicia decât sâmbria cu dânşii.Însă veni-va vreme şi doar nu e departe, când vor ieşi la lumină toate răpsfăţatele ruşinări ale Hierusalimului cestui nou.”
La Lemberg scriitorul rămâne până la sfârşitul vieţii sale; moare la 24 august 1820.
În capitala Galiţiei unde a trăit peste 30 de ani, scriitorul nu a rămas izolat de oamenii şi realităţile din ţară.În această zonă, Budai-Deleanu îşi redactează scrierile cu caracter istoric, filologic şi pedagogic, precum şi cele literara şi traduce o serie de opere juridice pentru a le pune la îndemâna populaţiei româneşti.Printre acestea enumărăm câteva: Filologice:Temeiurile gramaticii româneşti (1812), lucrare rămasă în manuscris, Teoria ortografiei româneşti cu litere latine, este ciorna unei scrisori ample, rămasă în manuscris, Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, apărută în 1812. Istorice: De originibus populorum Transyşvaniae, De unione trium nationum Transylvaniae, Hungaros ita describerem.Juridice:Rânduiala judecătorească de obşte, Viena, 1787, este o traducere, Codul penal,Liov, 1807, Codul civil, Liov, 1812.Pedagogice: Carte trebuincioasă pentru dascăliişcolilor de jos, probabil scrisă la Viena în 1786. Literare: Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apărută la Iaşi în revista “Buciumul Român “, partea I-a apărută în 1875 şi partea a II-a apărută în 1877 şi Trei viteji, poem satiric, Bucureşti, Editura Ancora, 1928.
Am enumerate aici o parte din scrierile lui Budai-Deleanu pentru a ilustra evantaiul de preocupări. Însă opera de căpătâi a rămas Ţiganiada care cuprinde o critică usturătoare şi un protest îndrăzneţ împotriva asupririi feudale. Titlul complect al operei sale literare de excepţie este :Ţiganiada sau tabăra Ţiganilor, poemation eroi-comico-satriric, alcătuit în douăsprezece cântece de Leonachi Dianeu, îmbogăţit cu multe însemnări şi băgări de seamă, critice, filosofice, istorice,filologice şi gramatice de către Mitru Perea şi alţii mai mulţi.
“Ţiganiada” este cunoscută în două variante scrise la date diferite. Prima începută pe la 1792-1795 şi terminată în jurul anului 1800 a fost publicată pentru întâia oară în revista ieşeană “Buciumul Român ” la 1875 şi 1877, cum spuneam mai sus, şi reprodusă în serie de ediţii care s-au îndepărtat de text. Această variantă cuprinde episodul nemeşului Beeicherec Iştoc şi dă o mare întindere părţii relative la răpirea Romicăi şi la peripeţiile lui Parpanghel care o caută.
Redactarea celei de a doua variantă a poemei Budai-Deleanu a începuto în jurul anului 1800 şi a isprăvito pe la 1812.Această variantă-tipărită abia în 1925-constituie forma definitivă a Ţiganiadei, reprezentând stadiul ultim în elaborarea poemei. Autorul a eliminate episodul lui Becicherec Iştoc şi a restrâns pe acela al lui Parpanghel şi Romicăi, opera căpătând astfel o mai mare unitate. Figura lui Vlad ţepeş este mai bine ilustrată, punându-i-se în lumină în mai mare măsură dragostea de patrie; deasemenea, introducerea discuţiei asupra formelor de guvernământ, cânturile X şi XI, adânceşte fondul social al operei.În varianta a doua, pe lângă unitatea de ansamblu şi substratul social mai pronunţat, este mai îngrijită şi în ceeace priveşte forma: versurile sunt mai corecte, mai cizelate şi mai bine cizelate, limba este mai cu îndemânare folosită.
Scriitorul n-a părăsit însă acţiunea legată-în prima variantă a “Ţiganiadei “-de Becicherec Iştoc, ci a folosit acest episode pentru construirea noului său poem satiric”Trei Viteji “, din care autorul n-a apucat să termine decât trei cânturi şi l-a început pe cel de al patrulea.Deşi a avut ca model pe ” Don Quijote” al spaniolului Miguel de Cervantes, scris în 1605, liniile generale ale poemului”Trei Viteji ” sunt pentru Budai-deleanu un pretext pentru demascarea relelor înrădăcinate în societatea timpului. Cei “trei viteji” sunt recrutaţi din cele trtei provincii româneşti:”Becicherec I;toc de Uramhaya “( Transilvania),”Kyr kalos de Cucuraza “(Muntenia ) şi “Născocor de Cârlibaba “( Moldova). Primul, ţigan de origine dar ajuns nemeş, călare pe calul său Ducipal şi însoţit de “frătuţul “Crăciun, trece prin felurite peripeţii, căutându-şi iubita, pe Anghelina. Al doilea, de obârşie grecească, datorită falsificării unor hârţoage, ajunge nobil şi în tovărăşia lui Trandafir Tânşarul pleacă în lume să-şi încerce vitejia spre a putea dobândâi mâna prinţesei Smaranda. Născocor “mazilaşul “, căpitan de Ţigani, răpit de frumuseţea Chiranei, o caută şi el cu înfrigurare. Autorul are prilejul să satirizeze apucăturile vitejilor săi eroi, să le evidenţieze lăudăroşenia, îngânfarea, laşitatea, făţărnicia. Autorul a făcut din Becicherec Iştoc, un reprezentant tipic al îngânfării:”Dar nu ştii că eu îs nemeş, iară/ Tu Român plouat şi iobagul meu,/ Domnul pe iobag poate să-l omoară,/ “.
Tema Ţiganiadei este un atac necruţător împotriva întregii orânduiri din vremea sa.Acesta spunea despre opera sa în Prolog:”Ş’am izvodit această poieticească alcătuirte…întru care am amestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă.S’află într’însa şi critică pentru a cărei dreaptă înţelegere te poftesc s’adaugi oarecari luări aminte “.
Acţiunea Ţiganiadei se petrece în Muntenia pe vremea lui Vlad Ţepeş, în secolul XV.Organizând rezistenţa împotriva turcilor cotropitori, domnitorul Ţării Româneşti strange la un loc pe toţi ţiganii spre a nu fi folosiţi de turci drept iscoade în caz de război.Ţiganii se învoiesc şi alcătuind o oaste înarmată şi hrănită de Ţepeş, fac popas între satele Alba şi Flămânda, apoi- după ce defilează în faţa şui Vlad- se îndreaptă spre Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa, unde îşi aşează tabăra.Valoarea deosebită a Ţiganiadei nu constă în prezentarea peripeţiilor ţiganilor, ci în faptul că acţiunea prilejuieşte autorului o serie de atacuri împotriva regimului de împilare şi a perfecţiunii limbii literare.
Poema este întreţesută cu episoade comice şi de un înalt conţinut de idei, având o mare valoare literară, fiind prima epopee a literaturii noastre.Victor Eftimiu a avut această lucrare ca model în scrierea epopeelor sale.Budai-Deleanu a asimilat experienţa scriitorilor clasici( Homer, Virgiliu, Tassoni, Casti, Ariosto, Tasso, etc.), iar modelel oferite de literature universală l-au ajutat în propria sa muncă de creaţie.
Descrierile şi mijloacele realiste se întâlnesc la tot pasul şi sunt folosite din plin chiar şi la prezentarea elementelor supranaturale: dracii din iad, sfinţii creştini, pădurea nălucită, vrăjile săvârşite etc.
În ceeace priveşte versificaţia, dincolo de unele stângăcii pe care le prezintă ritmul şi în afară de unele forme lexicale forţate din necesităţi de rimă sau măsură, Ţiganiada reprezintă în literatura noastră o etapă însemnată în dezvoltarea mijloacelor artistice, specifice poemului epic. Versurile Ţiganiadei, folosind experienţa cântăreşului popular în ceea ce priveşte arta versificării, depăşesc simpla structură a versului popular. În folosirea mijloacelor de expresie şi în general a procedeelor stilistice, autorul se dovedeşte a fi un poet înzestrat cu o serioasă pregătire clasică şi cu o înaintată tehnică poetică.El foloseşte pe scară largă comparaţiile de factură clasică.Despre vitejia şi dârzenia lui Vlad Ţepeş spune astfel:”Cum râul de munte primăvara/ Când în pripă neaua să topeşte/ dintru nălţime urnind povara/ Apelor, să varsă şi să bujdeşte/ Toate îneacă, surpă şi prăvale/ Şi nu-i ce să-l oprească din cale,// Aşa Vlad neînvinsul să răpede/ Şi cu şiraguri nespăimântate,// frânge, taie ce nainte vede,// surpă, răstoarnă, calcă, străbate/ Şi nu-i vărtute nice tărie/ Să-l contenească sau drum să-i aţie”.
Rima adesea este bogată şi ingenioasă, substantive rimează cu omonimele lor verbale, adjectivele rimează cu substantive proprii( mişel-Cucavel, maestro-Sestru). Deasemenea rimează verbe cu adjective sau cu alte forme verbale incomplete ce se continuă în versul următor.
Limba în care este scrisă Ţiganiada este plină de prospeţime.Scriitorul şi-a dat seama de faptul că limba literară din timpul său era prea puţin modelată şi s-a plans de “neajungerea ” acestei limbi. În limba literară a epocii respective nu pătrunsese cu totul limba vorbită, încât era încă îngreuiată de canoanele lexicale ale textelor bisericeşti sau cu character oficios.Budai-Deleanui are meritul de a fi îmbogăţit limba literară prin promovarea limbii populare.Tocmai această asimilare directă a folclorului explică folosirea creatoare a literaturii şi limbii populare, precum şi mânuirea elementelor folclorice atât în caracterizarea personajelor, cât şi în realizarea poetică a fantasticului- fapt ce constituie un mare merit.Scriitorul foloseşte uneori neologisme( antişambră, egoist, himere,intriganţi, melancolie, patron, periferie, etc.), îmbogăţindu-şi astfel posibilităţile de expresie.Budai-Deleanu nu a căutat regionalismul rar, ci a transpus pur şi simplu limba poporului, încât astăzi un ţăran din părţile Orăştiei, citind Ţiganiada aproape că nu are nevoie de glosar.Cuvinte şi expresii ca: aiaptă,(aşi lua avânt ) băieş,(lucrător în mină ) abate,(titlu superior pentru preoţi ) lela(a umbla ), a bujdi,(a năvăli ) buiguială(exprimare fără şir ), cărigă,(formaţie vegetală ) cricală,(un fel de tocană ), a dejghina( a separa, a despărţi ,) găvălie,( capăt îngroşat ), năsâlnic, a se pune în poartă,(a ghici în cărţi ), pogace,( turtă de mălai) şi altele au circulaţie şi acum.
În poemă se întâlnesc la tot pasul locuţiuni populare, proverbe şi zicători, cum ar fi:”la fala goală traista-i uşoară”, „fuga-i ruşinoasă, dară-i din toate mai sănătoasă”,”ajunge un băţ la un car de oale”, etc.Autorul, dă dovadă de conştiinţă artistică şi prin folosirea deosebită în vorbirea personajelor, punând în gura fiecăruia cuvinte potrivite felului său de a fi.Numele personajelor sunt alese de scriitor în mod intenţionat pentru a le caracteriza.Uneori numele lor sunt simbolice ( Romândor, Slobozan), alteori definesc précis personajul ( Gurilă, Gogoman, Erudiţianul, Criticos, Căpitan Păţitul, Popa Nătărău din Tândarânda,, Arhonda Suspuseanul, Arhonda Suflăvânt etc.).
În concluzie, Ţiganiada este întâia operă literară românească de mari proporţii care se impune prin caracterul său realist, prin oglindirea critică a societăţii vremii.Această operă îl pune în lumină pe Ion Budai-Deleanu ca promotor al promovării limbii literare române.
