Auzim din ce în ce mai des despre profețiile economice făcute de economistul Nouriel Roubini. Cine este Roubini și cu ce autoritate vorbește despre colapsul economic și chiar despre un posibil război mondial? Profesor la Universitatea Orașului New York, Nouriel Roubini și-a câștigat, în ultimul timp, o notorietate intimidantă în lumea financiară americană dar și internațională. Având o experiență îndelungată de economist, fundamentată în timpul cecetărilor sale academice de la universitatea Yale, din anii ’90, și ulterior perfectată în cadrul Fondului Monetar Internațional, Federal Reserve, Banca Mondială și Banca Națională a Israelului, Roubini a fost printre puținii specialiști din domeniul finaciar, care au intuit problemele economiei și apariția crizei globale în 2008. Studiile sale de lungă durată, pe marginea destinului unor economii emergente din Asia și din America de Sud, l-au determinat să prefigureze dezastrul economic care afectează acum Statele Unite ale Americii, și printr-un efect colateral, Uniunea Europeană. „Am văzut că (America) era într-o balon de datorii imens”, remarca economistul, pentru Bloomberg, în 2009.
Pronosticurile făcute de Nouriel Roubini, despre soarta economiei mondiale și a celei americane, nu numai că s-au adeverit dar au dezvoltat și reacții secundare, cu o rapiditate greu de imaginat. Renumitul economist declara că austeritatea fiscală ar putea aduce un dezastru economic, urmat de o conflagrație mondială – cel mai posibil în 2012 – cu efecte catastrofale pentru omenirea mileniului al treilea. Intervievat anul trecut, cu ocazia unei conferințe de presă ținută la Emerging Markets, Roubini preciza: „I’m not predicting World War III but seriously, if there was a global financial crisis after the first one, then we go into depression: the political and social instability in Europe and other advanced economies is going to become extremely severe… In the 1930s, because we made a major policy mistake, we went through financial instability, defaults, currency devaluations, printing money, capital controls, trade wars, populism, a bunch of radical, populist, aggressive regimes coming to power from Germany to Italy to Spain to Japan, and then we ended up with World War II”. În viziunea lui Roubini, folosirea stimulentelor financiare s-a făcut cu prea mare ușurință, prea repede și superficial. Se repetă oare greșala din timpul Marii Crize, de pe continentul american, când s-a procedat aproape identic? Toate privirile sunt îndreptate acum spre China, rămasă ca un stindard economic gigantic, umbrind strălucirea cea de odinioară a Japoniei. Economia marelui popor de la răsărit pare să nu cunoască răgazul unei așteptări, împingând producția spre limite net superioare anilor precedenți. Dacă odată cu efectele crizei economice din America și din Europa, China a fost lăudată ca fiind creditorul din ceasul al doisprezecelea, care va salva lumea de la colapsul economic, și la Beijing vor fi semnalate probleme, spunea același economist. În câțiva ani, China va fi nevoită să execute o aterizare forțată. „Există o supraîncărcare atât de mare, de la imobiliare până la infrastructură și dacă… nu va schimba modelul de creștere economică, care să se bazeze mai mult pe consum și mai puțin pe investiții, în cele din urmă China va avea o aterizare dură”, remarca N. Roubini. Nu se știe cu exactitate când se va întâmpla aceasta, doarece semnalele venite de la Beijing descriu o economie puternică, susținută de o forță de muncă extrem de numeroasă și, mai presus de orice, foarte ieftină. Cu toate acestea, programul masiv de stimulare economică, aplicat de guvernul chinez în ultimii ani, a crescut economia cu doar două procente, deci mult sub limita așteptărilor. În același timp a crescut inflația, iar în unele zone chiar a apărut șomajul.
Nu sunt greu de înțeles, într-un astfel de context, tulburărilor sociale care au zguduit societatea chineză – feonomen aproape inexistent, într-un sistem comunist dorit a fi perfect (sic!). Deși guvernul comunist a încercat să mușamalizeze impactul revoltelor sociale, pe piața internă a muncii, imaginea internațională a Chinei a avut mult de suferit, de pe urma efectelor colaterale ale acestora. În anul 2010, China a fost zguduită de aproximativ 180 de mii de proteste, revolte sau alte incidente sociale, de patru ori multe decât cu o decadă în urmă. Ceea de devine îngrijorător pentru Partidul Comunist Chinez, este realitatea faptului că majoritatea acestor revolte sociale provin de la nedreptatea economică zilnică. Neliniștea nu se limitează doar la zonele locuite de minoritățile etnice din Tibet și Xinjiang. Cele mai multe proteste sunt îndreptate către antrepenorii care iau cu forța pământul de la țărani, către abuzurile de putere ale oficialităților locale și către firmele de construcții care nu și-au plătit angajații. Într-o lume frământată de regresul economiei, cu țări în pragul naufragiului economico-financiar care așteaptă colacul de salvare aruncat, cu puțină superioritate, de la răsărit, nu mai este loc pentru disecarea și analizarea situației interne a Chinei. Este timpul când balanța puterii începe să se deplaseze încet către est, pe măsură ce China, secondată de India, se ridică la orizont ca super putere economică mondială.
Nouriel Roubini și politologul Ian Bremmer au descris, anul trecut, lumea secolului 21 ca fragmentată atât din punct de vedere economic, dar și politic. O lume în care vechile modele de înțelegere ale dinamicii mondiale sunt în luptă, pentru a ține pasul cu schimbările rapide care au loc pe scena economică mondială. Cei doi analiști au descris situația – numită G-zero – în care Statele Unite ale Americii nu mai au resursele pentru a continua să fie furnizorul principal de bunuri globale. Europa este prinsă în politica periculoasă de salvare a zonei euro și implicit a Greciei. La celălat capăt al lumii, Japonia este imobilizată în complexul de probleme economice și politice interne, căruia premierul Yoshihiko Noda trebuie să-i găsească o soluție aplicabilă pe termen lung. Nici una dintre puterile guvernamentale care dețin un loc in G – 20, nu au timpul, resursele sau capitalul politic domestic pentru o nouă implicare internațională de mare anvergură. Prin urmare, sunt așteptate mai multe conflicte decât cooperare între țări, scenariu care va crea așa numitul „joc al sumei nule”, un „joc în care câștigul meu este pierderea ta”. Criza și debandada economică care devastează Grecia, deja de câțiva ani buni, se extind încet ca o cangrenă continentală insensibilă la antidoturile financiare aplicate. Economiile țărilor învecinate încep a se clătina și guvernele se zbat neputincioase căutând să achiziționeze noi împrumuturi de la F.M.I. În România rata dobânzilor la bănci începe să crească alarmant, salariile bugetare sunt reduse, pensiile sunt trunchiate la o minimă de neimaginat, ajutoarele sociale scad, îndemnizațiile pentru copii sunt amputate la un nivel și mai scăzut. Găsesc astfel îndreptățită revolta cu care cetățenii greci, și nu numai, au ieșit în stradă, într-un protest ultim al disperării. De aceea, așa cum era de imaginat, peste tot în Europa s-a vorbit cel mai mult despre reconstituirea Eurozone, fie prin ieșirea Germaniei sau prin excluderea Greciei! Germania nu va putea cădea, pentru că este prea mare! Sintagma a devnit un slogan aplicabil și Italiei, una dintre economiile de bază ale Uniunii Europene, alături de cele ale Germaniei, Franței și Marii Britanii. Grecia a fost la un pas de la excluderea din Eurozone, dar demisia premierului George A. Papandreou, din luna noiembrie, a lăsat locul formării unei unități naționale de guvernământ, condusă de economistul Lucas Papademos. Noul guvern tehnocrat a preluat situația de criză elenă, premierul Papademos declarând că este determinat să păstreze țara în Eurozone, aceasta fiind „the only option” (singura opțiune), pe care o are Grecia.
Drama elenă este doar o parte din marea drama mondială care este în desfășurare pe scena politică internațională. Economistul Nouriel Roubini se teme, nu numai de prelungirea crizei economice, dar și de izbucnirea unui nou război, al cărui conflict va escala alarmant, luând proporții mondiale. Irakul nu mai este, de mult, cea mai fierbinte zonă politică de pe glob. Statele arabe din nordul Africii, i-au luat locul, atunci când au înfierbântat zona de sud a Mării Mediterane prin declanșarea revoluțiilor gen „Primăvara Arabă”. Afganistanul plutește încă într-o mare de incertitudine politică, guvernul președintelui Hamid Karzai – în ciuda celor peste 11 miliarde de dolari pompate în administrația prezidențială și infrastructura afgană – fiind incapabil să facă o ordine riguroasă și să promoveze o politică pro-vestică provinciilor estice, împânzite acum cu mercenari și rămășițe ale grupării teroriste islamice Al-Qaeda. Afganistanul este un iceberg în derivă, care caută cu ochii închiși o forță centripetă, capabilă să-i reglementeze cursul geopolitic. Generalul Maior Peter Fuller, unul dintre generalii americani implicați în operțiunile din Afganistan, a declarat luna trecută, că „guvernul afgan este rupt de realitate” și că președintele Karzai are un comportament „dezordonat”. Deși declarațiile sale erau în perfectă concordanță cu realitatea, acest act de curaj l-a costat pe Gen. Maior Fuller demiterea din funcție și rechemarea sa în Statele Unite. La toate acestea Iranul a privit din umbră, pregătindu-și relansarea sferei de influență zonală și așii jocului, prin care să câștige hegemonia geopolitică din Orientul Mijlociu. Izolat și pus sub sancțiuni economice de către Comunitatea Internațională, Iranul a devenit cea mai mare amenințare a Israelului. Pe fondul unui climat economic european instabil și a politicii de retragere a trupelor americane din Irak, Iranul a început să-și definească adevărata statură internațională.
Reacțiile Israelului nu au întârziat să se facă simțite, de la amenințarea diplomatică până la declarații de ostilitate vădită, care nu fac altceva decât să pregătească alternativa unui conflict armat dintre cele două state. În urmă cu un an, John Bolton – fostul reprezentat al Statelor Unite la ONU, spunea că Israelul are foarte puțin timp la dispoziție pentru a ataca și distruge punctele de cercetare nucleară ale Iranului, înainte ca Rusia să finalizeze transferul de combustibil nuclear către această țară. Guvernul de la Tel-Aviv s-a mișcat însă prea încet, mai ales că Iranul declara în continuare că energia sa nucleară va fi folosită doar în scopuri pașnice. Dar dacă Israelul ar fi atacat atunci Iranul, mai multe state ar fi fost antrenate în acest conflict, ceea ce ar fi dus la declanșarea unui noi război mondial. Nu trebuie uitat faptul că Statele Unite – cel mai important aliat al Israelului – sunt determinate, cu orice preț, să împiedice Iranul în a-și obține arme nucleare.
În luna octombrie, Israelul a revenit asupra acestui subiect, considerându-l un act de necesitate. Astfel, potrivit Associated Press, premierul israelian, Benjamin Netanyahu a încercat să-și convingă guvernul să autorizeze o lovitură militară împotriva Iranului. Eforturile premierului au fost îndreptate și către secretarul american al Apărării, Leon Panetta, care a vizitat Tel-Avivul în data de 3 octombrie, 2011. S-a încercat, pe toate canalele de influență, ca Statele Unite să dea undă verde unui atac împotriva Iranului. „În ultimele săptămâni au avut loc discuții intense în cercurile militare israeliene cu privire la posibilitatea lansării unui atac militar împotriva facilităților nucleare ale Iranului. Problema cheie în dezbatere a fost cum să se asigure Israelul că Statele Unite ar lua parte la atac, sau cel puțin ar interveni de partea sa, dacă atacul ar duce la un răboi lung”, semnala jurnalistul britanic Patrick Seale, de la publicația „InfoWar”.
De pe cealaltă baricadă, Hassan Firouzabadi, șeful executivului militar al Iranului, a avertizat că un atac armat asupra oricărei părți din teritoriul Iranului, va avea urmări grave și prețuri foarte costisitoare pentru Israel. „The U.S. officials know that the Zionist regime’s military attack against Iran will inflict heavy damages to the U.S. seriously as well as the Zionist regime”, declara Firouzabadi agenției iraniene de presă ISNA. Intervenția acestuia a fost făcută publică, după ce cotidianul isrelian „Haaretz” a publicat un raport din care reiese că premierul Netanyahu a încercat să obțină majoritatea în executiv, cu scopul de a ataca Iranul. Aceste altercații fac parte dintr-o serie recentă de acțiuni și declarații politice belicoase, care par a conduce tot mai mult spre ipoteza unui conflict iminent dintre Israel și Iran. La o zi după ce agenția de presă ISNA a preluat declarațiile părții iraniene, Associated Press a anunțat că Israelul tocmai a testat, cu succes, o rachetă capabilă să transporte un focos nuclear și să lovească Iranul. Se pare că jocul a fost făcut, mai rămâne de văzut când și cum Israelul își va pune în palicare planurile beligerante. În cazul în care Israelul va decide, unilateral, să atace anul acesta Iranul, Orientul Mijlociu va deveni, din nou, o zonă de război – dar de data aceasta cu amenințări nucleare! Să fie oare războiul prevestit de către economistul Nouriel Roubini, care va degenera în „Cel de al Treilea Război Mondial”?
