Plecat în lume dintr-un sat, Sofrăceşti, din Ţinutul Neamţului, nu departe de Târgul Romanului, Gheorghe Andrei Neagu se întoarce din când în când la cei dragi din satul natal şi în Roman aducând de fiecare dată câte o desagă de cărţi din propria-i creaţie şi le împarte aici cu aceeaşi generozitate cu care s-a risipit spiritual peste tot pe unde a umblat. Şi aceasta fără a avea pretenţia a i se tăia viţelul cel gras. Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne atrage atenţia asupra unei moralităţi exemplare şi asupra unui erou al lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleag.
Autor a peste douăzeci de volume de scrieri: poezii, proză scurtă, eseuri şi două romane, Gheorghe Andrei Neagu lasă urme de o certă valoare artistică în patrimoniul literaturii noastre naţionale şi nu numai, fiindcă parte din operele sale au fost traduse în peste şase limbi, din care amintim: franceză, germană, engleză, italiană şi spaniolă, în cei douăzeci şi cinci de ani de la debutul editorial.
Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i creaţie literară. A colaborat la peste douăzeci şi cinci de reviste, parte înfiinţate de el, a organizat şi a condus cenacluri literare şi evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a reprezentat România la târguri internaţionale de carte. Critica şi istoria literară, întotdeauna severe, a trebuit să-l aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al. Sasu, şi alţii. Pentru această neostenită muncă, a fost răsplătit cu peste treizeci de premii literare şi medalii, a fost introdus în ENCICLOPEDIA PERSONALITĂŢILOR DIN ROMÂNIA, în MARELE DICŢIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al comunei Trifeşti, a primit mai multe diplome de excelenţă din partea unor instituţii de prestigiu din ţară. Un critic literar remarca faptul că „el urcă acum în topul celor hărăziţi a lăsa urme”.
În cele ce urmează, nu mă voi referi la întreaga sa operă, ci doar la ultimul volum de proză scurtă, „Războiul muştelor”, în care, pendulând adesea între real şi fantastic, autorul ne oferă spre lectură nuvele şi povestiri ce-l situează în aceeaşi familie de spirite cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihăiescu, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide şi alţii. Teoreticieni ai conceptului de literatură fantastică stabilesc un regim estetic ce ţine de fantastic foarte variat, fără frontiere precise între tipologii: 1. Fabulosul feeric, 2. Miraculosul mitico-magic, 3. Proza poetică şi alegorică, 4. Proza vizionară de factură absurdă, 5. Fantasticul voinţei de mister, 6. Ocultismul magic, 7. Fantasticul absurd, etc. Niciodată nu poţi încadra proza fantastică a unui scriitor într-o singură tipologie. E ca şi cum l-ai introduce într-un Pat a lui Procust. Dealtfel pendularea între real şi fantastic în acest ultim volum de proză al scriitorului este vizibilă în aproape din fiecare din cele douăzeci de povestiri care îl compun.
Tudor Vianu şi George Călinescu credeau că scriitorul român nu ar avea vocaţia fantasticului, ci doar sentimentul naturii, o observaţie a vieţii morale, ar fi creator de mitologii şi evocator înzestrat al trecutului. Poeţii şi prozatorii din perioada interbelică şi cea contemporană au dezminţit prin creaţia lor aceste păreri tranşante. E suficient să amintim în acest sens pe Al. A. Philippide, Ion Vinea, Emil Botta, A. E. Baconski, Romulus Vulpescu, Iordache Chimet, Gib Mihăiescu, Max Bleker şi alţii.
Dar să ne aplecăm asupra volumului cu pricina a distinsului nostru oaspete pentru a comunica doar câteva impresii de lectură. Fiindcă volumul se inspiră şi din realităţi pe care autorul le-a trăit în oraşul nostru în tinereţea sa, ne permitem să fim mai didactici în aprecieri, păcat ce ţine de meseria de dascăl de Cetire, crezând că astfel vă vom face o invitaţie la lectură, urmând ca dumneavoastră să descoperiţi textele în tot farmecul lor, trăind alese emoţii estetice. A filozofa pe marginea lor, mi se pare a fi mai puţin folositor cititorului.
Volumul începe cu povestirea care-i dă şi titlul – „Războiul muştelor”. Un tânăr descinde în Târgul Romanului în căruţa încărcată cu pepeni a unui ţăran. După ce trage, în târg, la un preot, continuă experimentele care ţin mai mult de alchimie. Studiase în Germania în preajma primului război mondial. Acesta amestecă praf din diferite pietre într-o eprubetă, şi neobţinând rezultatul căutat, îl aruncă într-o groapă veche de gunoi. În acţiunea povestirii, pe neobservate autorul îşi mută personajul în plan oniric. Se visa într-un spital cu răniţi cărora le administra din licoarea aflată într-un flaconaş, după care acestora le cresc câte două rânduri de aripi şi apoi îşi iau zborul pe geam, dispărând. Suntem în planul visului într-un miraculos magic. Între timp, o muscă neobişnuit de mare, după ce-i varsă una din eprubete, porni să zboare nebuneşte luând treptat dimensiuni neobişnuite. Se părea că ucenicul vrăjitor nu mai putea opri stihiile. Larvele lăsate de uriaşa muscă şi conţinutul din eprubetă le varsă în groapa cu gunoi.
Un alt episod amplifică fantasticul, aducând aparent acţiunea în planul realului. Dintr-un tufiş de pe malul Moldovei, trei inşi ciudaţi îi administrează câteva lovituri şi-l doboară. Visa acum că se află în locuinţa preotului invadată de muşte neobişnuit de mari, care-şi luau zborul împânzind cerul şi devenind adevăraţi monştri zburători. Atmosfera terifiantă pare a fi demnă de filmul lui Hicikok Păsările. Fantasticul magic este acum doar în plan oniric. Trezit după loviturile primite în cap, constată că cerul deasupra noastră e împânzit de aceşti monştri zburători. În cele din urmă, ucenicul vrăjitor este ucis de preot şi aruncat de mulţimea din oraş în groapa incendiată din care ieşeau monştri zburători. Acum Adrian zâmbi mulţumit, „găsise medicamentul”.
Stăpânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuşeşte să creeze acea atmosferă de coşmar demnă de pana unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Aluzia la răul provocat de armata Kaizerului care declanşase primul război mondial după atentatul de la Saraievo, e transparentă. În „Maria”, altă povestire a autorului, adevărată capodoperă, scriitorul cultivă fantasticul miraculos. Acţiunea e plasată într-un tren care duce vilegiaturişti la mare, din nordul Moldovei spre Constanţa. În centru acţiunii este o femeie, „Mama Maria”, care merge la băi la Herculane. În timp ce femeia se afla în compartiment cu alţi călători, un tânăr ce suferea de epilepsie intră în criză. Mama Maria, sărind să-i dea un prim ajutor, coboară cu bolnavul din tren. În acest timp o altă femeie îi fură geamantanul şi coboară din tren, în scurt timp aceasta fiind călcată de un mărfar care venea din sens opus. Trezit din criză şi urcat în tren, tânărul adormi iar şi, în somn, primi vizita unei tinere zvelte şi graţioasă. Era aceeaşi, Mama Maria, care-i veghează somnul fără să se mai gândească la Herculane.
Suntem în plin fantastic magic. Trenul oprindu-se brusc în noapte, cei doi coboară într-un câmp după ce constată că locomotiva nu are mecanic. Râzând, cei doi sar din tren şi îşi continuă drumul pe linie, în noapte, pe un cer înstelat în care aştri nocturni se opriseră în aceeaşi poziţie până când ceasul trecuse de ora opt. Apropierea tainică dintre cei doi tineri descrisă de autor cu multă artă. Mergând pe jos în urma trenului, cei doi trăiesc senzaţia unei reîntâlniri din altă existenţă… „Trupurile dogoreau în nemişcarea ce ne cuprinsese iar gurile noastre s-au întâlnit într-o minunată căutare. Ne-am cuprins în braţe cu disperarea unei regăsiri de parcă ne-am fi căutat toată viaţa”. Cei doi îşi continuă drumul spre o zare luminată care se tot îndepărta ca o Fata Morgana.
Planul acţiunii este întrerupt brusc de sosirea în casa profesorului Brumaru, soţul Mamei Maria, a unor poliţişti care-i aduc vestea că aceasta fusese călcată de tren. Dintre puţinele obiecte găsite, profesorul observă că totuşi pantoful nu este al Mariei.
În celălalt plan al acţiunii, cei doi îşi continuă drumul în întunericul nopţii spre zarea luminoasă. Alternanţa planurilor naraţiunii este realizată cu atâta artă de autor încât cu greu sesizăm plonjarea din real în fantastic. Trezit din starea de visare, tânărul se întreabă: „Putea fi oare adevărat real ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine să mi se fi năzărit.” Când profesorul se întoarce de la morgă, o găseşte pe Maria în casă şi exclamă înainte de a se prăbuşi: „Tu, aici !?”
Psihologia feminină pare a-l preocupa şi în acest volum pe scriitor. Tânăra Letiţia – din povestirea „Ochii” – de o frumuseţe stranie, greu de descris, brunetă cu ochi albaştri, cu un miros al cărnii şi al trupului de o prospeţime aparte. Îndrăgostit de ea, deşi se născuse oarbă, Sandu Potârniche, medic de profesie, se hotărăşte să o ducă la Amsterdam pentru un transplant (de ochi), sacrificându-şi pentru acesta propriul ochi. Acţiunea are loc în viitor fiindcă România era deja în spaţiul Schengen. Când i se deschid privirile asupra lumii materiale, Letiţia constată că a fost doar o victimă a „măriei sale cocoşatul” şi îi comunică acestuia printr-un bilet: „Iartă-mă, dar te suport din ce în ce mai greu. N-am ştiut că arăţi astfel”. Când medicul cocoşat, Sandu, pleacă, îi scrie pe acelaşi bilet: „Ochiul era de la mine”. Sandu. (Ochii)
Nu acelaşi lucru se întâmplă în nuvela „Pământ violet”, în care autorul caută germenii sacrificiului pentru iubire în societatea antică romană, când un nobil roman, Perigeu, se îndrăgosteşte de sclava consulului Luculus, Gea, despre care află între timp că este mare preoteasă sortită să fie Phitia de la Oracolul din Delfi. Implorându-i iubirea şi exprimându-şi dorinţa de a o poseda, Gea se transformă într-o statuie de piatră. Un milion de amfore de vin din Chios trebuiau sacrificate pentru a o aduce la viaţă. Când blestemul este ridicat, preoteasa reînvie, dar chipul ei feciorelnic era acum îmbătrânit. Perigeu sfârşeşte blestemat de zei în timp ce Gea scoate un urlet sinistru de bătrână turbată: „O zei fiţi blestemaţi!” Cufundată în lacul cu vin, devine iar statuie de piatră, iar Perigeu urma să cadă victimă vârcolacilor lumii. Fantasticul magic venea de departe din istorie, ca un destin nefast, autorul sugerând încă o dată puterea magică a iubirii care cere jertfă.
Realităţile postrevoluţionare când la noi are loc „marea şi infinita lichidare” şi când tinerii entuziaşti sfârşesc dezamăgiţi, sunt o sursă de inspiraţie pentru autor. Cu un umor jovial din care străbat accente de amărăciune, autorul surprinde odată cu această mare lichidare, instalarea ciocoilor revoluţiei. Dacă badea Anton nu cunoaşte disperarea când sătenii îi lichidează gospodăria în flăcări, reuşind totuşi să-şi mai cumpere un porc în urma vânzării la talcioc a unei medalii – „Pricopsiţii decoraţiilor” – Cristian, fiu al unui matematician nonconformist, condamnat la muncă silnică pentru că îl înjurase odată pe Stalin, el însuşi exprimându-se odată tranşant: „Mă piş pe documentele congresului al XIII-lea”, după revoluţie nu-şi găseşte nici un rost. Pierzându-şi locuinţa, sfârşeşte prin a se spânzura într-un pod unde îşi găseşte adăpost. La picioarele lui, pe un bilet, un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi blestemaţi!” probabil că lista era lungă, dar el nu mai avea timp.
Cu aleasă delicateţe sufletească, autorul se apropie de lumea necuvântătoarelor, urmând în paralel destinul unui porumbel voiajor şi a unei căţeluşe, Pepita. Căţeluşa nu-şi mai găseşte locul după moartea stăpânei decât pe mormântul ei, iar porumbelul sfârşeşte fiind devorat de căţeluşă, după ce fusese atacat de un uliu.
Umorul negru şi absurdul situaţiilor le întâlnim într-o nuvelă a cărei acţiunea se petrece dincolo de ocean. Plecat într-o delegaţie de serviciu în Brazilia, Tache Mindir, este înţepat de o insectă, în timpul unei recepţii, transmiţându-i microbul malariei, ori al turbării, sau poate al unei boli asiatice necunoscute, Amak. La întoarcere în ţară, în timp ce călătorea cu avionul, muşcă de mână o stewardesă, apoi, după o spitalizare de o lună, repetă gestul, victimă fiindu-i însuşi directorul instituţiei. În cele din urmă demisionează. Acasă, suspectându-şi nevasta de infidelitate, îşi taie arterele de la mâna stângă. La rândul său, directorul repetă gestul lui Mindir, muşcând de mână un funcţionar din minister. Turbarea se transmite. O lume halucinantă, contaminată, devine agresivă şi la rândul ei contaminează. Suntem într-un fantastic absurd asemeni celui din Rinocerii lui Eugen Ionescu.
Nici mediocritatea şi excesul de zel al miliţienilor nu scapă de ironia autorului. Tânărul ofiţer de miliţie Manolică Ştirbu, aflându-se în exerciţiul funcţiunii la serviciul de circulaţie, opreşte o maşină suspectă că ar transporta vin în bidoanele din portbagaj. Deşi este oprit de şofer, acesta gustă din licoarea din bidoane, din exces de zel, şi în cele din urmă se convinge că în acestea era de fapt apă. Cu această apă însă fusese spălată o femeie care murise şi care, după obiceiul locului, urma să fie aruncată peste mormântul soţului decedat cu ani în urmă. Aflând ce gustase, locotenentul cade pe asfaltul şoselei icnind profund şi sufocându-se.
În faptele cotidiene autorul descoperă adesea un fantastic al voinţei de mister. Gheorghe Căţoi, pierzându-şi deprinderea de-a vorbi în urma unui accident, când fusese lovit în plin de o maşină, constată într-o dimineaţă că nici nu aude. Neînţeles de colegii de muncă şi concediat de director, Căţoi îşi recapătă glasul printr-o întâmplare miraculoasă. Salvând de la înec un copil după ce se prăbuşise un pod peste o barcă în care se aflau mai multe persoane, o bătrână mută de spaima tragediei, cu faţa brăzdată de lacrimi se repede la el şi-i spune: „Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi să te ajute la ce ai mai greu în viaţă!” – „Mulţumesc, mătuşă, spune Căţoi, realizând paralizat că i-a revenit glasul”. Sfârşitul este însă trist. Câteva zile după aceea, în Drumul Taberei, Căţoi murea singur doborât de o pneumonie galopantă.
În „Galovinul” aceeaşi voinţă de mister atinge limitele grotescului. La un Institut de creştere a păsărilor, un cercetător ştiinţific îşi propune să încrucişeze ovinele cu păsările domestice pentru a obţine găini cu lână şi mieluţi cu aripi. Problema era cum să împreuneze un berbec cu o găină? Până la urmă obţine o performanţă: un ou păros de 500 de grame. Dar vine şi ideea salvatoare: să introducă în ou o substanţă specifică vieţii intrauterine. Dar încercare nu dă rezultat. Ideea salvatoare vine de la Domnica. Aceasta, disperată, aşterne rugi fierbinţi Celui de Sus, sperând să-i vină marea revelaţie. Încă fecioară fiind, visa că, în loc de prunc, năştea o găină cu păr. Astfel, îi veni ideea salvatoare. Prin însămânţarea în vitro embrionul monstruos va prinde viaţă şi iată că odată cu trecerea timpului, formele trupului Domnicăi începură a lua proporţii. Fătul se dovedi a fi la naştere un cocoş cu blană de oaie, un galovin cu trupul miţos pe două picioare păroase. Într-o zi galovinul se repezi să-l atace pe tovarăşul Traci, dar acesta din urmă îl lovi mortal. După revoluţie, gurile rele spun că tovarăşul Traci s-ar fi apucat de politică, iar Domnica s-a retras la o mănăstire unde „din când în când arunca mieilor grăunţe şi-i chema ca pe găini”.
Şi în sfârşit, ultimele două povestiri de care ne ocupăm şi a căror acţiune se petrece tot în Târgul Romanului sunt „Un pahar cu lapte” şi „În gazdă”. La capătul Romanului, pe unde drumul trece peste apa Moldovei, Mitiţă, un copil de unsprezece ani, venea în coşul unei căruţe în târg pentru a-şi continua aici şcoala.
Strada Mare cu prăvăliile evreilor din Romanul de altădată, gazda unde este lăsat, o bătrână rapace, un pat neprimitor, îl aşteptau aici unde este lăsat de tatăl său – În gazdă.
În povestirea „Un pahar cu lapte” o atmosferă halucinantă cuprinde Romanul când un comunicat anunţă că la orele paisprezece şi treizeci de minute o falie deosebită se va forma în jurul Romanului. Locuitorii sunt rugaţi să părăsească de urgenţă oraşul.
Copiii de la grădiniţele din cartier se adună în curte, educatoarele plecaseră acasă, Centrala Telefonică nu mai răspunde, Laminorul s-a oprit, în oraş izbucnesc incendii, câinii vagabonzi hălăduiesc printre fugari, zgomotele hăulesc în tot locul, în scurt timp oraşul este pustiu. Se mai vede doar umbra unui călător şi fulgii care se zbenguie la lumina unui bec, iar la azilul de bătrâni era linişte. Pe locatarii de aici nu-i mai interesa supravieţuirea. Doar şuierul unei locomotive mai reuşeşte să reducă liniştea.
În cele din urmă aflăm că totul nu fusese decât un vis de coşmar din cauza durerilor de ulcer de care suferea unul dintre locuitorii oraşului. Oraş care la două şi un sfert vărsa pustiu. Pentru a-şi alina durerile de stomac cere un pahar cu lapte. Şi uite aşa, cititorul răsuflă uşurat.
Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e menţinut treaz, cum s-ar spune „cu sufletul la gură”. Situaţiile create, în planul fantastic atât de variat, ne aduce o atmosferă terifiantă. Dialogul este viu, descrierile ne cuceresc, naturaleţea cu care se exprimă personajele şi folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la situaţii, ne aduc în faţă o operă a unui scriitor stăpân pe uneltele sale, menit a înfrunta timpul.
