Au trecut trei ani şi vor mai trece mulţi alţii de când marele cărturar şi promotor al culturii noastre Artur Silvestri s-a urcat în Nirvana la data de 30 noiembrie, 2008. Au trecut trei ani şi ne e mereu dor de prezenţa sa vie şi de cuvântul său „cules de pe pajiştile infinit colorate şi cu parfumuri inefabile, pe care le parcurge fără oprire, ne cuprinde şi ne supune, strecurând în noi înţelesuri superioare, menite să ne extragă din contigent”. (Acad.Prof. Dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Chiar dacă au trecut trei ani de când a trecut în lumea umbrelor, a rămas numele său să strălucească în lumină prin scrisul şi faptele sale.
Unul din marele mele regrete este acela că a plecat în eternitate fără să am şansa să-l cunosc personal, de altfel, aşa cum s-a întâmplat cu foarte multe persoane cu care comunica prin internet. Nu ne-am văzut ochi în ochi, dar am simţit de la bun început că făce parte din viaţa mea, motiv pentru care merg la mormântul său pentru reculegere ori de câte ori mă aflu în ţară şi nu uit nici aici în Canada, din când în când, să-i aprind o lumânare. Asemenea situaţii nu se întâmplă decât atunci când în viaţă întâlneşti ceva special şi n-am nicio îndoială că acest om atât de deosebit a fost un om special, cu o forţă spirituală ieşită din comun, înzestrat şi cu ceva puteri paranormale, un om care degaja atâta linişte, siguranţă, înţelegere şi bunatate aşa cum nu îţi este dat să întâlneşti decât rareori în viaţă.
Când am trimis primele scrieri spre publicare cu destinaţia „Intermundus Media”, nu aveam nici cea mai vagă idee cu cine voi intra în legătură, luasem adresa la întâmplare de pe internet, îmi placea cum suna. Cu fiecare mesaj pe care-l primeam semnat Artur Silvestri se degaja câte ceva din puternica sa personalitate şi ceva din fiorul rafinamentului unei culturi vaste, încât mă făcea să deschid ochii tot mai larg, ca în faţa unor descoperiri venite pe neaşteptate. Semăna cu o comoară pe care o dezvăluiam treptat şi nu puteam să-mi dau crezare ochilor. Intr-un timp, când am văzut că nu mi-au apărut nişte scrieri pe care le trimisesem pentru publicare, am adresat rugămintea să-mi comunice cu ce aspect din cele scrise nu au fost de acord. Mi-a răspuns imediat că nu au sosit aceste scrieri. „Eu am un număr de scriitori de care mă ocup personal şi scrierile lor vin direct la mine. Aceste scrieri nu mi-au sosit şi în altă parte nu am unde să le caut. Aştept să le retrimiteţi.” Comunicarea asta m-a surprins. Venea de la Preşedintele „Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu”, personalitate marcantă a culturii noastre şi eu eram la începutul încercărilor mele literare. Şi astfel, am păşit înainte şi mereu am avut în minte cuvintele sale de îndemn din care reproduc acum doar câteva: „Fericit cel ce ocupă un loc pe pământ, iar dacă acel loc este binecuvântat de spiritul literei scrise, atunci este cu adevarat un om fericit”. Şi eu am gustat din această fericire.
Din toată corespondenţa purtată pe internet am constatat că gândurile mele, chiar şi cele mai adânci, cele pe care nu le scosesem nici eu la suprafaţă, mi le-a recepţionat şi că au avut ecou în gândurile sale, ba mai mult, le-a dus mai departe. Nu ne-am întâlnit faţă în faţă, dar ne-am întâlnit în spirit. A existat un flux care era reciproc şi am rămas cu convingerea că era înzestrat şi cu ceva puteri paranormale şi că a fost un om cu aură mistică. Chiar şi atunci când trimitea mesaje colective, eu simţeam că mi se adresează direct şi mie. Fără această prezenţă în viaţa mea, deşi scurtă, astăzi nu aş fi unde mă aflu acum. Dar dincolo de ceea ce mă determină personal la recunoştinţă şi neuitare, sunt multe altele care îl situeaza pe podiumul înalt al oamenilor aleşi ai unei ţări.
Ideile la care ma refer acum nu sunt noi, au fost spuse şi subliniate de multe personalităţi remarcabile ale culturii noastre, dar socotesc că nu s-a spus îndeajuns, oricât de mult le-am repeta şi de aceea revin asupra lor, mai ales asupra unui fapt ieşit din comun.
Puterea cu care a fost înzestrat acest om de excepţie, l-a determinat să încerce o faptă uriaşă, să oprească declinul spiritual al ţării noastre, să pună stavilă distrugerii multor tradiţii care de-a lungul anilor au fost considerate temeiuri ale vieţii în spaţiul nostru carpatin, să schimbe acest mod de a gândi care ne sufocă, un mod de viaţă viclean şi fals. A vrut să lupte împotriva dezrădăcinării românilor şi a modelelor de viaţă atât de eronate care s-au impus în modul nostru de existenţă şi să aducă un aer proaspăt în ţară, să situeze Romania pe un loc onorabil în lume. Pentru înfăptuirea acestui gând a înfiinţat „Asociaţia Română pentru Patrimoniu” adunând în jurul său intelectuali romani de pretutindeni, care „privesc in aceeaşi direcţie”.
A fost uimitoare forţa cu care a luptat pentru a-şi îndeplini acest mare vis, Renaşterea României. Credea cu toată convingerea că în acea profundă Românie Tainică sunt valori umane capabile de o nouă construcţie morală a ţării. Nu e inutil să ne reamintim, iarăşi şi iarăşi că avem atâta nevoie de renaşterea acelei Românii Tainice, acea Românie curată, capabilă să-şi iubească înaintaşii, să-şi privească critic trecutul, să-şi îndrepte privirile spre un viitor luminos, o Românie după care tânjesc toţi românii de bună credinţă, mulţi la număr. Intr-o astfel de Românie, căţi români nu s-ar întoarce la vatra străbună, câţi alţii n-ar renunţa la visul împlinirii pe alte meleaguri, câţi romani n-ar fi fericiţi bând apa limpede din fântâna pământului strămoşesc!
Dar Dumnezeu l-a chemat la El fiindcă ţării noastre poate că nu-i venise încă momentul mântuirii, poate că mai avem de plătit pentru multele îndepărtări de la Cele Sfinte, sau poate că este numai o încercare pe care trebuie să o trăim aşa cum ne-a fost datul sorţii. Cine poate desluşi rosturile hărăzite de Cel de Sus?!
Pentru lumina unui astel de gand măreţ se impune să ne reamintim chipul celui care începuse să îi pună câteva temelii. Stau mărturie, scrieri şi nenumarate fapte în folosul românilor şi în mod special, demersurile făcute pentru a aduna în sentimente şi în gânduri pe românii de pretutindeni înfiinţând pe cheltuiala sa prestigiosul imperiu mediatic „Asociaţia Românilor de Pretutindeni” pentru o mişcare culturală în ţară şi în străinătate, activitate preluată după dispariţia sa de către devotata sa soţie, Mariana Brăescu-Silvestri. Artur Silvestri a însemnat Speranţa ca lumea să fie mai bună şi asta nu trebuie s-o uităm nicodată. Am aşternut aceste însemnări având în minte cuvintele pe care le-a notat referindu-se la istoria noastră şi la oamenii mari ai ei: „Uitarea merită să fie un blestem!”
