Printr-una din acele „potriviri” ale istoriei, care nu vor înceta să ne surprindă, doar cu opt zile înainte de cuvenita aducere aminte a împlinirii celor 84 de ani de când „100000 de ţărani cu preoţii şi dascălii lor în frunte sub drapele naţionale aşteptând evanghelia nouă a libertăţii… vesteau în cele patru regiuni ale lumii hotărârile Unirei. Unirea tuturor Românilor într-o Românie mare”, la Bucureşti avea loc o altfel de adunare populară; o adunare în care preşedintele S.U.A, preşedintele celei mai puternice ţări din lume, al singurei superputeri, vestea celor câteva zeci de mii de oameni, peste care şiroia apa unei ploi tenace, faptul că România a fost invitată să adere la NATO. Alăturarea celor două adunări populare reprezintă o simplă speculaţie izvorâtă din proximităţi calendaristice? Întrebările nu pot fi abolite aprioric şi ceea ce ne sugerează cele două adunări, despărţite de 84 de ani şi de tot ceea ce civilizaţia umană a imaginat şi a realizat între timp, sunt semnificaţiile perene. România Mare a fost un vis, un ideal plutind în legendă, cei ce-l întruchipaseră măcar puţin timp – Mihai Viteazul – şi locurile de care se legase fapta lor – Alba Iulia -, deveniseră mituri naţionale. A mai trecut timp până când o generaţie, cea care s-a afirmat pe plan cultural şi politic, când veacul 19 se sfârşea şi când cel nou începea, a simţit, înaintea tuturor jocurilor diplomatice, a tuturor confruntărilor militare, – într-o Europă în care „epoca cea frumoasă” îşi desfăşura freneticele plăceri şi bucuria de a le gusta fără o clipă de răgaz – că a bătut ceasul. Că valsul, french-cancanul, şampania şi paietele sunt ale altora, iar lor le este dată lupta.
Şi cu o pasiune, cu o ardoare ieşită din comun, într-o splendidă unitate, pe care cultura românească cred că n-avea s-o mai împlinească de atunci, au intrat în marea bătălie paşnică, dusă cu armele spiritului, pentru a sădi în inimile tuturor idealul şi realitatea României Mari. Un ideal căruia i-au dedicat o operă, fie versuri, fie cărţi, fie studii, fie articole, fie cântece şi – peste munţi – i-au dedicat o acţiune civică pentru care unii aveau să plătească, nu o dată, cu închisoarea.
Pe atunci nu se vorbea şi nici nu se imagina existenţa sondajelor pe care analiştii şi directorii institutelor de specialitate ni le-au prezentat înainte şi după invitaţia de la Praga, care arătau procentul mare al românilor care doresc şi aprobă integrarea în NATO. Atunci exista doar starea de spirit care nu putea să măsoare în procente, dar care, în momentele grele, s-a dovedit cel mai sensibil, cel mai exact barometru al opiniei publice. Acea stare de spirit datorită căreia, din moment ce războiul s-a declanşat, oamenii au luptat, au îndurat, au suferit şi au învins. Şi la capătul acestor lupte şi suferinţe, a fost acea adunare populară de la Alba Iulia, care consfinţea un vis sau mai bine zis care făcea ca visul de secole să devină realitate.
În ziua de 23 noiembrie 2002, preşedintele Bush ne deschide la Bucureşti, o poartă către lume, către lumea spre care am tânjit, către Occidentul care, arâtea decenii, n-a vrut, n-a putut, n-a avut cum să ne ajute. Poarta deschisă nu înseamnă că am şi trecut definitiv dincolo. E ceea ce unii au comentat cu o anume satisfacţie, doar-doar se va întâmpla un accident pe parcurs. Care… Şi în acelaşi timp preşedintele Bush ne-a conferit rolul de punte către răsărit, către un imperiu care, ţarist sau sovietic, ne-a ocupat parţial sau total, chiar dacă existam ca ţară. Nu mai suntem nici ceea ce acceptam cu mândrie să fim între cele două războaie, „cordonul sanitar” al apusului faţă de răsărit, ci puntea prin care apusul să afle căile de conlucrare cu răsăritul. Când cordonul s-a rupt de două ori în 1940 şi în 1944, nimeni din cei ce se considerau apăraţi n-au sărit în ajutorul nostru. Am fost singuri. Acum, preşedintele Bush ne încredinţa că nu mai suntem singuri, că nimeni nu ne va mai ameninţa hotarele. Cele de acum. Nu cele rezultate prin aplicarea în viaţă a principiilor în paisprezece puncte din 1918 ale preşedintelui Wilson. Nimic nu se va mişca din loc. Nici chiar ce a fost al nostru. Şi nu mai e. Dar nici nimeni nu va mai putea să aibă ce a avut înainte de 1918 şi între 1940-1944.
Ce va urma? Se invocă nostalgic acea clasă politică de după 1918. Comparând-o cu cea de astăzi. Aşa cum între cele două războaie se compara clasa politică de atunci cu cea dinaintea primului război. În favoarea celor dinainte de 1918. Nicolae Iorga spunea, odată, unor redactori care îi cereau un articol să se îndrepte către confraţii mai tineri. Care, spunea el, „sunt oamenii de astăzi”. Şi adăuga „Să ne ferească Dumnezeu de cei de mâine”. Să zicem ca Nicolae Iorga. Dar să nu avem nostalgii prea mari faţă de cei de ieri. Nu luaţi individual, pentru că a numărat oameni de mare valoare, de un caracter fără fisură. Pentru că, după Marea Unire, a urmat Marea dezbinare, lupte politice şi mai ales politicianiste.
Să vedem ce avem de făcut acum. Nu să tânjim după realităţile care nu se mai potrivesc. Să privim către ceea ce miile şi zecile de mii de oameni de la cele două adunări populare, una în 1918, alta în 2002, au simţit şi au trăit. Mai presus de simpatii şi antipatii politice, de ranchiune şi nemulţumiri.
Pentru că, nu o dată, instinctul popular se vădeşte cel mai bun îndrumător moral.
