Sfârşitul de an e, întotdeauna, prilej de clasamente şi de bilanţuri. Reviste de specialitate din întreaga lume se zbat să departajeze mari campioni şi să dea trendul marilor performanţe ale viitorului. Într-o singură privinţă nu exista dubiu: FC Barcelona este cea mai mare echipă de fotbal a momentului. Şi, spun mulţi, a tuturor timpurilor. În rigoarea ei lipsită de orice sensibilitate, statistica le dă dreptate admiratorilor Barcei: 13 titluri câştigate din 16 posibile sub comanda lui Pep Guardiola! Dar marea revelaţie pe care Barcelona o propune sportului mondial nu ţine de trofee, ci de stil…
Campionii cu un singur fundaş
Aşa trebuie că jucau marile echipe ale anilor ’30, ’40, ’50. Echipele lui Monti, Di Stefano, Puskas, Kubala sau Kopa, echipele-spectacol cărora le datorăm azi dragostea pentru fotbal a atâtor milioane de oameni. Imaginile sunt puţine de atunci, am moştenit mai mult montaje uitate din buletinele de ştiri de epocă şi amintirile pisălogite ale bătrânilor, care o ţin una şi bună cu fotbalul “de pe vremea lor”. În viteza aceea nepământeană cu care developează, pe repede înainte, vârsta de aur a fotbalului, rezumatele meciurilor marilor echipe ilustrează o realitate contrariantă pentru cunoscătorul de fotbal al zilelor noastre: e o simplitate de neînţeles acolo, golurile vin parcă de la sine, traseele sunt limpezi, ca desenate cu creta pe tablă, iar jucătorii se mişcă de voie, gaussian, în atac, departe de orice marcaj advers şi de orice constrângere tactică dictată la vestiar. Era, desigur, vremea sistemelor de joc tip 1-1-2-7, pe care eram condamnaţi să nu le pricepem nici în ruptul capului, cât om trăi…
Dar a venit, la startul sezonului de toamnă din Primera Division, derby-ul de Champions League FC Barcelona şi Villareal. Barca debuta în noul sezon după un chinuitor turneu nord-american, cu mari probleme de efectiv – cinci fundaşi indisponibili -, iar în aceste condiţii scorul a şocat pe toată lumea: 5-0 pentru jucătorii “blau-grana”. De fapt nu atât scorul a şocat, căci Barcelona e la a n-a victorie cu 5-0 în ultimii ani, cât a şocat registrul tactic pregătit de Pep Guardiola. Un singur fundaş de meserie pe linia de fund, secondat de doi închizători, apoi şase jucători masaţi la mijloc, alături de Messi. “Nu s-a mai jucat aşa ceva de pe vremea lui Di Stefano”, au rămas muţi specialişti reputaţi într-ale fotbalului, cărora nu le venea să creadă ceea ce vedeau. “Aşa trebuie că jucau marile echipe ale anilor ’30, ’40, ’50, echipele lui Monti, Di Stefano, Puskas, K ubala sau Kopa”, au înţeles atunci mulţi dintre iubitorii fotbalului.
Barcelona juca ceea ce noi numim azi “tiki-taka” şi pe vremea “Dream Team”-ului lui Johann Cruijff, cu tânărul Guardiola în teren. Însă, dincolo de calitatea fantastică, irepetabilă, a jucătorilor “cule” de azi, adevărata revoluţie a Barcelonei e de dată foarte recentă. S-a întâmplat pe 21 martie 2010, într-un meci de campionat contra lui Real Zaragoza, câştigat cu 4-2 în deplasare. Un meci în care Zlatan Ibrahimovici a ratat trei uriaşe ocazii şi în care a marcat abia în minutul 89, după ce Messi i-a cedat mingea pentru a bate penalty-ul pe care decarul îl obţinuse. Messi care, înainte de asta, marcase de trei ori în poarta Zaragozei. A fost atunci, simultan, sfârşitul lui Ibra la Barcelona şi schimbarea de rol pentru Leo Messi care avea să inspire nu doar marile performanţe “blau-grana” de după, ci şi stilul care a şocat pe toată lumea la sfârşit lui august 2011. 21 martie 2010 e ziua în care, dintr-un număr 10 exilat pe banda dreaptă a atacului, Messi a devenit “el nueve falso”, un 9 fals.
Elogii peste elogii, trofee peste trofee
60 de goluri a marcat Leo Messi între 21 martie 2010 şi 21 martie 2011, în primul an ca 9 fals: 40 în campionat, 10 în Champions League, 7 în Cupă şi 3 în Supercupă. I-a priit de minune noul rol. Postat cu faţa la poartă, în vârful unui triunghi format alături de Iniesta şi Xavi, Messi s-a dovedit mai prolific ca oricând. Se părea că e un post pe care doar el îl poate juca. Dar Guardiola nu s-a mulţumit cu performanţele sclipitoare ale lui Leo. A încercat imposibilul, o nebunie! A căutat oameni care să cloneze la Barca modelul lui “el nueve silencioso”. L-a pregătit discret în amicalele fără ecou ale verii americane. Atunci a explodat Thiago Alcantara, vedeta şi golgheterul pregătirilor, cu patru goluri. Nu era clar ce vrea Pep, dar înţelegem acum: Thiago fusese forţat ca 9 fals. Iar obsesia pentru încorporarea cu orice preţ a lui Cesc Fabregas capătă şi mai mult sens. Mai mult decât atât, în acest sezon de toamnă Xavi, creierul Barcelonei, un obişnuit al paselor decisive, a marcat cele mai multe goluri din cariera sa!
Barcelona din meciul din toamnă cu Villareal a jucat, de fapt, cu trei vârfuri, trei nouari falşi – Messi, Fabregas şi Thiago – şi două extreme, Pedro şi Alexis Sanchez. O astfel de echipă nu mai poate fi nici anticipată, nici marcată. Cu Xavi, Iniesta, Villa şi Alves, care se inserează şi ei adesea pe ultima pasă în careul de 16 metri şi cu o posesie constant peste 70%, Barcelona lui 2011 nu doar că ne încântă la fiecare meci, ci ne dezvăluie, puţin câte puţin, din fascinaţia vârstei de aur a fotbalului, jocul magic al lui Di Stefano şi Kubala. “E infernal să joci împotriva unui 9 fals, practic nu ai o referinţă în apărare, un jucător pe care să îl iei în piept şi să îl marchezi. Messi stă între cei doi fundaşi centrali şi cei doi mijlocaşi defensivi, şi atunci ai o mare problemă când ai pierdut mingea şi trebuie să te aperi”, explica pentru Marca TV fostul barcelonist Luis Garcia Lara. Iar asta era pe vremea când doar Messi juca “el nueve falso”… “Echipa aceasta va sfârşi prin a juca cu 11 atacanţi falşi”, comenta cu umor pe Twitter un fan “cule” la finele meciului cu Villareal…
Cu Pep şi ai lui, orice e posibil. Iar asta s-a văzut recent, pe final de an, în marea confruntare de orgoliu cu Real Madrid de pe Saniago Bernabeu. Pornită cu un gol la pasiv în urma unei mari erori din secunda 25 şi având presiunea celor 6 puncte care o despărţeau în clasament de echipa lui Jose Mourinho, Barcelona a pus stăpânire pe joc încă dinainte de jumătatea primei reprizei, a egalat înainte de pauză, apoi a defilat în stil de mare campioană, câştigând cu 3-1 pe terenul marii rivale. Dăduse, cu ceva timp înainte, o superbă demonstraţie de forţă şi în Champions League, unde se impusese cu 3-2 pe terenul lui AC Milan, pentru ca, în ultima mare competiţie a finalului de an, în Japonia, să se încoroneze drept Campioană Mondială a Cluburilor, după ce a spulberat în finală Santos-ul lui Neymar, marea speranţă a fotbalului mondial. Elogiile jucătorilor brazilieni la finalul partidei pierdute cu Barcelona spun totul despre respectul pe care echipa lui Pep şi l-a câştigat în fotbalul mondial. “Nu visez să joc vreodată la Barcelona, dar sper să-i mai pot vedea măcar jucând împotriva lor”, a spus marea vedetă Ganso, în vreme ce Neymar, cel pe care mulţi îl văd drept noul Messi s-a apropiat de Guardiola la finele festivităţii de premiere şi l-a rugat să-l transfere la Barcelona.
Reperele unui an sărăcăcios
2011 a fost un an sărăcăcios pentru sportul românesc, la finele căruia memorabile rămân mai degrabă eşecurile decât realizările. Marile dezamăgiri s-au numit în acest an naţionalele de gimnastică, de handbal şi, desigur, de fotbal, care au ratat performanţe care, în mod normal, ar fi trebuit să le fie la îndemână. În aceste condiţii, sportul românesc a stat în performanţele echipei naţionale de spadă, a canoiştilor Dumitrescu şi Mihalachi şi a performanţelor individuale ale Sandrei Izbaşa (gimnastică), Lucian Bute (box), Horia Tecău (tenis, dublu cu Linstedt) sau Alina Dumitru (judo). Ancheta anuală pe care Gazeta Sporturilor o realizează din 1966 ilustrează, de altfel, cât se poate de bine situaţia sportului românesc în 2011. Pe locul 1 în Gazetă se găseşte tocmai echipa naţională de spadă fete. Fotbalistul român al anului a fost desemnat Gabriel Torje, titular incontestabil în echipa naţională şi protagonist al unui transfer la o echipă de top din Italia, Udinese. Cel mai bun fotbalist străin din campionatul intern a fost desemnat brazilianul Wesley de la FC Vaslui, în vreme ce antrenorul anului vine tot din fotbal: Dan Petrescu, antrenor cu rezultate spectaculoase în Rusia, la Kuban Krasnodar.