ET IN ITALIA EGO…
Am revenit în apartamentul familiei Drimba de pe str. Speranței din București cu o neliniște și o tristețe covârșitoare, întrucât din locul acela binecuvântat în care Ovid și Adrienne ne desfătaseră de nenumărate ori cu copleșitoarea lor cultură și cu modelul unei vieți de cuplu de o neprihănită armonie acum lipsea soția. Și ea fusese cariatida vieții și operei vaste a profesorului de literatură universală de la Facultatea de Litere din București. Câte generații au beneficiat de cultura lui Ovidiu Drimba! Și ce personalități impuse apoi în viața științifică românească nu fuseseră modelate de profesorul acesta exemplar, care și-a consacrat la modul propriu viața profesiei sale. În urma unui infarct miocardic, Adrienne murise în som acum 5 luni și a fost înmormântată în satul arădean Lugașul de Sus care a dat școlii numele profesorului. Nimeni și nimic nu-i mai poate reda nonagenarului profesor liniștea și echilibrul. Mă țineam acum de promisiunea de a-l vizita de cum descind în capitală. Imediat de mi-a deschis ușa, m-a privit cu lacrimi în ochi și mi-a spus că evreii socotesc că moartea în somn este definită drept “Sărutul lui Dumnezeu “. Mai tristă decât însăși moartea soției mi-a părut pe dată impresia că profesorul nu dorește și nici nu concepe să mai facă ceva fără Adrienne. Nici măcar scrisorile de condolare ale prietenilor nu le-a putut deschide în cele 4 luni scurse de la plecare soției. Psihic nu este în stare să citească asemenea texte. Nici testamentul nu și l-a făcut, după cum îmi repetă acum direct ceea ce îmi spusese de mai multe ori la telefon. De patru ani nu părăsise apartamentul și m-a prevenit că nici creierul nu mai funcționează normal. Cum să-l scot din negura aceea în care stătea așezat iremediabil ? Cum aș putea să-l întorc într-o perioadă fericită a vieții lor? Da! Să încerc…
A.S.: Ce amintiri vă leagă de Italia unde ați activat ca lector de limba română?
O.D.:După cum știi, cu doi ani înainte de unificarea Italiei, la noi s-a înfăptuit unirea principatelor Moldova și Țara Românească. Al. I. Cuza l-a trimis pe Alecsandri la regele Victor Emanuel, care pe cale diplomatică a obținut o înlesnire, prin care școlile din Italia erau deschise pentru români.Universitatea din Torino era cunoscută din 1460, când a luat doctoratul Erasmus din Rotterdam. Școala superioară de cavalerie a fost urmată de mareșalul Averescu, spre exemplu. Prima catedră de limba română la Pinerolo a fost condusă de Vergeti Ruscala care a fost profesor până la 80 de ani. În 1920 guvernul italian a declarat că nu au profesor de română și N.Iorga, care chemase la Cluj pe Mario Ruffini, l-a recomandat la Torino și timp de 36 de ani a activat acolo. El este personalitatea care a scris despre România cel mai mult dintre toți specialiștii străini din toate timpurile. A publicat mii de pagini, multe monografii despre noi și cultura română. Așadar, noi trimeteam lectori în Italia la Torino, ca să predea limba română în cadrul catedrei de filologie romanică. Ca să înțelegi mecanismul, tebuie să precizez că în Italia sunt 10 lectorate, dar numai două catedre, anume la Torino și la Roma. A treia e transformată din lectorat la Milano, unde la Universitatea Catolică fiecare student trebuia să aibă recomandarea preotului din localitatea de baștină, astfel ca să fie cunoscută și familia din care provenea. Calitatea morală a studenților era astfel asigurată. Noi aveam acolo un lector român. După 3 ani de demersuri, lectoratul s-a transformat în catedră de română. O particularitate era faptul că în Italia se predă numai în limba italiană și nu făceau excepție nici măcar lectorii străini. Eu am studiat italiana cu Domenico Sera și 6 ani am funcționat la Facultatea de Sacro Cuore ca lector. În Italia oricine a studiat 4 ani ca licențiat într-o limbă străină devine profesor de liceu în limba italiană, latină și istorie. Dar licența se dobândea cu o exigență maximă. Comisia era formată din 11 profesori, dintre care 3 erau referenți.Îmi amintesc că româncele, căsătorite cu italieni, ca să li se recunoască licența în franceză, îmi făceau și un curs de italiană. Licența se susținea în italiană, dar dacă era vorba de catedra de români, susținerea era în spaniolă.
A.S.: Cum ați ajuns lector de română la Torino?
O.D.: A fost o întreagă poveste. Profesorul Ruffini trebuia să iese la pensie. Catedra era în nomenclatura italiană. În ziua ieșirii profesorul Ruffini face propunerea consiliului profesoral, care era foarte larg și important ca putere de decizie, ca Ovidiu Drimba să-l urmeze. Consiliul a acceptat în 1966, când propunerea ajunge la Ministerul Instrucțiunii Publice Italiene, de unde este trimis la București pe adresa particulară a mea. Eu am dus originalul la Ministerul de resort, care timp de doi ani nu a răspuns nimic. Ce vrei? Nu eram membru de partid și mârlănia comunistă era în floare. Ruffini a făcut și el o intervenție, dar fără rezultat. Cursul de română nu începea. Ca să nu desființeze cea mai veche catedră de română, profesorul Ruffini acceptă să mai activeze un an. Este acceptat un an, dar nu trei….Abia în 1968 am reușit să plec împreună cu Adrienne, soția mea, având pașaport, dar în concediu. După 3 ani de funcționare la Torino, Ministerul Român a trimis ambasadorul să spună în Italia că profesorul Drimba este chemat în țară numai pentru câțiva ani, ca apoi să fie din nou trimis în Italia. Era pregătit un alt profesor să-mi ia locul. Decanul Corado Grassi a răspuns:”Dacă-l vreți, luați-vi-l. Dar voi, românii, nu aveți dreptul să numiți pe altcineva.” Provizoriul devine inamovibil!
A.S: Astăzi sistemul Bologna s-a încetățenit și la noi. Dar ce era acum a jumătate de secol noi nu avem cum să mai știm.Ce vă amintiți?
O.D.:Nu știu dacă realizezi ce structură avea sistemul de învățarea limbii române în Italia de acum 50 de ani. Erau două catedre. La Roma era catedra Rosei del Conte, căci pe lângă Universitatea catolică, mai funcționa și o catedră de stat. La Torino eram eu și mai apărea și catedra de la Milano. Eu făceam tot timpul rapoarte de activitate cu conferințele ținute, cu secția română a muzeului de etnografie din torino, cu filmele aduse din țară. Propaganda românească se făcea cu bani italieni. Ceea ce cheltuiam se deconta. La Milano era Biblioteca Ambroziană. Am realizat vreo 30 expoziții etnografice de câte două săpămâni în orașe italiene istorice din jur. Materialele erau aduse din țară, dar primăria fiecărei localități făcea organizarea. Când se vernisa la Milano o asemenea expoziție, erau invitați episcopi, cardinali și primarul orașului, adică participau somități ale oficialității.
A.S.Ce vă leagă de Biblioteca Ambroziană?
O.D.:Biblioteca Ambroziană data din secolul al XVI-lea, așezată într-o veche clădire de mânăstire. În curtea de onoare erau 16 statui de bronz de mărime naturală ale unor personalități de primă mărime în istoria europeană. Frontal erau așezați Dante Alighieri și Toma d’Aquino. Eu făceam la toate manifestările românești cadouri de valoare, de la fețe de masă și iiuțe la albume de artă, așa că în momentul în care s-a anunțat că trebuie găsită încă o personalitate europenă spre a face o statuie nouă, plasată în acel loc liber al curții, eu am făcut propunerea ca Dimitrie Cantemir să fie ales. Nicolae Ceaușescu, pe care eu îl întâmpinasem la Torino, a acceptat și statuia lui Irimescu este și azi acolo.
A.S.: Totdeauna m-a impresionat tezaurul livresc pe care îl păstrați cu atâta sfințenie în preajmă. El este chiar lumea în care v-ați mișcat într-o întreagă carieră strălucită de magistru. Ce lucrări de valoare păstrați în biblioteca dumneavoastră?
-O.D.: După Vasile Pârvan, al doilea director al Bibliotecii Accademiei di Romania din Roma a fost profesorul Emil Panaitescu, iar fiul lui Emilio Alessandro Panaitescu este autorul unei ediții superbe cu Divina Comedia de Dante Alighieri în 6 volume, apărută la Milano în 1965 la Editura Frateli Fabri. Eu am achiziționat-o cu bani buni și este unicat în țară. Uite și cele nouă volume ale Enciclopediei dei popoli d’ Europa, dedicată, așadar, națiunilor continentului nostru. Lucrarea a fost tipărită în 1973. Mie mi-a fost încredințat capitolul consacrat României, pe care îl cereau unii români stabiliți în Italia și care ar fi prezentat țara în cu totul alte culori decât se cuvenea. Doi ani de zile am lucrat la acest capitol de 220 pagini. Fotograful iItalian care a colindat țara luând imagini ca un adevărat profesionist nu a cerut niciun ban statului român. A făcut 600 imagini. A cerut una sau două picturi ale unor artiști contemporani, care se procurau pe atunci cu destulă ușurință. Ce crezi? Ministerul Culturii a răspuns negativ, afirmând că nu are bani.Uite în al VII-lea volum al Enciclopediei dei popoli d’ Europa, scoasă de Luciano di Bona, omul de concepție, care a apelat la M.Confalonieri din Milano ca editor. Privește între colaboratori, eram și eu . Ministrul Niculescu Mizil nu a acceptat să achiziționăm măcar un exemplar al acestei enciclopedii, din același motiv, al lipsei banilor. Așa am eu unicul exemplar din țară.
A.S.Cum s-a terminat experiența italiană a familiei Drimba?
-O.D. : În cel de-al 11-lea an de profesorat acolo, nevasta mea nu a mai primit viza de ieșire din țară, iar eu am fost rechemat în România în luna martie, adică înainte de finalizarea anului universitar. Dezastrul era inerent. Studenții cursului de română nu puteau încheia anul, nu aveau cum să dea examenul final. Ca lectori erau trimiși niște securiști. Marin Mincu era obraznic. Asta a fost.
A.S.: Pentru că lucrările semnate Ovidiu Drimba sunt titluri de referință indiscutabilă în domeniile pe care le-ați abordat, ce noutăți editoriale din opera dumneavoastră îmi puteți menționa în încheiere?
-O.D.: Știi că am niște unicate despre istoria și civilizația culturii. Crezi că în afară de ceea ce ai recenzat mata, s-a mai găsit cineva să scrie despre opera mea? Ai văzut cartea Geniul Spaniei, apărută în anul 2007 ?Dar noua ediție a Istoriei la care recent au apărut volumele 12 și 13, unde Renașterea este definită pe 60 de pagini? După 47 ani de la prima ediție a fost retipărită monografia dedicată lui Leonardo de Vinci. Am constatat ceva, anume că nu se citesc decât cărțile pe care le cumperi și nu cele primite cadou.
Și ca o ilustrare imediată, profesorul i-a răspuns la telefon unui autor care zilele trecute îi adusese o carte. Da, l-a căutat la telefon să-i mulțumească, dar acela nu-i răspunsese. Dorea să-i spună că a început să-i citească volumul, dar de cum a terminat convorbire telefonică mi-a spus că nu era deloc așa, însă vrusese să-i facă o bucurie acelui tânăr. El socotea viața lui încheiată, iar în jur nu vede decât o negură fără ieșire.Totuși luminișul de suflet în care tocmai petrecuserăm amândoi amintiri din Italia îl contrazicea, măcar pentru un moment.
