Important eveniment trebuia să se întâmple într-o familie din satul meu, când părinţii se hotărau să-şi ducă copiii la Brad, în oraşul resedinţă de raion. Era în anul 1955 şi un astfel de eveniment s-a întâmplat şi în familia noastră, dar cu toate eforturile făcute, nu reuşesc să identific acum acel eveniment. Se poate însă, să nu fi fost nevoie de un eveniment chiar aşa de mare întrucât tata nostru care era meseriaş, deci muncitor nu ţăran, nici în aspect nici în convingeri, avea iniţiative care depăşeau epoca, etapa respectivă, unele chiar revoluţionare, cum le-am spune astăzi când bombastica e monedă de schimb. O astfel de iniţiativă care depăşea tot ce se credea la timpul respectiv că ar fi motiv întemeiat de a duce copiii la Brad, putea fi de exemplu, participarea, la Gurabarza la vreun meci, unde, “Aurul Brad”, pe atunci în categoria “A” la fotbal, le arăta unor echipe cum stă treaba cu fotbalul acesta…
Oricum, un eveniment important dacă nu cumva chiar un istoric meci între Aurul Brad şi CCA, actualmente Steaua, a făcut ca mama noastră să ne pregătească cu o zi înainte nu numai hainele ci şi pe noi, pentru fabuloasa ieşire. Mă văd, parcă şi acum, aşteptând în staţia de la “drumul ţării” autobuzul care venea de la oraşul “Dr. Petru Groza” şi mergea spre Deva, singurul autobuz care circula la vremea respectivă, şi parcă o aud şi acum pe mama instruindu-ne, pe mine şi pe fratele meu, cum să ne urcăm în autobuz, cum să salutăm etc.
Dar, cel mai important lucru, pe care ni-l repeta şi acolo în staţie, era că atunci când taxatorul de pe autobuz va anunţa că urmează staţia ]ebea şi când autobuzul va opri, să ne ferească Dumnezeu să ne uităm spre cimitir, spre biserică şi inevitabil spre mormântul Iancului. Sau şi mai grav, să scoatem vreun cuvânt, să întrebăm ceva relativ la ce se află acolo, că va fi vai de pielea noastră. Ca mama să fie şi mai sigură că nu-i facem vreo surpriză, la apropierea de staţie, mi-a pus mâna la ochi precum un fel de ochelari de cal, direcţionându-mi concomitent privirea spre înainte.
Ulterior, pe parcursul anilor, am aflat şi din alte surse, nu numai din familie, că unii care au avut proasta inspiraţie să se hlizească fără perdea, din autobuz, la monumentele existente, ba să şi discute ceva, orice, despre ele au sfârşit prost de tot. Deşi afirm că nu era cazul, fiecare autobuz avea un “călător” care lucra la “Ochiul şi timpanul” şi care abia apuca să demonstreze că nu era plătit degeaba. Din experienţa anilor mi-am dat seama, aşa cum am afirmat mai sus, că nici nu era cazul ca partidul şi statul comunist să plătească un salariat propriu pentru aşa ceva, întrucât era aproape imposibil ca într-un autobuz de 20-30 călători să nu fie măcar 5-6 inşi care să ardă de nerăbdare să-şi “trântească o demascare”, expresie la modă în perioada aceea, care era folosită exasperant, împreună cu “tu ştii cine sunt eu?”
Astfel încât, o bună parte din copilărie şi tinereţe am fost urmărit de o vagă spaimă, atunci când paşii m-au purtat în apropierea mormântului Crăişorului, fiind cumva în subconştient pregătit să răspund la întrebări despre ce caut eu acolo sau ce treabă am eu în locul respectiv. Mărturisesc că încerc, şi bunul Dumnezeu să mă ajute să şi reuşesc, să mă uit înapoi fără mânie, dar, celor care au trăit ca şi mine astfel de etape, şi le-au uitat, îmi vine să le strig de la obraz: “voi ştiţi cine sunt eu?” apoi “vă trag o demascare de nu vă vedeţi”…
Şi dacă sunt curioşi să afle cine sunt eu, o să le explic, că eu sunt acela care, atunci când eram copil, am fost ţinut de ochi de mama, speriată de vremurile pe care le trăia, să nu mă pot uita spre locul de unde Avram Iancu ne ştampilase tuturor cu ştampilă de stejar şi cerneală de sânge, Certificatul de Identitate, precum odinioară, Decebal, Menumorut şi Basarab I, ne-au ştampilat Certificatul de Naştere.
