TRADIŢIILE HUŢULE ÎNTRE VECHI ŞI NOU

„Misterioşi şi discreţi ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huţulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în prejma cărora au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, fapt întâlnit şi la vechii daci… Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum L-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate.”( Casian Balabasciuc – „Stranii povestiri huţule”). DESPRE ORIGINI

Despre etnia huţulă s-a discutat îndelung, ipotezele originii acesteia fiind pe cît de numeroase pe atât de diverse. Dorinţa de a integra această populaţie, relativ redusă ca efectiv, într-un anumit grup etnic,  a avut conotaţii ştiinţifice, economice sau politice, după caz. Fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare, huţulii rămân încă o enigmă, deşi s-au emis numeroase păreri, mai mult sau mai puţin argumentate,  privind originea lor. Certă este deocamdată zona locuită de această populaţie, adică  bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi valea Putilei, către Ceremuş, ca şi faptul că  azi este aproape asimilată.

Dintre multele opinii privind originea huţulilor se desprinde mai pregnant ideea că au fost oameni ai munţilor ( verhovinţi, hirski) ce duceau o viaţă seminomadă, legaţi de tradiţia creşterii animalelor şi de păduri.Unii autori, printre care profesorul Kaindl de la Universitatea din Cernăuţi i-au considerat rămăşiţe ale sciţilor, goţilor sau mongolilor, ulterior slavizate, sau poate chiar români, în dialectul lor existând numeroase cuvinte româneşti. Emil Kaluzniacki, profesor de slavistică la Cernăuţi, considera de altfel că strămoşii huţulilor „au fost un popor de limbă română”.El îşi fundamentează opinia citând cuvinte româneşti găsite în limbajul huţulilor : bărbânţă,brânză, armăsar, elemente lingvistice de origine dacă. Există şi o teorie care afirmă că huţulii sunt descendenţi ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupaţiei romane. Chiar şi poetul naţional al românilor, Mihail Eminescu remarcă etnia huţulă, considerând-o nimic altceva decât  descendenta unor daci slavizaţi. Majoritatea cercetătorilor fac diferenţă între huţuli şi ruteni nelăsând să se întrevadă vreo descendenţă între etnii. Mai mult decât atât, la anexarea Bucovinei de către austrieci, în 1774, făcându-se un recensământ al populaţiei se face distincţie clară între ruteni şi huţuli.  Prezenţa lor în acest spaţiu se consideră a fi de prin secolul al XVII-lea când s-au refugiat în zonele păduroase ale Carpaţilor venind din partea  Ceremuşului în tentativa de a scăpa de birurile şi asuprirea din acele vremuri.

Dacă avem în vedere modul de viaţă al huţulilor din vechime, unele obiceiuri, nu chiar lăudabile, cum ar fi stilul de viaţă prădalnic, plăcerea de a bea, lipsa de interes faţă de istoria lor, sau obiceiul ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi prin cultul bradului găsim asemănări izbitoare cu vechiul popor dac cu care, deşi există relativ puţine informaţii,  putem să facem o asemenea comparaţie.  În faţa atâtor ipoteze şi păreri despre originea huţulilor, care mai de care mai plină de certitudine, singurii care nu s-au  omorât cu firea, păstrându-şi limpezi adâncimile cugetului, au fost chiar huţulii. Dacă i-a întrebat cineva vreodată despre originile lor au răspuns fie că sunt ruşi, fie că sunt ucraineni sau români, însă de fiecare dată au adăugat că, de fapt, sunt oameni liberi, ai munţilor.

DATE DESPRE EFECTIVELE ETNIEI

Date mai sigure despre numărul huţulilor existenţi în Bucovina încep să apară de prin secolul al XVIII-lea, când s-a făcut şi recensământul populaţiei existente, odată cu anexarea ţinutului la Imperiul Habsburgic, specificându-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 11099 erau de români, 1261 de ruteni şi 1112 de huţuli.O statistică din anul 1774 vorbeşte de 6750 huţuli pe care administraţia austro-ungară i-a identificat în Bucovina. În Dicţionarul geografic al Bucovinei, al profesorului Emil Grigorovitza, editat în anul 1908 se specifică faptul că la acea dată erau în jur de 25000 , care „formează de fapt o populaţiune osebită”. Creşterea specatculoasă a numărului de huţuli este explicată prin imigranţii veniţi dinspre Galiţia între anii 1787-1849, ca urmare a politicii imperiale de încurajare a populării ţinutului Bucovinei şi a creării unui mozaic etnic. Din motive diverse huţulii au preferat, cu timpul, să se declare români, astfel că în statisticile de azi etnia nu mai este prezentă, chiar şi în localităţile recunoscute că aveau o populaţie majoritar huţulă. De pildă, aşa cum aflăm din ghidul turistic – schiţă monografică a Moldoviţei, la începutul secolului al XX-lea circa 80 % din  populaţia locală era de etnie huţulă: Ruşii Moldoviţei cu 2244 locuitori, Dubul cu 181, Argel cu 275, Demăcuşa cu 177, Secrieş cu 4 locuitori şi Raşca 374 locuitori. Azi în Moldoviţa nici un locuitor nu se mai declară huţul, deşi foarte mulţi sunt cei care îşi recunosc originea huţulă.

OCUPAŢII ŞI MEŞTEŞUGURI

Statutul de oameni ai munţilor, ca şi apropierea de marile masive păduroase ale Bucovinei au determinat profilarea huţulilor pe îndeletniciri legate de natură şi de resursele exixtente la îndemână. De bază în economia lor primitivă au fost creşterea vitelor şi exploatarea lemnului. Puţinul teren agricol existent în zona de munte a permis cultivarea câtorva plante de trebuinţă în gospodărie, atât pentru hrană cât şi pentru îmbrăcăminte. Orzul, ovăzul, mai târziu cartoful, dar şi cânepa au fost plantele cele mai frecvent utilizate în gospodării. Pe lângă acestea erau utilizate plantele din flora spontană, fie ca  leacuri pentru om şi animale, fie pentru consum, de regulă în stare proaspătă, conservarea fiind posibilă mai mult prin uscare. Culegerea ciupercilor şi a fructelor de pădure a fost mereu o ocupaţie, acestea asigurând un minim necesar pentru hrănirea pe timp de iarnă. Tradiţional la huţuli, era mustul de merişoare, recunoscut şi apreciat pentru calităţile sale nutritive şi curative.

Creşterea vitelor a fost dintotdeauna o ocupaţie de căpătâi a huţulilor, grija pentru animalele din gospodărie fiind deosebită. Relaţia dintre om şi animalul său era cu totul specială, dovadă şi unele obiceiuri legate de sărbători religioase cum ar fi Crăciunul, Sfântul Vasile sau Paştele, când animalele din grajd erau hrănite şi îngrijite în mod deosebit. Îndeosebi relaţia dintre huţul şi cal a fost una specială, din grija omului pentru acest animal atât de util în viaţa aspră de la munte rezultând rasa de cai huţuli, excelent adaptată la condiţiile naturale vitrege. În tradiţia etniei era ca fiecare gospodărie să aibă vite şi oi, funcţie de numărul cărora se stabilea o ierarhie a celor mai avuţi şi ca urmare  mai respectaţi membri ai comunităţii.

Deopotrivă obişnuiţi cu specificul imenşilor codri seculari în preajma şi la adăpostul cărora şi-au dus traiul, huţulii s-au dovedit nu numai buni cunoscători ai acestora ci şi meşteşugari de excepţie. Dulgheri şi tâmplari,  constructori de case renumiţi, ei au îmbrăţişat ştiinţa prelucrării lemnului ducând-o uneori până la rang de artă. Obiceiul acestei etnii de a confecţiona din lemn  majoritatea obiectelor necesare în gospodărie a înjghebat o adevărată microindustrie manufacturieră. Atât mobilierul din casa huţulă cât şi multe dintre obiectele de uz gospodăresc erau confecţionate chiar de către stăpânul casei, în vreme ce nevasta se ocupa, pe lîngă îngrijirea locuinţei şi pregătirea mîncării zilnice, cu ţesutul pânzei şi confecţionarea veşmintelor de trebuinţă  celor din familie. Masa, patul şi laiţa pe care se şedea sunt mobilierul de bază în casa huţulă, ea însăşi închegată din bârne din molid şi brad tăiate în miezul iernii pentru a avea o durabilitate mare. Draniţa pentru acoperiş era de asemenea prelucrată din lemn de brad sau molid recoltat în anumite zile ale iernii,  în corelare şi cu fazele lunii ştiută fiind influenţa acestor condiţii în durabilitatea lemnului. Nu întâmplător draniţa de pe vechile case huţule avea durabilitate de peste 50 de ani. Alegerea lemnului, a momentului tăierii şi a modului de uscare erau foarte atent urmărite, iar faptul că azi ne mai surprinde sănătatea bârnelor din pereţii vreunei case de peste 150 – 200 de ani rămasă încă intactă  este revelator. Din inventarul unei case huţule nu lipsesc vasele din lemn, fie ele hârdaie, budace, ciubere, cofe, butoiaşe, bărbânţe sau untarniţe. Îndeosebi cofele erau confecţionate din brad sau molid, fiind utilizate pentru păstrarea şi prelucrarea laptelui, domeniu în care huţulii erau meşteri neîntrecuţi. Laptele acru, huslinca huţulă, preparate din combinarea diferitelor sortimente de lapte de vacă şi de oaie deosebit de nutritive şi bune la gust le-au dus multă vreme faima prin comunităţile de la munte. Este şi firesc ca, de vreme ce foloseau de secole atât de frecvent lemnul de brad în gospodăriile lor, huţulii să nutrească pentru această specie un sentiment aparte.

Ca tăietori de pădure huţulii s-au făcut remarcaţi pentru iscusinţa lor. Rezistenţi la efort şi având cai deosebit de înzestraţi pentru această activitate dificilă huţulii au fost mereu căutaţi de către firmele de exploatare a lemnului ca mână de lucru.

Afinitatea pentru arme dar şi pentru lumea silvestră precum şi simţurile dezvoltate i-au făcut pe huţuli vânători şi braconieri de renume. În gospodăria tradiţională huţulă arma deţinea un loc de cinste alături de baltag sau de topor. Cu ajutorul ei, dar şi cu vicleşugul feluritelor capcane născocite cu ingeniozitate, huţulii îşi asigurau de multe ori hrana pentru familie capturând sălbăticiunile care se aflau în număr abundent în pădurile Bucovinei.

Prelucrarea osului, cu deosebire a coarnelor de cerb este o îndeletnicire veche a huţulilor. Din această materie primă meşterii executau obiecte decorative, dar şi utile, ca de exemplu poroşneţele ( pentru păstrarea prafului de puşcă), solniţe sau nasturi pentru haine. În prezent meşteşugul pare să fi fost abandonat pe de o parte din cauză că nu mai aduce venituri, pe de altă parte din cauza obiectelor mult mai ieftine ce se găsesc în comerţ.

Tot ca artizanat trebuie menţionat obiceiul încondeierii ouălor de Paşti, după o tehnică specială în care iniţial se foloseau coloranţi naturali şi ceară de albine. Arta încondeierii ouălor a fost preluată şi extinsă în multe localităţi din Bucovina, fiind căutată şi apreciată atât de localnici cât şi de turiştii străini. Încă mai există femei de origine huţulă care cunosc modelele bătrâneşti, dar au imaginat şi alte modele mai noi, semn că tradiţia este vie,evoluează de la generaşie la generaţie amplificându-se .

Din casa huţulă tradiţională nu lipseau roata de tors şi războiul de ţesut, cu ajutorul cărora gospodinele asigurau nu numai îmbrăcăminte pentru cei din familie ci şi obiecte decorative şi totodată utile : covoare, preşuri, lăicere sau ştergare. Lîna aflată din abundenţă în gospodăria huţulă era prelucrată cu multă pricepere de gospodine, putându-se vorbi chiar de o mică industrie a lânei. Din lîna toarsă femeile împleteau ciorapi groşi, pieptare, bluze sau mănuşi, acestea fiind foarte practice şi sănătoase.

În prezent urmaşii huţulilor trăitori în localităţile de pe valea Moldovei şi valea Moldoviţei se ocupă cu creşterea animalelor şi munca la pădure. Totuşi aceste activităţi presupunând o muncă grea, iar veniturile obţinute fiind relativ mici în fermele de subzistenţă, o mare parte au plecat în străinătate pentru a-şi câştiga existenţa, în aşezări rămânând în general persoanele de vârstă înaintată şi copiii.

HUŢULII ŞI RELIGIA

Huţulii sunt creştini ortodocşi de rit nou sau de rit vechi. Deşi în viaţa de zi cu zi se întâmplă să încalce învăţăturile bisericeşti, mentalitatea lor  înclinând către acea libertate de conştiinţă care le permite aproape orice manifestare izbucnită din propria personalitate, mândri şi nepăsători faţă de reguli, ei respectă totuşi cu străşnicie sărbătorile şi participă la slujbele religioase. La cele două mari evenimente creştine de peste an, Crăciunul şi Paştele se adună cu mic, cu mare la biserică în mod deosebit. Sărbătoarea Paştelui este celebrată în mod original cu sfinţirea bucatelor la finele Postului Mare, când coboară de pe munţi fiecare cu coşul său în care caută să pună pentru sfinţire cele mai alese mâncăruri, cele mai frumoase ouă încondeiate. Iniţial aceste bunătăţi erau aduse la biserică în găletuşe de lemn, confecţionate anume pentru acest eveniment. Actualmente găletuşele au fost înlocuite cu coşurile împletite din nuiele care se găsesc în comerţ. Din coşul de Paşti nu lipseşte niciodată sarea, pâinea şi brânza, hrana de bază a huţului din toate timpurile. Iarna, în şirul sărbătorilor care începe cu Crăciunul şi se termină cu Boboteaza, bisericile sunt de asemenea foarte frecventate, oamenii venind la slujbe şi aducând în loc de flori rămurele de cetină. Sărbătorile de iarnă sunt momentul în care se rememorează străvechi colinde religioase, oamenii făcându-şi vizite şi cântându-le împreună. Adesea grupurile de colindători sunt acompaniate de un instrumentist care cântă la vioară (screpca) vechi cântece huţule. Împodobirea bradului de sărbători este un obicei recent împrumutat, nefiind de sorginte huţulă.  La Bobotează se obişnuia ca ceremonia sfinţirii apei să se facă la un izvor sau pe un curs de apă, unde se tăia din gheaţă groasă o cruce utilizată în cadrul serviciului religios. De asemenea fiecare gospodar avea grijă ca în această zi să pină la fîntîna sau izvorul din care îşi lua apa necesară în casă o cruce mică făcută de obicei din draniţă de brad. Asemenea cruciuliţe se puneau şi deasupra uşii, la intrarea în casă ori în grajd.

Deşi canoanele bisericeşti interzic cu străşnicie magia neagră, huţulii au fost mereu depozitarii unor mari mistere legate de vrăjitorie, fiind cunoscuţi ca foarte buni cunoscători ai acestor practici. Poate că modul lor de viaţă legat de singurătatea munţilor şi de atmosfera tenebroasă a codrilor copleşiţi de ceţuri le-a sporit renumele de vrăjitori. Poveşti şi amintiri ale bătrânilor huţuli aduc în atenţie frecvent evenimente legate de practici oculte, întâmplări greu de crezut, dar mărturisite cu atâta convingere încât pot pune pe gânduri pe oricine. De magia neagră a huţulilor se leagă poveştile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar şi practici cum ar fi influenţarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, anihilarea duşmanilor, luarea manei de la vite, sporirea sau distrugerea avutului, teleportarea oamenilor. De obicei practicantele magiei sunt femei bătrâne care în comunitate jucau şi rolul de doftoroaie, având cunoştinţe vaste despre puterea tămăduitoare a plantelor. Cele mai temute sunt vrăjile cu obiecte aparţinând celor trecuţi dincolo de pragul acestei lumi, despre care se vorbeşte în lumea huţulă că nu pot fi desfăcute. O altă credinţă a lumii huţule este magia făcută cu ajutorul broaştei, trimisă anume către cineva căruia i se vrea răul.  Desigur în faţa atâtor posibilităţi de agresiune ocultă era necesare şi remediile, care se găseau în primul rând în agheazma de la Bobotează, în usturoi şi în diferite amulete  care rămâneau secretul fiecărui purtător de asemenea mici obiecte.

BUCĂTĂRIA   HUŢULĂ

Mâncărurile huţulilor aduc un aport substanţial de calorii pentru a se asigura necesarul de energie  în susţinerea efortului fizic zilnic, care este mare. Bazat în special pe proteine şi lipide regimul lor alimentar  este adaptat vieţii aspre de la munte unde  se utilizează în bucătărie preponderent produse animaliere şi mai puţin cereale, legume sau fructe. Laptele cu derivatele sale, dar şi carnea nu lipsesc din alimentaţie fiind produse în gospodărie şi deci mai accesibile. Dintre mâncărurile specifice huţulilor afumăturile de porc sau de vânat erau la loc de cinste. Afumarea cărnii se făcea după tehnici proprii utilizând lemn uscat din fag, uneori şi cetină pentru a da aromă specifică. Afumăturile se consumă în ciorbe, cu varză tocată şi murată sau cu fasole.

Mâncarea din ouă amestecate cu jumări şi smântână, numită ieşniţea este tipică pentru huţuli, la fel cum şi mămăliga de cartofi este invenţia lor. Acest fel de mămăligă a fost născocit din nevoia de economisire a făinei de porumb adusă cu greu la munte, unde porumbul nu se poate cultiva, din regiunile mai joase. Cartofii fierţi şi striviţi înlocuiesd o parte din făină necesară pentru mămăligă. Ciorbele huţule sunt deosebit de consistente şi săţoase fiind întotdeauna drese din belşug cu smântână de vacă sau de oaie.

Balmoşul este o mâncare tradiţională, preparată de regulă la stână. Se utilizează ca ingrediente smântână, mălai, sare şi bucăţi mărunte de caş. Se prepară în ceaun, ca o mămăligă.

Produsele lactate sunt în gamă variată, deosebit de gustoase deoarece creşterea vitelor şi păstoritul sunt ocupaţii tradiţionale ale huţulilor. Dintre acestea renumit este laptele acru, obţinut prin conservarea laptelui fiert în cofe sau budăci, pregătite în mod special. Laptele acru se conservă pe cale naturală timp relativ îndelungat asigurând astfel rezerva de hrană şi pe timp de iarnă. Carnea proaspătă sau afumată prăjită în untură este de asemenea tradiţională pentru huţuli.

Şi mierea de albine este prezentă în cămările huţulilor, albinăritul rămânând o preocupare perenă în unele gospodării. Mierea aduce aportul de glucide necesar suplinind adesea zahărul.În perioada de vară se consumă fructe de pădure şi ciuperci , în diferite combinaţii. Mâncarea de ciuperci cu smântână sau cea de fragi cu smântână sunt obişnuite pentru huţuli.

TRADIŢII  ŞI  OBICEIURI  HUŢULE

Cu toată faima lor de oameni singuratici, trăind izolaţi, huţulii au o bogăţie de tradiţii şi obiceiuri, la baza cărora stau familia şi pădurea. Multe dintre tradiţii s-au pierdut odată cu adoptarea avantajelor şi facilităţilor aduse de viaţa modernă. Tot mai rari sunt bătrânii care mai povestesc despre acestea şi tot mai puţine se mai regăsesc în vieţuirea generaţiilor tinere. Tradiţiile huţule, atâtea câte le mai cunoaştem se leagă nemijlocit de evenimentele cele mai importante din viaţa omului. De la botez  şi până la îngropăciune cursul vieţii este însoţit de obiceiuri ţinând de ritualuri iniţiatice.

La botez noul născut se scălda în apă sfinţită, într-un  vas în care trebuia să fie un ban de aur sau de argint, pentru ca să fie bogat şi sănătos în viaţă. Apa de la botez nu era aruncată oriunde ci se turna cu mare grijă la rădăcina unui brad sau a altui arbore cu mare longevitate, fie a unui pom roditor. Odată cu darurile aduse de naş noului născut i se dădea şi binecuvântarea menindu-se copilului viaţă plină de noroc şi belşug. De altfel obiceiul de a meni însoţea majoritatea evenimentelor din viaţa huţulă fiind privite ca un revers al blestemelor cu credinţa că cele menite se vor întâmpla întocmai. Printre huţuli cuvântului i se dădea mare importanţă fiind considerat foarte puternic. La petrecerile din familiile huţulilor se menea de bine şi belşug în faţa mesei încărcate cu bucate. Bătrânul Cocerhan, din satul Dubul povestea în acest sens despre o petrecere între huţuli când între doi fraţi aflaţi de o parte şi cealaltă a mesei încărcate, între care se aflau 4 colaci mari aşezaţi unul peste altul  avusese loc următorul dialog :

– Măi, Ivancic, tu mă vezi?

– Nu te văd,

– Apoi să dea Dumnezeu tot aşa să nu mă vezi şi la anul!

Printre elementele naturii cu influenţe benefice bradul stătea la loc de cinste. Din acest motiv multe dintre tradiţiile şi credinţele huţulilor au ca protagonist acest arbore, pe care şi vechii daci îl considerau sacru. Bradul era mereu prezent la evenimentele majore din viaţă.

La nuntă poarta casei în care avea loc evenimentul era împodobită cu doi brazi de 60-70 cm decoraţi cu panglici colorate. Când mireasa era din sat străin, tinerii din satul mirelui barau drumul alaiului de nuntă cu un lanţ din cetină de brad, cerând vamă, în aşa numitul obicei „brama”(poarta). Vătăjeii călări îşi împodobeau de asemenea caii cu panglici colorate şi cetină.

Când îşi construiau case huţulii  împodobeau vârful acoperişului tot cu un brad de circa 60-70 cm, ca semn al reuşitei şi al perenităţii.

La exploatarea pădurii cei mai bătrâni fasonatori încă îşi mai aminteau de obligaţia de a-şi cere iertare bradului bătrân pe care trebuiau să-l doboare. Acest obicei  a rămas imortalizat în versurile unui cântec, care începe cu cuvintele „ Iartă-mă, frate molid/ Să-ţi iau viaţa am venit…” Chiar şi azi, primul transport de buşteni dintr-un nou parchet de exploatare este evidenţiat cu un brad sau molid de 70 cm fixat în vârful sarcinei transportate.

Pe ultimul său drum, parcurs către cimitirul satului, huţulul este străjuit pe  carul mortuar tras de boi de doi brazi tineri.

Tot ca arbore cu puteri benefice era considerată tisa, cândva destul de frecvent găsită în munţii Bucovinei. Din lemn de tisă huţulii îşi făceau cuie speciale pe care le băteau în talpa casei la ceremonia de sfinţire a acesteia, cu scopul de a proteja casa de rău. Azi când tisa a dispărut aproape complet din compoziţia pădurilor obiceiul ds-a perimat.

Laricele a fost privit ca arbore cu efecte nefaste, în ciuda faptului că lemnul său are proprietăţi tehnice superioare celorlalte răşinoase. În credinţa huţulă nu era bine să plantezi un larice deoarece ţi se va pustii casa şi se va împrăştia familia.

Când peste casa unui huţul se abătea vreo nenorocire, ori când unul dintre membrii familiei trebuia să plece la drum lung şi primejdios, capul familiei se închina în mare taină la cele patru colţuri ale odăii de locuit, sărutându-le şi implorându-le ajutorul, deoarece exista credinţa că în acele locuri sălăşuiesc divinităţile protectoare ale casei.

Credinţa că sufletele celor plecaţi în altă lume se întorc acasă de Paşti şi de Crăciun se manifestă în obiceiul de a pune pe pervazul ferestrei un pahar cu băutură, iar pe masă o strachină cu mîncare de post.

În seara de Ajun al Crăciunului, animalele din grajd erau îngrijite, hrănite şi adăpate cu mare grijă, pentru ca abia după această îndatorire membrii familiei să se reunească în casă pentru a ajuna cu 12 feluri de mâncăruri de post. Colindătorii îşi  începeau colindele abia după consumarea cinei şi niciodată mai înainte de aceasta.

Despre modul în care huţulii şi-au dobândit pământurile mai povestesc şi azi bătrânii. Ţinuturile fiind preponderent împădurite exista o poruncă domnească ce permitea ca cei care lăzuiau pădurea să fie recunoscuţi ca stăpâni pe terenul astfel obţinut. Toată  pădurea câtă o puteau înconjura într-o zi de mers călare, făcând semne de hotar cu toporul pe  arbori, le revenea în stăpânire. Apoi în mijlocul acestor suprafeţe deschideau câte o tăietură în care îşi ridicau case şi grajduri cu lemnul din arborii doborâţi întemeindu-şi astfel gospodării în mijlocul pădurilor.  Cu timpul lărgeau aceste ochiuri pentru a dobândi terenuri agricole. Poate din  cauza acestui obicei chiar şi în zilele noastre huţulii obişnuiesc frecvent să-şi mute discret îngrădirile în interiorul fondului forestier lărgindu.şi astfel proprietăţile.

CONTINUITATEA  TRADIŢIILOR  HUŢULE

Multe dintre vechile credinţe şi obiceiuri huţule s-au păstrat şi azi în satele de baştină din văile Moldovei şi Moldoviţei. Chiar dacă populaţia actuală a acestor aşezări este amestecată, iar majoritatea huţulilor s-au declarat la recensământ români, tradiţiile lor s-au păstrat şi s-au transmis generaţiilor actuale. Printre acestea la loc de frunte stă obiceiul încondeierii ouălor de Paşti. Mijloacele şi tehnica acestui meşteşug străvechi au rămas aceleaşi. Noi sunt culorile utilizate şi modelele desenate. Dacă iniţial culorile folosite pentru ouăle de Paşti erau galben, roşu, brun şi negru astăzi culorile sunt mult mai diverse, mai nuanţate apărând în desene şi albastru, verde, portocaliu, violet, cu diferite nuanţe intermediare. Cît despre modelele executate, acestea au evoluat de la simplele motive tradiţionale, printre care creasta cocoşului, calea rătăcită, coarnele berbecului, trifoiul, pieptenele, către adevărate opere artistice, demne de fineţea şi expresivitatea filigranului. Toate aceste modele noi au însă la temelie formele şi motivele lăsate din bătrâni şi chiar dacă unii specialişti etnografi le consideră altceva decât au fost modelele vechi, ele  reprezintă continuarea şi perfecţionarea unei tradiţii de sute de ani, fiind executate de descendenţii huţulilor de odinioară.

Plecând de la cultul huţulilor pentru brad şi respectul lor faţă de biserică, poate pentru a contracara oarecum obiceiul de acum împământenit, dar importat al împodobirii bradului de Crăciun, la biserica din Moldoviţa comunitatea a intenţionat introducerea unui obicei numit „încetinarea bisericii”. Primele manifestări de acest gen au avut ca protagonişti copii ce au adus la biserică în prima zi de Crăciun coroniţe din cetină de brad, frumos ornamentate. Apoi, în anul 2006, a avut loc o ceremonie mai amplă, în care un grup de copii colindători, au depus la icoanele din biserica Moldoviţa şapte asemenea coroniţe, cu panglică tricoloră. Cele şapte coroniţe reprezentau cele şapte zile ale săptămânii şi au împodobit altarul bisericii pe toată durata sărbătorilor de iarnă. În prima zi de Bobotează, preotul  trebuia să dăruiască aceste coroniţe împreună cu câte un colac şi o sticlă de vin, în mod simbolic, la şapte oameni din parohie, care s-au evidenţiat prin fapte deosebite în anul care tocmai trecuse. Din motive încă neelucidate cele şapte coroniţe au fost înmânate în ziua de Bobotează celor care au contribuit  mai mult la bunăstarea bisericii. În anul următor preotul şi-a manifestat abţinerea faţă de continuarea obiceiului încetinării bisericii pe motiv că a aflat că s-ar fi creat discordie între gospodarii de frunte ai comunei care şi-au dorit fiecare să fie evidenţiaţi. Ba chiar ar fi fost unii care ar fi reclamat faptul că nu au avut succes în campania electorală din anul următor tocmai din cauză că părintele nu le-a oferit o coroniţă după slujba din ziua Bobotezii. Dincolo de absurdul şi ilarul acestor atitudini apare evident faptul că tradiţiile şi obiceiurile unei comunităţi depind indisolubil de maturitatea şi inteligenţa membrilor săi. La fel de adevărat poate fi că o comunitate care nu ştie să-şi conserve, să-şi promoveze şi să-şi perpetueze datinile, ca şi una fără tradiţii, îşi pierde  inevitabil personalitatea.

Lumea huţulă, cu nimic mai rea decât alte neamuri mai civilizate, cu nimic mai bună decât oamenii în general, şi-a păstrat identitatea atâta vreme cât s-a ferit să vină în contact prea strâns cu civilizaţia. Azi , în Bucovina, este pe cale să devină o amintire. Modul de viaţă al huţulilor liberi s-a perimat, este depăşit, copleşit de ispita confortului, a vieţii uşoare, de tentaţiile abil induse de un nou tip de societate, cea bazată aproape exclusiv pe consum. Huţulii, ca mici producători, nu mai au şanse. Ei se pare că au aparţinut unei anumite perioade a istoriei şi vor rămâne, cu siguranţă, acolo unde le-a fost locul. Generaţiile de mâine se pare că vor fi cu totul altceva.