În cele două săptămâni de Romania pe care le-am trăit recent mi-am dorit să îmi fac timp măcar pentru un spectacol de teatru cu Horaţiu Mălăele (inspirată şi de recentul interviu cu actorul român, pe care Gândacul de Colorado l-a publicat şi care mi-a retrezit setea de cultură românească). Nimic mai uşor, pentru că părinţii mei, devoratori de teatru, au îmbrăţişat ideea şi au făcut tot posibilul să ajung la două piese cu Horaţiu Mălăele (Mascăriciul şi Cafeneaua), şi la o a treia piesă regizată de maestrul Malaele (S-a sfârşit cum a început) Nu cantitatea contează şi am să aleg astăzi să scriu despre Cafeneaua, piesa care a lăsat publicul să freamate în aplauze timp de cel puţin 15 minute şi să creeze o bucurie colectivă debordantă cum doar într-o ţară latină cred că se poate simţi. Piesa categorisită drept comedie este mai degrabă o dramă şi este scrisă de Sam Bobrik & Ron Clark iar titlul original este “Wally’s Café” Este povestea unui cuplu american din New Jersey care se decide să cumpere o cafenea în mijlocul deşertului în California, în drum spre Las Vegas, unde nimeni nu se opreşte niciodata.
La începutul piesei Horaţiu Mălăele apare singur pe scenă şi cu un monolog comic tipic mălăelesc pregăteşte publicul la ce să se aştepte: o poveste care se va desfaşura la trei momente diferite în timp: 1941, 1958 şi 1981, trei stadii ale unei căsătorii şi nenumarate aşteptări de la viaţă. Prima parte a piesei ne prezinta un cuplu relativ fericit : un el – Wally – plin de speranţa dar şi naivitate, gata să îşi câştige existenţa cu o reţetă de friptură a la Wally, o ea Louise – Dana Dogaru, destul de neîncrezătoare şi mult mai realistă decât soţul ei şi singura clientă care apare în piesă, Janet – Emilia Popescu, o excentrică aspirantă la un rol de actriţa de Hollywood. Cuplul într-un moment de mărinimie puţin excesivă îi propune lui Janet să rămână la cafenea pe post de chelneriţă, fără să bănuiască inutilitatea unei persoane în plus în afacerea lor paguboasă.
Deşi povestea este dramatică, jocul celor trei actori este spumos şi publicul a izbucnit în hohote de râs la fiecare câteva minute. Replicile dintre cei doi soţi sunt rupte din realitate: el urăşte fratele soţiei, soţia Louise e sătula de visele nefondate de câştig ale soţului, Janet (chelneriţa cu vise de artista) devine în timp foarte apropiată cu Louise doar ca într-un moment de maximă sinceritate să recunoască că a avut o aventură cu aparentul inocent Wally. Chiar şi într-o cafenea în mijlocul deşertului unde nu se opreşte nimeni, există aceleaşi probleme conjugale: mai devreme sau mai târziu apar plictiseala, gelozia, infidelitatea şi ameninţările. Dar când îi ai pe Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru şi Emilia Popescu pe scenă chiar şi problemele conjugale au farmec cu punctul culminant al mărturisirii numărului de aventuri pe care fiecare dintre cei doi soţi le-au avut în spatele celuilalt, alegând amândoi din coincidenţă, cadre medicale, cu ocazia unor internari la spital şi cu succesul net al soţiei care l-a învins pe soţ cu 3-2.
În urma acestor mărturisiri, Louise se pregăteşte să îl părăsească definitiv pe Wally în schimb nu o face şi Janet se hotărăşte să plece ea. Nimic nu se schimbă între 1940 şi 1958 cu afacerea lor, cuplul este înfuriat de afacerea restaurantului italian poziţionat pe partea bună a drumului şi care prosperă chiar dacă între timp îşi schimbă specificul şi devine restaurant mexican şi proprietarii se schimbă. Locaţia şi providenţa îi asigură succesul.
În ultima parte a piesei, în anul 1981 îmbătrâniţii Wally şi Louise se decid în final să împacheteze tot şi să plece din deşert când norocul pare să le suradă: Janet revine într-o maşină luxoasă, le spune că a dat lovitura la Hollywood şi că acum îşi permite ea să aibă grijă de ei şi chiar le da vestea că a cumpărat restaurantul care le-a creeat atâta competiţie şi că de acum lucrurile se vor schimba în bine în sfârşit. Un Wally semi-năuc refuză să mearga pe Coasta de Azur când Janet îi invită într-o excursie pe cei doi, pe motivul că el déjà a fost acolo de multe ori (cu gândul! – un alt moment nostim al piesei) În timpul acestor planuri de-a dreptul fantastice, când norocul în sfârşit îşi făcea apariţia, telefonul sună. Louise răspunde şi tot ce spune este un “Da” repetat la veştile pe care le primeşte prin telefon deşi încăpăţanatul şi amnezicul Wally o împinge să spuna Nu la orice. Viaţa le mai joacă încă o festă şi de data aceasta: la telefon este spitalul de nebuni de unde Janet fugise cu o importantă sumă de bani.
Totul în aceasta piesă a fost coordonat perfect: decorul care a recreat perfect o cafenea din vestul american, costumele, regia, muzica dar în special jocul natural şi genial al acestor trei actori. De câteva ori am avut parcă senzaţia că chiar şi actorii între ei îşi savurau jocul la fel de tare ca şi spectatorii. O adevarata “trataţie” culturală pentru cineva care iubeşte teatru pentru ceea ce este el de fapt : recrearea fidelă a realitaţii cu tot ce implică ea: bucurie, necaz, destin, coincidente, emoţii, situaţii comice sau dramă.
Dacă iubiţi teatru, făceţi-vă timp pentru aceasta piesă care o vă ţină în picioare aplaudând pentru multe minute în şir şi care o să vă facă să vă simţiţi norocoşi că sunteţi contemporani cu Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru şi Emilia Popescu. Poate că va mai trece încă un an până ajung înapoi acasă, dar mi-aş face de pe-acum rezervare toate piesele cu sau regizate de genialul Horaţiu Mălăele. Pe când un spectacol de teatru românesc aici în Colorado?