Filmul dadaist al lui Silviu Purcărete e dedicat comunismului, care şi după papa Benedict XVII e condamnat la eşec ab ovo, pentru că decuplează societatea de Dumnezeu, munca de remunerarea ei şi sexualitatea de procreere. În oraşul fantoma Palilula pierdut în mijolcul câmpiei moldo-valahe puterea este în mâna secretarului organizaţiei de bază al P.C., liturghia este înlocuită cu lupta pentru pace, şi fidelii poarta smeriţi că icoanele măreţe portrete idealizate ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. În Palilula despre muncă sau remunerare ei, nici nu poate fi vorba, după cunoscută lozinca, ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim. Sexualitatea, s-a transformat într-o formă de a depăşi disperarea vegetală, şi este decuplata în mod absolut de procreere. Naşterea unui copil ar pune sub semnul întrebării întreaga construcţie absurdă.
În această lume suprarealistă, absurdă, pe care o ştim de la Urmuz şi Ionesco, este repartizat tânărul doctor Serafim, naiv cu o scufiţa roşie, într-un sanatoriu-lazaret, clinica ginecologică fără sens, decât acela de a supravieţui într-o permanentă izolare, beţie şi orgie. Exact ceea ce nu dorea tatăl doctorului, care credea că ştiinţă, cultura este nouă religie mântuitoare.
Aparent totul funcţionează, la cantină bucătărese imense nu încetează de a pregăti mâncarea, administratorul se preocupă de toate, vechea aristrocratie are şi ea un reprezentat care ştie să cânte la pian şi să bea, două farmaciste fac tot timpul un balet sincron, cu Serafim se împrieteneşte un coleg negru, care se schimbă la faţă, se face alb, ţiganii întreţin atmosferă, la înmormântare sau la sărbătoare, cu muzica tradiţională.
Secretarul organizaţiei de bază se gândeşte la binele tururora şi la al său. Toţi sunt de fapt oameni cumsecade, care se ajută între ei, şi fiecare îşi joacă rolul banal oferit de o societatea comunistă morbidă. Absurdul nu e nou la moldo-valahi, mai ales în literatură, aşa că din perspectiva filmului el e bine venit şi ne deschide perspective nebănuite izvorâte parcă din Hieronimis Bosch şi din spiritualitatea pravoslvanica sârbă, rusă.
Pentru a înţelega filmul este utilă vizionarea concepţiei creatorilor ortodocşi, români, ruşi şi sârbi, a dramei omului modern atât de pregnant prinsă în Faust de Goethe. Atât Purcărete cât şi regizorul rus Alexander Sukurow au arătat occidentalilor în Faust-ul lor o viziune care a entuziasmant şi în acelaşi timp a speriat, pentru că prăpastia dintre est şi vest nu numai în utilizarea unor viziuni stranii, ci mai ales a incompatibilităţii spirituale.
Arta regizorală lui Purcărete este deja atât de recunoscută pe toate planurile, că primul său film va avea cu siguranţă un succes mai mult internaţional, decât local. Adevărul supăra pe unii contemporani. Toţi actorii – George Mihăiţă, Răzvan Vasilescu, Constantin Chiriac, Dimeny Aron, Horaţiu Mălaiele – sunt fiecare la înălţime.
Renaşte filmul autentic românesc! Va contribui el alături de cel sârb şi rus în a deschide ochi şi occidentului asupra unei lumi traumatizate, plină de talente?
