“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generaţia mea – îmi spune cu admiraţie Dumitru Sinu, la o ceaşcă de cafea pe terasa hotelului său din Phoenix, Arizona. Locuieşte în Elveţia şi este multi milionar. I-a plăcut să muncească şi a ştiut cum să se organizeze după ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început să-mi vorbească despre Sandu Ionescu şi am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea faţă de omul şi businessman-ul Ionescu. Nea Mitică l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanţa şi nu se codea să muncească, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai mulţi care încărcam un vagon, printre care şi Sandu Ionescu. Văzând lentoarea cu care se mişcă la muncă o seamă dintre noi, le-a spus celorlalţi, fără să se sfiască: Plecaţi, măi, că voi numa’ ne încurcaţi! Rămăseserăm doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop şi eu, şi noi am încărcat mai departe vagonul.” Drumurile lor s-au intersectat după aceea în Italia şi mai apoi, la Paris. În Franţa a urmat cursurile universitare şi a absolvit Facultatea de Silvicultură. Universitatea unde îşi făcea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenţi şi pe Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia, alţi doi români, intelectuali elitişti cu care nea Mitică a avut o relaţie de prietenie deosebită. Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca şi pentru alţi emigranţi români, locul în care a învăţat, şi spun asta nu numai din punctul de vedere al licenţierii lui în silvicultură, ci prin prisma formării lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema că i-ar fi prisosit, aşa că avea toate prerogativele pentru a deveni un adevărat businessman.
Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri
La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de muncă într-un birou, dar nu în domeniul în care îşi terminase studiile. Munca de birou i se părea fadă, nu simţea că i se potriveşte deloc. Într-o bună zi s-a hotărât să renunţe la acest gen de muncă şi a făcut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbrăcat într-o salopetă, cu o găleată şi o perie, hotărât să spele geamurile clădirii în care era sediul societăţii la care lucra. Când şeful lui l-a văzut l-a întrebat mirat: Păi cum te-ai deghizat aşa? Dar el chiar nu se deghizase, simţise el că munca de rutină din birou nu se potriveşte cu zelul pe care-l avea, şi i-a răspuns ferm şi fără nici cea mai mică urmă de inhibiţie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o să spăl geamuri.” Clădirea în care lucrase avea şapte etaje. Simţindu-se stăpân pe situaţie, cu fermitate a început să negocieze cu fostul său şef şi i-a făcut o ofertă de lucru pentru a curăţa geamurile clădirii: Uite, acesta este preţul meu pentru spălarea geamurilor acestei clădiri. Dacă doreşti, ţi le spăl pe toate. Dacă nu, nu e nicio problemă, plec mai departe! Şi astfel, Sandu Ionescu îşi începe prima afacere, spălând geamurile clădirii pe frontispiciul căreia era scris Trocadero.
Prosperitate = muncă + seriozitate + rigurozitate
Era o afacere foarte bună, investiţia era minimă şi profitul bunicel. A contractat încet, încet, lucrări şi la alte instituţii, a achiziţionat echipamente profesionale şi afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu clădiri de birouri, şcoli şi alte instituţii la care făcea curăţenie de la A la Z şi îşi câştigase deja un segment important de clienţi, care-i apreciau seriozitatea şi calitatea muncii, şi, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia să lucreze pentru el. Şi nea Mitică venise din Canada, să lucreze o perioadă pentru Sandu Ionescu, în Franţa. Spăla podelele la câteva şcoli şi treaba mergea foarte bine.
“Sandu avea de lucru apoi la nişte apartamente de lux. Trebuiau lăcuite. Eu aveam trei prieteni nemţi, în Canada. I-am sunat şi le-am spus că le-am găsit de lucru la Paris. Şi-au lasat lucrul în Canada şi au venit la Paris. Prietenii mei din Franţa spuneau: Câtă încredere au avut în tine nemţii ăştia! Să-şi lase job-urile din Canada şi să vină aici pe vorba ta?! Păi, ăştia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteşte nea Mitică. “L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toţi, pentru că el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatăl meu, când îşi plătea muncitorii, băga mâna în buzunar şi cât scotea, atâta le dădea. Îi plătea foarte bine. Aşa era şi Sandu Ionescu”. După ce terminau lucrul le dădea maşina şi mergeau în vacanţă. “Am fost şi în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreună cu nemţii. Am făcut toată Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani să mergem în Spania, să vizităm Grecia…” Rămăsese cu multe amintiri plăcute nea Mitică şi învăţase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însuşi avea să deţină propria-i afacere. Când însă business-ul luase mare amploare şi a ajuns să facă foarte mulţi bani, fiscul din Franţa s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea plătea impozit pe profit. Nimeni nu se aştepta ca o persoană să faca ataţia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.
Dacă ştii să te organizezi, poţi câştiga oriunde
Având o soţie elveţiancă, Sandu Ionescu părăseşte Franţa şi se stabileşte definitiv în Elveţia. Dar nu se opreşte din a munci şi a se dezvolta, continuând afacerile şi pe pământ elveţian. “Era băiat deştept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte şi-l ajuta să-şi găsească repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitică. În Elveţia, Sandu Ionescu deţine mai multe afaceri prospere. Are patru băieţi şi o fată. Fiecăruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elveţiei. S-a căsătorit cu un italian care este bucătar. Copiii moştenesc sau dobândesc pe parcurs îndemânarea părinţilor în mânuirea şi conducerea afacerilor, dacă sunt educaţi în acest spirit. Şi copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor părintelui lor, ci au început, fiecare, să-şi organizeze viaţa, pornind însă de la un capital consistent pus la dispoziţie de către Sandu Ionescu. Câţi copii aflaţi în situaţia lor nu sunt la fel de norocoşi ca ei, însă fie că nu au vână de afacerişti, fie că pur şi simplu duc o viaţă de lux, mulţumindu-se cu ceea ce au făcut părinţii lor! Nu oricine se naşte cu spiritul afacerilor în sânge!
Prietenia învinge timpul
“Îmi pare rău că nu l-am vizitat niciodată în Elveţia – îşi exprimă regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA şi am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de oraşul în care se locuia el, în Elveţia. Dar nu ne-am dus să-l vizităm. Am tot amânat şi am zis: Las’ că mergem săptămâna viitoare… şi tot aşa, până ne-am întors în America… El nu ştia că noi suntem în Saint Gervais, cu siguranţă că ar fi venit la noi!” În urmă cu şapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitică, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreună, au vizitat oraşul şi împrejurimile, au povestit nesfârşite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, şi-au împărtăşit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenţa celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru că amândoi deţin un bagaj de cunoştinţe care-i onorează, o cultură generală solidă. “Sandu e un om cult – afirmă nea Mitică -. Vorbeşte bine franceza şi germana şi se descurcă în engleză. În plus, el a ştiut să se organizeze. Mare lucru e să nu pierzi vremea, să înveţi tot timpul câte ceva, să cunoşti cât mai multe limbi străine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie să ştii să te axezi pe ceea ce e folositor şi să ai şi puţin noroc!”.
Iată cum gândeşte Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai săi, dându-mi de această dată exemplul unuia dintre prietenii săi apropiaţi. Afirmaţiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienţă de viaţă, în primul rând, dar şi pe cea a cunoscuţilor săi, de la care şi el a învăţat în permanenţă câte ceva. Mi-ar fi foarte greu să-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii săi îl consideră cel mai bun. Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună. 63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN.
