În adolescenţă, expediţiile montane erau un fel de catalizator. Funcţionau pe post de ventil pentru stresul acumulat pe la examene şi şcoli. Au rămas şi astăzi un magnet, chiar dacă mai nou îi caut prin alte locuri, peste mări şi ţări. Cu toate acestea, Munţii Făgăraş continuă să-mi taie răsuflarea, ori de câte ori zăresc conturul lor crestat profilându-se la orizont. Pentru mine, munţii au fost dintotdeauna o componentă firească a vieţii de zi cu zi. Crescută la poalele paralelipipedicului Suru, obişnuiam încă din pruncie să ies la iarbă verde în imediata lui vecinătate, pe valea Moaşei. Înconjurată de veri şi verişoare mai mari, eu, mezina răsfăţată, am prins şpielul la tot felul de trucuri pe care poate alţii le-au învăţat abia mai târziu.
La cabana Suru cred că m-a dus mama încă de la vârste preşcolare. Drumul într-acolo l-am cunoscut aproape pe de rost, cu şipotele şi izvoarele cu adăpătoare, cu tăietura din care adunam zmeură, atenţi la fiecare zgomot ce putea anunţa venirea ursului. Nu uit pantele line pe care ne rostogoleam spre vale, mestecenii de care ne aninam ca să ne „dăm huţa” sau ritualul spălatului pe dinţi cu cărbunele scârţâitor din vreo vatră stinsă, care ne făcea gingiile negre, ca la vampiri.
La paisprezece ani, după admiterea la liceu, vegheată de sora mea mai mare, am promovat întâia ascensiune pe crestele lor extreme (Negoiu şi Modoveanu). A fost ca o revelaţie! Atunci am înţeles tâlcul răspunsului lui Sir Edmund Hillary la întrebarea „De ce se încăpăţânează omul să escaladeze Everestul?”. „Pentru că există”, fireşte, cum de nu mă gândisem deja? Simţeam şi eu la fel, chiar dacă „muntele nostru” era dimensionat mai mic, după chipul şi asemănarea puterilor noastre.
Îmi amintesc urcuşul ca pe un drum iniţiatic, într-o încrâncenată luptă cu propriile mele limite. M-a marcat amestecul de îndârjire şi renunţare, momentele de îndoială, când eram convinsă că nu mai pot face niciun pas înainte. Traseele de cinci, opt sau chiar douăsprezece ore nu ofereau nicio posibilitate de scăpare. Nu se putea înnopta decât pe la cabane. De câte ori nu mi-am jurat că, dacă scap nevătămată, nu mai pun piciorul pe acolo? Dar, ca un făcut, la numai câteva ore, fremătam nerăbdătoare s-o iau de la început.
În mediul de la oraş, odată cu intrarea la liceu, mă orientasem rapid spre puţinii colegi care erau molipsiţi cu microbul montan. Dacă ar fi să răsfoim „registrul de prezenţă” al cabanei Negoiu din anii optzeci, de bună seamă că numele noastre s-ar citi cu regularitate de ceas. Eram trataţi aproape ca nişte membri de familie. Ţin minte că eram acolo în clipa în care Sandu, cabanierul, a aflat prin staţia de emisie-recepţie că i-a născut nevasta în sat. Era primăvara anului 1986. Noi tocmai îndepărtam zăpada de pe acoperiş.
Momente emoţionante ca acesta au fost destule. Dar am avut parte şi de evenimente tragice. Nu doar o dată am asistat neputincioşi la căutările înfrigurate ale salvamontiştilor, finalizate cu recuperarea rămăşiţelor câte unui turist neatent, rătăcit prin Custura Sărăţii. Venea retur la cabană, într-un sac de plastic.
Una peste alta, cu toţii ne purtam la munte neobişnuit de responsabili. Dacă la Sibiu eram doar simpli elevi, pe crestele Făgăraşilor deveneam maturi. Învăţam cât de importantă e planificarea în viaţă, ne disciplinam, ne propuneam ţeluri realiste, decideam ce anume din bagaj era cu adevărat obligatoriu, luam aminte la semnalele meteorologice, respectam forţele naturii şi plasam priorităţile personale în planul doi. Mă rog, cam ca în viaţă, dar dus la extrem.
Nu în ultimul rând, făceam cunoştinţă cu personaje interesante, figuri pe care nu le-am uitat până astăzi. De pildă salvamontistul sărit, cred că-l chema Grigore, un tip legendar care obişnuia să apară din senin, gol puşcă, echipat doar cu un rucksac minuscul. Se scuza scurt pentru nuditate şi, după o căutare rapidă, se „îmbrăca”, adică îşi punea ochelarii de soare. Ştiam cu toţii că era un campion al supravieţuirii, având în bagaj doar o pungă cu nuci, un borcan cu miere şi un pulover roşu de lână. Apa din surse glaciare se găsea oricum peste tot. Un tip caraghios, fără doar şi poate.
Sau bucureşteanul acela ciudat, pe care l-am întâlnit undeva pe malul lacului Podragu, înainte de ascensiunea pe Înălţimea Sa Moldoveanu. Înserasem la cabana ocupată până la ultimul loc. Se alipise de noi; era asistent universitar la o facultate cu profil umanist din capitală. Ţin minte cum începuse să depene poveşti cu viziuni supranaturale, la lumina focului de tabără. Despre sunete şi vibraţii, despre energiile curgătoare, care sincronizează lumile paralele şi despre instinctele adormite în noi. Ne vorbea pe un ton scăzut, de parcă s-ar fi temut să nu trezească spiritele munţilor. Recunosc că nici că se putea să-şi aleagă culise mai adecvate decât circul glaciar, cu umbrele misterioase ale crestelor înconjurătoare, reflectându-se în limpedele ochi al lacului de munte. Acolo sus, în cercul nostru de „şamani” îmbujoraţi, cu ochii sclipicioşi şi trupurile bântuite de dulcea oboseală de după ascensiunea pe cărări inţiatice, eram cu toţii incredibil de excitaţi.
Mi s-a întipărit pe veşnicie amintirea incantaţiei miraculoase cu care omul acela straniu ademenea spiritele, invitându-le să adăsteze printre noi: „ba/ ba-ba-ba ba-ba…” Mai târziu, în sala de mese a cabanei Podragu, ne-a convins că le va chema, somându-le să ne dea un semn. Abia perceptibil, colţurile feţei de masă s-au pus pe fluturat. Eu una n-aş băga mâna-n foc că n-a fost un truc la mijloc.
Pe lângă „prostiile” ezoterice la care eu nu mă prea dedam, am reţinut împletirea armonioasă a vocilor noastre pe tema banalului cântecel „O brad frumos”. Dirijaţi de bucureşteanul cu talent muzical înnăscut, vocile noastre se ramificau într-o perfecţiune pe care n-o experimentasem până atunci în niciuna din performanţele mele de „cântăreaţă folk de la Casa Pionierilor”.
Apoi grupul acela aproape neverosimil de studenţi de la Cibernetică, trei băieţi şi o fată! Tot ce mai ştiu despre ei este că pe fată o chema Mălina – un nume neobişnuit pe la noi – şi că i-am dat stugurelul meu de buze, pentru că i se crăpaseră aşa de tare încât sângerau. Eu aveam doar paisprezece ani pe atunci şi nu auzisem în viaţa mea o conversaţie serioasă, constructivă, pe teme atât de abstracte precum literatură (Noica, Eliade, Cioran), pasaje din filme cinematografie de artă (Tarkowsky), desene animate haioase (Muppets Show) sau muzică rock de prima mână (Rolling Stones, Queen).
Atârnam pur şi simplu de buzele lor, sorbind fiecare cuvinţel cu gura căscată. Săreau de la un concept la altul cu veselie şi fără contradicţie. Nu se certau, ci îşi potenţau reciproc ideile, ajungând uneori la concluzii surprinzătoar de ingenioase. Apoi râdeau fericiţi, ca nişte copii poznaşi. Nici dacă m-ar fi teleportat cineva în sânul unei colonii galactice de pe Marte, n-aş fi experimentat revelaţii mai fundamentale decât în mijlocul acelor studenţi extraordinari! În acea clipă mi s-a pecetluit destinul fără ca eu să fi băgat măcar de seamă. Mi-am jurat să devin şi eu studentă la ASE, în Bucureşti, ca şi ei. Nici nu visam pe atunci că doar câţiva ani mai târziu aveam să posed aceeaşi uşurinţă mentală care mă făcea să sar sprinţară şi cu vădit deliciu de la o idee la alta, în zbor lin.
În fine, nu ştiu cărui motiv se datorează pasiunea mea pentru „grămezile alea de pietre de mai sus de 1800 de metri” – cum le zicea tata, el preferând pajiştile line şi pădurea de brazi. Dar e cert că şi la aspectul acesta mă suprapuneam cu clica noastră perfect.
Altceva vroiam să spun de fapt. Sunt lucruri pe care le simt, dar nu mai ţin minte cum să le îmbrac în cuvinte. Încerc să le explic aşa: o traversare prin Strunga Dracului, pe timp de primăvară, când de fapt e interzis, pentru că încă mai e gheaţă pe lanţuri, secondat de o mână de prieteni pe care ştii că te poţi baza, căci la nevoie şi-ar da viaţa pentru tine, m-ar scuti de orice explicaţie. Şi mai zic: acolo sus, era bine. Iar noi eram nemaipomenit de frumoşi!
———————————————-
* (Fragment din „Aproape tot ce ştiu despre Eli”, volum în pregătire)
