Am citit de câteva ori cartea de poezie a domnului George Roca, „Evadare din spaţiul virtual” (Florilegiu de poezie), apăruta la editura Anamarol, în anul 2009, pentru că poezia d-lui George Roca îmi făcea bine, fiinţa mea pentru care poezia a fost dintotdeauna elixirul şi respiraţia lui Dumnezeu, avea nevoie de o astfel de poezie. Poezia domnului Roca este o poezie luminoasă, odihnitoarea, aş putea să spun psihoterapeutică… Este o poezie de care, într-o lume bolnavă, aşa cum este lumea în care trăim, intoxicată de războaie informaţionale, economice, psihologie, de tragedii pe care radioul şi televiziunile ni le bagă pe gât cu o frecvenţă distructivă, avem cu toţii nevoie. Este o poezie odihnitoare, şi îmbogăţitoare. Mi-a plăcut şi admirabila prefaţă scrisă de mintea sclipitoare care este doamna Maria Diana Popescu, în care poeta şi criticul literar, Maria Diana Popescu ne dezvăluie universul interior al poeziei, parcurgând „tărâmul poetic” şi descriindu-ne fresce largi din panorama lumii, străbătute şi gândite de poet. Prefaţa doamnei Maria Diana Popescu porneşte de la analiză morfologică a textului, a substratului poetic… Noi vom proceda invers, pornind de la Viziunea de ansamblu, de la universul poetic, care ne-a fascinat şi ne-a odihnit ochiul şi sufletul, încercând să dezvăluim şi să pătrundem în profunzimea temelor fundamentale ale d-lui George Roca…
Poetul George Roca, plecat de pe tărâmurile mitice ala Transilvaniei, unde susură de milenii izvoarele scrisului de la Tărtăria, este în ultima instanţă şi în adâncul sufletului lui un Orfeu rănit, care plecat din patria sa şi a strămoşilor lui în lume, cântă pământul natal, frumuseţile locurilor în care a copilărit, dorul de leagănul strămoşesc, de părinţi, de Hiperboreea pe care o are în suflet purtând-o cu el în lume, de farmecul limbii părinţilor: „Mi-e dor de slană şi pită,/ De stână, de un deal,/ De măicuţa mea iubită,/ De o vorbă din Ardeal.// O lacrimă-mi se prelinge/ Din colţul ochiului stâng,/ Nostalgia mă învinge/ Şi tăcut încep să plâng.// Simt în pieptu-mi un fior/ Şi bătăi de zeci ciocane,/ Fiindcă inimii i-e dor/ După plaiuri transilvane!// Pe pământuri australe,/ M-a cuprins aşa-ntr-o doară,/ Dor de gliile natale/ Ce călcam odinioară!// (poezia „Transilvania”)
Ardelean şi imnuitor din stirpea poeţilor cu mult suflet, ca prietenul nostru Ioan Alexandru, „cântecul” său, nu are o substanţă dramatică, dureroasă, cu tuşă groasă a desţăratului, nu, dimpotrivă, întoarcerea acasă are la George Roca efectul binefăcător al revenirii pe pământ a lui Anteu… Poetul nu jeleşte, nu plânge după locurile unde sufletul său s-a cristalizat, ci dimpotrivă, după ce le evocă şi le „cântă”, după ce a atins pământul natal, îmbogăţit, întărit, încărcat cu energii binefăcătoare, se înalţă şi porneşte în lume mai senin, mai luminos: „Am deschis acum o carte/ În limba mea strămoşească/ Să dau grijile deoparte,/ Fruntea să mi-o descreţească.// Întâlnesc o poezie/ Care farmecă bizar…/ Totul ce acolo scrie/ Îmi pare familiar/” (Transilvania)
Şi totuşi, asemenea lui Anteu, în excursul spiritului prin lume, acesta resimte dureros nevoia re-întoarcerii acasă. Re-întorcerea este o „continuă nevoie” a regăsirii izvorului din care au băut el şi părinţii lui, dar reîntoarcerea este şi o căutare a sinelui, a profunzimilor, dar şi mărturisirea durerii ruperii de substratumul natal. Este şi neliniştea că poetul s-ar putea să moră în această căutare-odisee etenă prin lume. Scrisă într-un stilul care ne aduce aminte începuturile poeziei româneşti şi care-i dă un farmec aparte şi o uimitoare puritate, poezia aceasta ne-a mers la sufletul, dezvăluindu-ne miezul îndurerat, „incandescent”, al adâncului sufletesc, de aceea o vom reda în întregime: „M-am născut acol’ departe/ Într-un oraş din Ardeal/ Şi-am să mor printre străini/ Pe-al Pacificului mal.// Dorul mă macină-ncet/ Şi-mi aduc cu drag aminte/ De strada copilăriei/ Şi de-o vorbă de părinte.// Am lăsat acolo totul/ Cu durere şi regret/ Şi-acum simt că amintirea/ Se şterge încet-încet!// Inima îmi plânge tare/ După sfânta Românie / Nu mai cânt ca altădată/ Nu mai recit poezie.// Aş vrea să mă-torc acasă/ Să găsesc ce am pierdut,/ Dulcea mea copilărie / Şi… s-o iau de la-nceput.// Ştiu că asta nu se poate/ Mă învinge depărtarea/ Şi puterile mă lasă/ Căci se stinge lumânarea.// Dacă o fi să mor aici/ Pe-al Pacificului mal/ Sufletul meu să se-ntoarcă/ Tot acolo în Ardeal…//” (poezia „Ardeal”)
Versurile „Şi-am să mor printre străini”, „Dorul mă macină-ncet”, „Am lăsat acolo totul”, „Inima îmi plânge tare/ După sfânta Românie”, „Aş vrea să mă-ntorc acasă/ Să găsesc ce am pierdut/ Dulcea mea copilărie”. „Mă învinge depărtarea!/ Şi puterile mă lasă/ Căci se stinge lumânarea”, sunt „versuri puternice, zguduitoare, care îţi trezesc în suflet o nesfârşită suferinţă. Ca efect al „experienţei regăsirii şi asimilării rădăcinii ontice a fiinţei”, a catarsisului, poetul îşi regăseşte seninătatea, limpezimea gândirii are frumuseţea bobului de rouă. Privirea poetului are vocaţia aspectelor concrete, a detaliilor sclipitoare, a particularităţilor pline de farmec şi de semnificaţi, ca şi cum ar croşeta cu igliţa realitatea poetică. Şi când te aştepţi cel mai puţin o metaforă, asemenea unei „volute filozofice”, îţi dă deodată o altă perspectivă asupra lumii, încărcată de sens, de „dulceaţa filosofării” ca-n poezia „Căprioara nebună”: „Culcat,/ stau cu ochii închişi/ şi visez la poiana mea cu flori.// E atâta linişte şi armonie!// Şi totuşi căprioara nebună/ nu vrea să-mi dea pace/ încercând din nou/ să mă mângâie cu copita/ pe albul ochilor mei obosiţ / de atâta privit spre spaţiul virtual//”.
Versurile „Şi totuşi căprioara nebună/ nu vrea să-mi dea pace/ încercând din nou / să mă mângâie cu copita/ pe albul ochilor mei obosiţi” sunt antologice, demne de Nichita Stănescu. Ni se dezvăluie în modul cel mai delicat şi subtil, natura poetică a lui George Roca, imensa sa sensibilitate, ca o deschidere către o ars poetică inventată de el.
Unele poezii al domnului George Roca, ascund sub textul jucăuş, întrebări şi deschideri existenţiale grave… Ca şi cum ai merge pe o câmpie dulce şi te-ai trezi brusc pe marginea unei prăpastii ameţitoare, pentru că în adâncul ei se vede cât se poate de limpede şi de mare Adevărul: „Câteodată,/ când pe insula fericirii/ ne simţim singuri,/ invităm prieteni dragi/ să ne însoţească/ şi să împărtăşească/ bucuriile noastre.// Şi astfel,/ se produce o simbioză/ care vindecă sufletul/ de toate relele pământului/ făcându-te să/ gândeşti curat/ atunci când te reîntorci la realitate.” (poezia „Insula fericirii”)
De ce suntem singuri şi „bolnavi sufleteşte” pe „Insula fericirii”? Este singurătatea o boală? Metoda vindecării sufletului, motiv literar şi filozofic care vine de la daci, care spuneau că toate durerile şi bolile vin de la suflet, şi că dacă trebuie să ne însănătoşim trebuie să vindecăm întâi sufletul. Această urcare subtilă, făcută aparent cu mare uşurinţă, a „luminii poetice” a, sonurilor şi sensurilor din adâncimile tenebroase şi grele ale subconştientului colectiv este o notă dominată a poeziei domnului Roca… iată constatarea această pe care o vedem într-o poezie care aparent te duce cu gândul la Marin Sorescu, şi pe care după ce o citeşti cu atenţie observi că „este un altfel de Sorescu”, mai luminos, mai detaşat. Pentru că poezia este foarte frumoasă, inteligentă şi tonică o s-o redăm în întregime: „Astăzi,/ Lumea începe la tine/ şi se termină la mine!/ Democratic ar fi ca mâine/ lumea să înceapă la mine/ şi să se termine la tine.// Pentru tine,/ lumea poate începe din America,/ sau din Insula Pitcairn,/ sau din Sikim, Nauru, Botswana,/ sau chiar de pe Chomolugma…/ Pentru mine,/ lumea începe din România/ şi se termină în Australia./ Punct!// Pentru unii,/ lumea începe de la ei/ şi se termină tot acolo!/ Ei şi restul lumii!// Pentru alţii,/ fără coloană vertebrală,/ lumea începe de la 30 de arginţi/ şi se termină la trădare// Lumea,/ poate să înceapă pe Pământ/ şi să se termine/ la capătul Universului// Pentru mulţi dintre noi,/ lumea începe din clipa/ în care ne cuplăm/ la Internet…//” (poezia „De unde începe lumea”)
Rămâi uimit de firescul, de banalitatea dar şi de modernitatea poeziei, dar mai ales de multele şi marile adevăruri pe care le rosteşte poetul despre paradoxala şi tragica lume în care trăim. Ce se întâmplă cu Omul? Nu se petrece oare ceva foarte grav cu noi, dacă trăim atât de „lipiţi de internet”, încât restrângându-se până la dispariţie realitatea, lumea normala în care trăiam înainte de invadarea, de invazia, de dislocarea Internetului acum „lumea începe din clipa în care ne cuplăm la internet”. Brusc te trec fiori reci pe şira spinării, pentru că intuiţia şi instinctul de conservare îţi spun că s-a întâmplat ceva grav şi fundamental în istoria Omului pe această planetă.
Foarte interesantă, la George Roca, este mobilitatea cu care schimbă unghiurile de vedere, imaginaţia copilăroasă sau năstruşnică, şi care îl duce drept la Adevăr, semn al unei inteligenţei vii: „Individul uitându-se la mine cu o privire curioasă,/ îmi puse întrebarea:/ – De unde eşti?/ – Din România, răspunsei eu cu o jumătate de voce./ – Rumeniaaa! pronunţa el, corectându-mă./ – !?/ – Lăsa-mă sa ghicesc, spuse el…/ – !?/ – Aaa… America de Sud! exclamă el mândru/ – Nu! Europa, replicai eu abia şoptit…/ – Europa? Europa! strigă luminându-se la faţă…!?/ – Evrika! Rusia… Cortina de Fier!// Intrigat, supărat, cu un oftat,/ încep sa-i zic şi să-i explic:/ „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai…”/ Omul curios, puţin mai serios, mă măsoară tot,/ uitându-se la mine ca la un animal ciudat:/ – Nastasi, Comaneci, Drachiula!/ – Da, da, da! spun eu uşurat,/ dar totuşi foarte deprimat, / căci dezinteresat,/ omul mi-a întors dosul şi a plecat…// Cu unsprezece ani înaintea terminării secolul XX,/ unui român îi curg lacrimile / pe o stradă din Sydney, Australia!/ Aici Reuter, UPI, Associated Press,/ TIMIŞOARA,/ Bucureşti, România… Revoluţie!// Ziua de Crăciun 1989 ne-a adus puţină revoluţie,/ mulţi, mulţi morţi,/ multa durere în suflet,/ multe speranţe/ şi a aflat lumea de noi,/ de R-O-M-Â-N-I-A!// (poezia „Ţara mea”)
Privită prin fanta unui adevăr, a unei Idei, a unei obsesii realitatea şi lumea capătă culoarea acelei idei. De la obsesie la ideologie nu este decât un pas. Iar de la ideologie la paranoie alt pas. Dar nu este oare acesta procesul prin care noi umanizăm realitatea în care trăim transformând-o în „lumea noastră”… în lumea bolnavă a secolelor din urmă, a mileniului în care am intrat? Este uimitor cum prin deschiderea unui unghi nou de vedere, avem deodată revelaţia adevărului. Redăm poezia sub formă de versuri pentru a nu ştirbi nimic de puterea de a revela a acesteia: „Culoare roşie,/ steag roşu,/ flamură roşie,/ ouă roşii,/ apoi,/ roşu cardinal,/ roşu sovietic,/ şi… roşu de buze.// De ce Doamne/ în ultimul timp/ văd/ numai roşu/ în faţa ochilor?// Olé!//” (poezia „Roşu”)
Fiind logodit cu spaţiul, în drumurile lui nesfârşite retina poetului reţine peisaje de o frumuseţe ludică şi sprinţară… În fond George Roca este un poet sentimental şi un inovator în arta pastelului. Pastelul d-lui Roca vine de departe, din subconştientul colectiv al neamului său, de la izvoarele Mioriţei, iar zborul graţios şi ludic al spiritului ne vorbeşte tocmai despre seninătatea sufletului românesc. Iată o mostră superbă, plină de muzicalitate şi de acurateţe, care îţi încântă sufletul… Pentru frumuseţea lui reproducem pastelul „Pictură naivă” în întregime:
„Trei ciobani,
un deal şi-o vale,
soare gaben – un dovleac,
turma s-a oprit la umbră
pe-o costişă, sub copac.
Jos, spre dreapta,
un gard de leţuri,
cinci găini şi un cocoş,
iar pe banca de la poartă
stă o babă şi un moş.
Un căţel lungit la soare
doarme, parcă-i leşinat…
Cei trei nori din parte stângă
vin cu ploaie pe-nserat!
La fântâna prăpădită,
unde vitele se adapă
stă o capră costelivă
cu botul băgat în apă!
Mai spre dreapta
o semnătură,
parcă scrie, I. Marin”,
pusă pe câmpia verde
lângă-o tufă de pelin!”
Şi mai surprinşi rămânem când urmându-l pe dl. George Roca, ajungem în „lumea fabulei” sau în „Ţara înţelepciunii dulci, a jocului spiritului cu mărgele de sticlă, sau pe tărâmul filozofiei pufului de păpădie”… Întâi îţi spui că acestea nu pot să fie fabule, pentru că sunt în realitate nişte volute ale spiritului beat de esenţa. Abia după ce lecturezi toate fabulele realizezi că poetul ne-a păcălit, cu blândul lui surâs pe buze. Că ne-a condus în modul cel mai delicat şi jucăuşi ca să ne arate, să ne dezvălui mari adevăruri ascunse de realitatea mediocră ş bolnavă pe care o vedem şi o ştim cu toţii. Cred că aş putea să scriu un Eseu filozofic pe marginea fabulelor domnului Roca, pătrunzând în nivelele semantice profunde ale textului şi mergând pe potecile ideilor şi ale adevărurile pe care ni le dezvăluie ascunzându-le! Iată o fabulă (Nebunul şi căţelul) care în mod normal ar trebui să devină „antologică” şi să fie introdusă în manualele de literatură română:
„Ieri trecând pe bulevard,
întâlnesc aşa-ntr-o doară
pe unul într-o ureche
tragând un galoş de-o sfoară!
Se oprea la câte-un stâlp
foarte afectat drăguţu’
murmurând suav şi dulce:
– Hai cu tata, cuţu, cuţu!
Vroind să îi cânt în strună
îl întreb politicos:
-Din ce rasă face parte
acest caţeluş frumos?
-Bă… tu eşti bolnav cu ochii,
sau te-ai cam scrântit niţel,
cum poţi oare o ciubotă
s-o confunzi cu un căţel?
-Dac-am făcut o greşeală
v-aş ruga să mă scuzaţi,
dar de ziceţi că-i ciubotă
dece nu o încălţaţi?
-Mă, tu eşti nebun, băi frate,
dac-o-ncalţ poate mă muşcă!
Şi negru de supărare,
A tulit-o ca din puşcă!
Morala:
Când din întâmplare
Dai de un nebun
Dacă vrei să ai pace
Taci şi-ţi vezi de drum!”
Trebuie neapărat să mai citeşti cartea de poezie a domnului Roca a doua oară. În primul rând că este o carte plăcută, jucăuşă. Ai tot timpul impresia că ai pătruns într-o lume feerică, a unor castele şi palate făcute pentru albine şi furnici din cea mai fină pulbere de aur şi de argint, şi că ai regăsit pentru totdeauna lumea frumoasă şi sfântă a copilăriei… După un timp însă, dacă eşti un cititor de poezie subtil, realizezi că te afli în faţa unui poet îndrăgostit şi obsedat de esenţe, a unui spirit ludic, ce ni-l aminteşte pe prietenul nostru Nichita Stănescu, fascinat de marile adevăruri, pe care le caută dintotdeauna! Şi în al doilea rând pentru că poezia lui George Roca este o poezie luminoasă şi psihoterapeutică, a unui poet cu sufletul bun ca un glob de miere, şi nu în ultimul rând este o lecţie de viaţă profundă scrisă cu surâsul pe buze!
George Roca este un poet foarte interesant, iar sufletele noastre au nevoie de poezia lui… De aceea îl vom aştepta cu a doua carte, mulţumindu-i pentru poezia care ne-a luminat pentru un moment sufletul.
