CIPRU (7) – LARNACA

Poposind la tâmplele istoriei – de la Kition la „Phinikoudes”

Încă din vacanţa petrecută în urmă cu un an în Cipru, Larnaca figura pe „lista restanţelor”, a locurilor de vizitat, deşi traversasem oraşul de mai multe ori, în peregrinările noastre pe insulă, dar făra a insista în a-i pătrunde Citium(în latină) , cum e cunoscut oraşul Larnaca. Al treilea oraş ca mărime din sudul insulei, după Nicosia si Limassol şi al doilea port comercial şi maritim, nodul aerian cel mai important al Ciprului, având un aeroport internaţional modern, Larnaca, ca de altfel toate aceste locuri, are o istorie străveche. În partea de nord a oraşului se află o veche rafinărie, devenită doar spaţiu de depozitare care în 2008 a fost vândută unui studio cinematografic de la Holywood pentru filmările de la Waterworld 2. Un pitoresc aparte, specific Larnacăi, îl conferă şirurile de palmieri care străjuie ţărmul mării, unul dintre cele patru puncte maritime de intrare în Cipru.

Oraşul modern de azi are o economie revigorată vizibil după 1975, datorită pierderii de către Cipru a Famagustei, foarte important port comercial cipriot şi închiderea Aeroportului Internaţional din Nicosia, Larnaca preluându-le, practic, activitatea şi dezvoltând aceste sectoare economice. Cele mai multe dintre firmele mari de turism din Cipru îşi au sediile centrale aici. Trei sferturi din forţa de muncă din oraş aparţin sectorului serviciilor, inlcusiv în turism.

Segmentul educaţie-cultură este destul de bine acoperit: în Larnaca activează Academia Americană, o prestigioasă instituţie de învăţământ, ocupându-se de educaţie printr-un sistem multifuncţional, începând cu grădiniţa şi terminând cu studiile universitare, la standarde înalte. Tot în sfera învăţământului, oraşul are un colegiu privat în care se practică un sistem de învăţământ superior modern şi foarte căutat de cei cu o stare materială bună, colegiul Kimon. În afară de şcolile elementare de limbă greacă, în Larnaca funcţionează şi o şcoală armeană.

Un teatru, o galerie de artă, care activează sub egida municipalităţii sunt la dispoziţia iubitorilor de artă dramatică şi artă plastică. În oraşul vechi îşi desfăşoară activitatea Institutul Cornaro, un centru cultural unde se organizează expoziţii de artă şi alte evenimente culturale. Două colegii de artă, unul specializat în proiectare, celălalt în artă plastică şi arhitectură pregătesc tinerii talentaţi cu înclinaţii spre aceste domenii.

Dar mândria oraşului Larnaca, pe segmentul cultural-muzical, o constituie Larnaca Municipal Band, o orchestră formată din peste 60 de muzicieni care abordează o mare varietate de genuri muzicale, de la muzică de paradă latino şi muzică grecească, la rock and roll. Este trupa pe care o întâlneşti cu regularitate la festivalurile de muzică şi concertele de pe insulă. Ciprioţii, în general, sunt împătimiţi iubitori de fotbal, şi, după cum era de aşteptat, şi Larnaca are două echipe reprezentative ale acestui sport atât de iubit aici.

La braţ cu legendele în vechiul Kition

um interesul pentru istoria şi legendele acestor locuri a constituit motivul principal al vizitării Larnacăi, imediat ce am ajuns, am poposit mai întâi în zona oraşului antic, Kition. Dacă reuşeşti s-ajungi aici, unde mitul răzbate din fiecare piatră şi-i dăltuit parcă pe feţele şi în alura localnicilor simţi cum cobori în fiecare zi, altă şi altă treaptă a istoriei şi calci pe urmele înaintaşilor lor, cunoscându-le îndeaproape originile, zbaterile, obiceiurile. După vizitarea Limassolului mi-am zis că sentimentul acesta l-am trăit doar acolo, însă şi ziua petrecută în Larnaca au infirmat această ipoteză, extinzând-o, probabil, pentru întreaga insulă.

Numele oraşului antic, spun vechile legende, se crede că provine de la întemeietorul primei aşezări de-aici, Khittim, nepotul lui Noe, oraşul existând de mai bine de 6.000 de ani. Denumirea modernă, Larnaca, îşi are originea în grecescul „larnax” – mormânt, denumire ce derivă din faptul că aici şi în vecinătate se află situri arheologice în care s-au descoperit nenumăratele morminte antice, atestând locuirea permanentă a ţinutului, timp în care alte localităţi cipriote au fost abandonate din cauza multiplelor cutremure ce au avut loc în insulă. În limbajul cotidian, Larnaca mai este cunoscută sub numele de „Skala” (din greacă, însemnând „scară”), referindu-se la statutul de port, din vremurile străvechi, poartă de intrare pe insulă.

Cele mai vechi vestigii arheologice sunt de vârstă miceniană. Ca şi cele mai multe dintre oraşele cipriote şi Larnaca a fost stăpânită în vechime de către Imperiul Persan. Fostă colonie feniciană importantă, adevărata identitate şi-o dobândeşte în perioada elenă, când grecii au format aici Regatul Kition, în secolul al XIII-lea, devenind un important port şi centru de comerţ (insula este foarte bogată în zăcăminte de cupru). Datorită aşezării sale a devenit principala atracţie pentru cotropitorii străini, Cipru fiind la mila cuceritorilor săi – fie greci, perşi, egipteni, romani, bizantini, turci, francezi, veneţieni sau britanici – o perioadă îndelungată, şi, totodată, loc de intersectare a atâtor civilizaţii.

Epoca bizantină a fost una dintre cele mai importante din istoria cipriotă, după cum am afirmat şi în capitolele anterioare, şi din această perioadă provin multe izvoare documentare, completând spectrul istoric cu nenumărate monumente şi vestigii, bazilica Sfântul Lazăr fiind unul dintre ele. Au urmat celelalte stăpâniri pe care le ştim, dar cei care i-au adus Larnacăi faima şi prosperarea, au fost britanicii care-au pus bazele dezvoltării oraşului de azi.

În partea de nord vest am vizitat situl arheologic din oraşul vechi, conţinând, alături de zidurile oraşului o serie de temple şi morminte, cel mai semnificativ dintre ele fiind Templul lui Astarte – construit pe ruinele unui templu din epoca bronzului şi aparţinând mitologiei feniciene. Astarte reprezintă zeitatea preocreaţiei şi fecundităţii, care ajunge să stăpânească cerul şi pământul (la egipteni era venerată ca zeiţă a dragostei şi războiului iar fenicienii o considerau soţia lui Baal – zeu vest-semitic al fecundităţii, războiului şi vremii). Tot aici am avut ocazia să vedem rămăşiţe de morminte realizate din aur, fildeş şi bronz, imagini care îţi dau fiori şi printre care bântuie, parcă, fantomele trecutilui acestor tărâmuri…

Aflasem că unul dintre siturile cel mai bine conservate din ţările Mediteranei de Est este situl neolitic Choirokoitia, datând din anul 7.000 î.Hr., situat pe ruta Larnaca-Limassol; bineînţeles că nu am ratat o raită în acea zonă la întoarcerea spre casă, ocazie cu care am mai aflat că din 1998, situl a intrat în patrimoniul UNESCO. Ziduri de apărare, morminte şi ruine de case de fermieri care cultivau în zona aceasta cereale, cu plăcuţe indicatoare care dădeau detalii despre vestigiile arheologice ale căror istorie te fascinează, îţi incită curiozitatea. Am socializat cu o familie de englezi care vizita situl; amabili, cu feţe luminoase şi foarte comunicativi, ei spuneau că la Muzeul Naţional al Ciprului din Nicosia au văzut expuse o serie de artefacte descoperite aici şi ne-au ţinut o adevărată lecţie de istorie antică. Englezi întâlneşti la tot pasul pe întreaga insulă.

De o specificitate aparte sunt rămăşiţele mormintelor antice, care te răvăşesc atunci când păşeşti în locurile încărcate de sacralitatea momentului „plecării la cele veşnice”. În programul de vizitare a Larnacăi era inclus şi Salt Lake – o atracţie deosebită pentru turişti şi localnici -, aici perindându-se de-a lungul anului în jur de 80 de specii de păsări migratoare. Vreo 10.000 de specii de flamingo vizitează în fiecare an, în lunile de iarnă – ianuarie, februarie – lacul, datorită climei blânde din acestă perioadă din an. Am avut privilegiul să mai găsim apă în lac şi o varietate destul de mare de păsări de toate speciile, pentru că în lunile de vară mediteraneană, iulie, august -, apa lacului seacă lăsând în urmă o crustă salină de câţiva centimetri; în evul mediu lacul era folosit în scopuri comerciale, ca sursă de sare, astăzi constituie doar o minunată atracţie turistică pentru cei care ajung să viziteze Larnaca.

Incursiune în tainele lumii islamice: Hala Sultan Tekke

În apropierea Salt Lake am ajuns la renumitul complex Hala Sultan Tekke, locul sacru unde a fost înmormântată Umm Haram, care se spune că a fost doica profetului Mohamed, soţia lui Ubada bin Al-Samit, conducătorul atacurilor arabe din timpul invadării insulei, în anul 649 î.Hr. Dacă n-aţi vizitat vreodată o moschee musulmană şi ajungeţi aici, cu siguranţă că impactul cu sentimentul ce-l degajă un astfel de edificiu vă va impresiona. Pentru câteva minute bune veţi întoarce timpul cu mii de ani în urmă şi ascultând bătăile regulate ale inimilor dumneavoastră veţi simţi accelerarea involuntară a acestora, trăind parcă în vremurile antice, ale misterelor şi dogmelor impregnate în fiecare por al sitului, astăzi reconstruit.

Complexul este situat într-o minunată grădină cu palmieri, chiparoşi şi arbuşti exotici, mediteraneeni şi are în componenţă un ansamblu format din moschee, mausoleu, minaretul şi spaţiile de locuit pentru bărbaţi şi pentru femei; nu aparţine niciunei mişcări religioase. Zona Hala Sultan Tekke era în vechime cimitirul locuitorilor oraşului antic care se afla la câteva sute de metri vest de complex, aşezare a cărei atestare documentară datează din Epoca bronzului. Se spune că Umm Haram ar fi murit în timpul unui asediu arab asupra vechiului oraş Larnaca, ca apoi să fie înmormântată la Hala Sultan Tekke; însă o altă variantă spune că mormântul acesteia s-ar afla într-un cimitir din Medina, Arabia Saudită.

Prima structură în jurul presupusului mormânt descoperit de Sheikh Hasan, a fost construită în secolul XVIII, de însuşi descoperitorul lui, în 1760, când s-a înălţat altarul; apoi locul a fost împrejmuit de către guvernatorul otoman în Cipru, Seyyid Elhac Mehmed Agha. Potrivit lui Giovanni Mariti, care a vizitat Cipru între 1760-1767, sanctuarul ar fi fost construit de Ali Agha, succesorul lui Seyyid, folosindu-se pentru construcţie piatra dintr-o biserică dintr-un sat apropiat, care fusese distrus. Izvoarele documentare atestă faptul că finalizarea edificiului a avut loc în 1817. Clădirile auxiliare au fost recondiţionate în anul 2004, moscheea şi minaretul fiind la rândul lor restaurate. Poate vă întrebaţi de ce redau aceste date, însă ajungând aici nu poţi să nu încerci să transmiţi ceea ce tu, ca simplu vizitator ai simţit când ai păşit în aceste bijuterii ale civilizaţiilor străvechi şi a nu le prezenta în fireasca succesiune de evenimente petrecute în legătură cu dovezile existente, atât de transmiţătoare de istorie , civilizaţie străveche şi legendă.

Grădina ce găzduieşte întregul ansamblu se numea „grădina Paşa” pentru că se spune că a fost iniţiativa unui paşă otoman, guvernator al Ciprului în acele vremuri. Aici, la poarta de intrare în grădină există o plăcuţă inscripţionată pe ambele părţi, cu monograma sultanului Mahmud al II-lea, datată 4 martie 1813, pe care se poate citi că Hala Sultan Tekke a fost construită de marele guvernator otoman al Ciprului. Pătrunzănd în interiorul grădinii, ghidul ne-a prezentat locul în care erau casele de oaspeţi, distribuite de-o parte şi de alta a aleii, azi recondiţionate. În stânga, pentru bărbaţi (denumită „selamlik”) iar în partea dreapta a intrării un alt corp de clădire destinat femeilor (haremlik). Se spune că aici, la Hala Sultan Tekke, celor care depuneau jurământul de credinţă faţă de Mohamed li se îndeplineau dorinţele.

Moscheea a fost construită din blocuri de piatră galbene, este de formă patrată şi are inconfundabilul acoperiş bombat, tipic acestui gen de construcţii. Minaretul alăturat a fost recondiţionat încă din 1959. În spatele peretelui moscheii, în direcţia Mecca (Qibla) se află mormânrul lui Umm Haram, alături de alte patru morminte, două dintre ele datând dinaintea începerii amenajărilor de-aici de către şeicul otoman. Un mormânt alăturat construit pe două nivele, din marmură, datând din 12 iulie 1929, aparţine lui Adile Huseyin Ali, soţia nepotului unui alt descendent al Profetului. Din 1899, cimitirul de la Hala Sultan Tekke a fost închis înmormântărilor publice. Sunt îngropate aici o seamă de personalităţi ale administraţiei turce din insulă. Senzaţia pe care ţi-o dă o astfel de vizită este una ciudată: un amestec de dorinţă de cunoaştere a istoriei şi teamă, aş putea spune, rememorând multiplele evenimente sângeroase petrecute pe insulă, însă, cu certitudine, merită trăită! Cultura şi religia musulmană oferă atâtea segmente de cunoaştere pe care încă mulţi dintre noi n-au apucat să le pătrundă, poate de aceea prin zăbovirea mai îndelungă asupra acestora ne apropiem de tainele lor.

O fântână octogonală datată de la sfârşitul aceluiaşi secol al XVIII-lea, tronează în faţa moscheii, ca un loc de popas şi revenire după ce vizitezi complexul de la Hala Sultan Tekke. Ansamblul a fost considerat un loc sfânt pentru ciprioţii turci dar şi pentru întreaga lume musulmană (după unele studii de evaluare a activelor de mediu şi culturale din Cipru, Hala Sultan Tekke se consideră a fi unul dintre cele mai importante locuri sfinte pentru musulmani: după unele aprecieri, al treilea, după altele, al patrulea – ca importanţă). După divizarea Ciprului în două, dat fiind faptul ca situl este amplasat în zona greacă, pelerinajele musulmanilor, aici, sunt destul de rare. Se spune că în timpul dominaţiei otomane, când navele se aflau în apropiere de, sau în portul Larnaca, cu pavilioanele în bernă, salutau cu salve de tun aşezământul de la Hala Sultan Tekke.

Şi fiindcă tot eram ancorate în lumea islamului şi a istoriei lui pe acest tărâm, ne-am gândit că în drum spre Fort Larnaca – următorul obiectiv ce urma să-l vizităm -, să facem un scurt popas la Marea Moschee Djami Kebir, construită în secolul al XVI-lea, încă loc de închinare pentru comunitatea musulmană locală. N-am zăbovit prea mult pentru documentare, însă n-am rămas nepăsătoare în faţa construcţiei, care, deşi cu o vechime de peste cinci secole, este foarte bine conservată şi impresionează prin arhitectura şi mai ales prin decorul din interiorul ei; privind-o dinspre Fort Larnaca, am putut observa distanţarea netă a acestei moschei de altele, văzute în Limassol sau la Episkopi, prin stilul arhitectural şi prin măreţie, nu degeaba este numită „Marea Moschee..” Câte legende n-o mai ascunde şi aceasta…

Castelul medieval – Fort Larnaca

Situat în capătul sudic al bulevardului care străjuieşte coasta marină, cunoscut sub numele „Phinikoudes”, castelul medieval, după însemnările aceluiaşi Giovanni Mariti care a studiat istoria locurilor în timpul şederii sale aici, la mijloc de secol XVIII, a fost construit de către turci, deşi, se pare că acesta ar fi fost deja într-o stare dezastruoasă la venirea lor pe insulă, între zidurile lui funcţionând, o bună bucată de vreme, garnizoana turcă.

Surse mai vechi susţin însă datarea fortului dintr-o perioadă anterioară, din timpul domniei regelui James (1382-1383) – după Florius Boustronius şi Jauna – dar date despre planurile de construcţie ale castelului nu există azi. Sursele citate afirmă că ridicarea castelului aproape de mare fusese gândită strategic, pentru apărarea portului oraşului care, după ocuparea Famagustei de către turci a fost principalul port al insulei. A treia ipoteză asupra anului în care a fost construit fortul are drept referinţă perioada dinainte de anul 1625. Ceea ce se ştie însă cu exactitate este faptul că în timpul ocupaţiei otomane a fost construită, în partea de nord a fortului, o clădire cu două nivele, lucru confirmat nu numai de stilul arhitectural al acesteia, dar şi de plăcuţa inscripţionată în turcă deasupra intrării. Aripile de est şi de sud ale castelului au fost construite anterior.

„În perioada ocupaţiei germane fortul a servit drept închisoare iar pe timpul administraţiei britanice – ne spune unul din ghizii care conduceau tocmai un grup de români prin fort –, odăile situate în aripa de vest, la parter, erau folosite pentru executarea prizonierilor, în interiorul lor aflându-se spânzurători utilizate până în 1948″. Cumplit momentul, m-am uitat la fiica mea şi ea la mine ca şi cum ne-am fi spus: „acolo nu-i de mers!” Ne-am desprins de grupul de români cu care am schimbat cateva fraze şi ne-am îndreptat spre muzeul amenajat la catul al doilea al castelului: trei încăperi, situate chiar deasupra intrării, unde am putut admira diverse exponate antice, provenind din monumentele creştine timpurii, bizantine şi postbizantine din Cipru alături de fotografii reprezentând picturi murale din secolele XI-XVI, precum şi piese de ceramică medievală din secolele XII-XVIII, ustensile de gătit, arme din metal, coifuri şi săbii. Interesantă este una dintre camere, în partea estică a castelului, transformată cu ajutorul unui mobilier apropiat de cel al secolelor XVIII-XIX, într-un „ontas” otoman.

Amplasarea castelului-fort pe ţărmul Mediteranei deschide o panoramă uluitoare spre mare, dar în aceeaşi măsură şi spre oraşul modern de azi; am rămas pe meterezele cetăţii medievale preţ de mai bine de o jumătate de oră, admirând ceea ce omul de-atunci şi de-acum reuşiseră să înalţe într-un loc, care la prima vizită făcuta aici, în 2007, nu-mi spunea mare lucru.

Era destul de înaintat timpul şi noi mai aveam în vizor încă cel puţin două locuri de vizitat, aşa că, după ce am servit masa, în fugă, la o tavernă din apropierea castelului câte-o salată grecească am plecat spre Muzeul Pierides, un muzeu privat, despre care citisem şi auzisem, ar fi fost păcat să nu-l vizităm.

Pierides – cel mai vechi muzeu privat din Cipru

Unul dintre punctele tari ale Larnacăi, privit prin prisma vizitatorului este cel mai vechi muzeu privat din Cipru – Muzeul Pierides, aparţinând unei familii cu un rol însemnat în rândul iubitorilor de cultură şi artă de pe insulă: familia Pierides. Remarcabil expoent al culturii vechi cipriote şi greceşti, muzeul a fost înfinţat de către Demetrios Pierides (1811-1895) în anul 1839, savant şi arheolog renumit de la care urmaşii săi moştenesc interesul şi dragostea pentru artă, cu precădere pentru arta greacă veche, continuându-i activitatea.

În anul 1974 se înfiinţează Fundaţia Pierides, organizaţie non profit cu sediul în Larnaca şi cu o filială în Grecia, la Atena, care are ca scop principal crearea unei imagini asupra civilizaţiei greceşti (din Grecia şi Cipru), prin numeroasele colecţii de obiecte de artă pe care le deţine, acoperind un spectru de 9.000 de ani în arta naţiunii elene. De-a lungul timpului scurs de la înfiinţare până în prezent, Fundaţia Pierides a fost şi este şi azi organizatoarea celor mai importante evenimente culturale în Cipru, Grecia şi în diferite colţuri ale lumii; sponsor nelipsit al acţiunilor şi publicaţiilor legate de obiectivele sale, oferă burse de studii postuniversitare în arheologie, istorie, istoria artelor şi studiile privind muzeele. Este nemaipomenit ca o familie de iubitori de artă şi cultură reuşeşte prin eforturi proprii să repatrieze antichităţi cipriote care au fost scoase la un moment dat din ţară şi să fie atât de pasionaţi de istoria şi cultura insulei, încât să sponsorizeze chiar săpăturile arheologice efectuate în scopul reaşezării filelor de istorie în bibliotecile cipriote.

N-am putut să nu fac menţiunile anterioare şi asta pentru că vizitând muzeul şi aflând atâtea lucruri care mi-au mers la suflet despre preocupările familiei Pierides, gândul mi-a zburat involuntar, acasă, în România, unde, nu mai departe de un simplu exemplu – Sarmisegetusa -, istoria dacilor încă mai stă şi-aşteaptă să fie scrisă aşa cum se cuvine, în deplin adevăr şi cinstire! Mă gândeam la o seamă de imperii financiare care dacă ar sacrifica o părticică infimă din veniturile anuale şi le-ar direcţiona spre această zonă sensibilă, devenită „Cenuşareasa” prezentului românesc – istoria şi cultura românilor -, ar îmbogăţi mult, măcar sufletele confraţilor lor din ţară şi de pretutindeni. Şi cum „Verba volant, scripta manet” … poate, poate … „aude” sau citeşte cineva şi ia exemplu!

Muzeul este o adevărată comoară de exponate antice, peste 2.500, aparţinând vremurilor antice, din neolitic până în epoca medievală, repartizate în cele patru încăperi ale sale. În prima sală a muzeului am admirat minunate obiecte din ceramică decorate cu picturi reprezentând zeităţi şi boluri utilizate în diferite ritualuri. Nu degeaba Ciprul a fost loc de refugiu al zeilor, pentru că iată, arta veche le consfinţeşte existenţa în aceste tărâmuri prin adevărate bijuterii regăsite la galeria Pierides şi peste tot în muzeele cipriote. Următoarea încăpere conţine o colecţie semnificativă de obiecte ceramice ale căror decoruri picturale reprezintă o mare varietate de păsări, peşti dar şi diverse figurine utilizate în antichitate în desfăşurarea ritualurilor religioase. Al treilea spaţiu de expunere de la Pierides conţine ulcioare şi piese ceramice descoperite la situl Marion, vase de alabastru, precum şi o mare varietate de măşti care împodobesc pereţii sălii. În ultima sală, rezervată perioadei medievale cipriote, obiecte din ceramică şi sticlă şi câteva bijuterii, degajă prin fiecare por dorinţă de cunoaştere, dorinţă care te îndeamnă să răsfoieşti, iar şi iar, paginile prăfuite ale istoriei atât de zbuciumate a insulei Afroditei, plină de realităţi şi mituri unice.

Biserica Sfântul Lazăr

N-am ratat ocazia de a vizita Biserica (ortodoxă) Sfântul Lazăr, lăcaş de cult reprezentativ în patrimoniul cultural şi religios local, în Larnaca. Construită în secolul al IX-lea, se crede că bazilica a fost ridicată pe mormântul gol al sfântului – îngropat de fapt în Franţa -, care se pare că a trăit pe insulă, la Kition, aproximativ 30 de ani după învierea Mântuitorului nostru, Isus Hristos. Ridicată din piatră, impunătoare şi cu o arhitectură specifică anilor 800 d.Hr., biserica găzduieşte icoana Sfântului Lazăr, icoană care, cu opt zile înainte de Paşti este purtată pe străzile Larnacăi într-o procesiune religioasă care se organizează an de an în preajma Paştelui.

Dacă parcurgi pe jos zona din apropierea Academiei Americane din Larnaca, este imposibil să nu-ţi atragă atenţia bustul lui Zenon, monument amplasat în intersecţia din apropierea universităţii americane – un monument ce-l reprezintă pe filosoful antic, de origine cipriot, născut la Kition -, care a studiat la Atena unde a şi fondat celebra şcoală stoică a filosofiei. Regret că timpul nu ne-a mai permis să ajungem la Ayia Phaneromeni, cam la jumătatea distanţei dintre Salt Lake şi monumentul lui Zenon, unde se află o veche capelă subterană, datând de prin anul 80 î.Hr. şi recunoscută ca având puteri mistice: se spune că dacă o persoană ajunge la Sfântul Phaneromeni de trei ori, lăsând acolo obiecte de îmbrăcăminte, smocuri de păr, etc este vindecată de boli, i se îndeplinesc dorinţele. Dar locul este creditat şi cu puteri magice în sfera dragostei, fiind foarte frecventat de tinere care îşi doresc siguranţă în iubire, viitori soţi fideli, căsnicii durabile, etc.

Legendele şi misterele zeilor, iată-le perpetuate de-a lungul secolelor şi regăsite şi în prezent în peisajul mistico-religios al Ciprului, dar îmbrăcând altă formă de exprimare.

Vizita în oraşul lui Kitthim a fost un adevărat tur de forţă printre vestigiile istorice şi prea puţin timp am avut la dispoziţie pentru a vedea mai mult din ceea ce oferă azi Larnaca; practic, scopul nostru fusese să ajungem prin locurile ce nu ai ocazia prea mult în viaţă să le vizitezi, ca turist. Probabil că ansamblul de ruine vizitate anterior la Limassol mi-a trezit şi mai mult interesul pentru acest segment al cunoaşterii, oferit cu dărnicie de întreaga insulă. „Firile romantice prin natura lor au inclinaţii vădite şi spre istorie, mit şi spiritualitate” – îmi spunea fata mea, care, la fel ca mine, redescoperise în ea acest sentiment odată cu toate descinderile noastre pe urmele zeilor şi-ale istoriei antice.

O promenadă prin „Phinikoudes”

Cu toată oboseala acumulată după o zi încărcată de emoţii fireşti, am hotărât să ne încheiem vizita în Larnaca cu o plimbare la „Phinikoudes”, pe ţărmul mării, printre şirurile renumite de palmieri care conferă o stare de exotism relaxant, dătătoare de bine, pentru sufletele celor care ajung aici. Plantaţi cu 90 de ani în urmă, în 1922, palmierii dau o notă specifică zonei de litoral, împânzită cu taverne, baruri, cafenele, restaurante şi hoteluri de lux, un paradis al turismului de pe insulă. Turiştii care ajung aici se pot bucura de practicarea unei mari diversităţi de sporturi acvatice şi în acelasi timp de plajă, un corolar al bunului gust şi al unei adevărate competiţii în amenajarea multiplelor miniplaje cu umbrele, şezlonguri şi baruri cu oferte tentante.

De-aici am putut zări şi vestita Marina Yachting, unul dintre cluburile locale pentru practicarea sporturilor acvatice, cu ambarcaţiuni de agrement dar şi navele maritime şi comerciale din port. Promenada de la malul mării din Larnaca modernă îţi oferă, la un moment dat, cum de altfel era de aşteptat, şi monumente ilustrative pentru trecutul ei, cum este statuia lui Kimon – cunoscut general atenian care a murit într-una din bătăliile pentru apărarea oraşului Citium, în lupta purtată pe mare cu perşii lui Xerxes.

Ne-am oprit în faţa unei taverne dinspre care răzbăteau nişte arome atât de îmbietoare, încât îţi stimulau instantaneu papilele gustative în aşteptarea satisfacţiei unei cine pe cinste, în stil cipriot. Şi pentru că ne era foame, ne-am înţeles din priviri cu fiica mea şi ne-am aşezat, fără a sta mult pe gânduri, la o masă de unde puteam să admirăm superba panoramă. Apusul de soare, prin contopirea lui molatică în undele liniştite ale întinderilor albastre ne-a surprins răsfoind meniul bogat al localului şi întrebându-ne, una pe cealaltă: „ce-o fi, oare, keftedes, dar kolokassi? Oh, sheftalia? Nu, mai bine câte-o porţie sănătoasă de pork chops cu salată de varză creaţă” – că măcar ştiam ce mâncăm! Să tot trăieşti aşa, e-adevărat?!