Tutuiala e la modă. E semnul cordialităţii de gaşcă, al democraţiei victorioase, al sociabilităţii “americane”. De vreme ce you e şi “tu”, şi “dumneavoastră”, e musai să profităm şi să ne tutuim. Dovedim astfel că suntem “branşati”, actuali, globalizaţi. Nu avem prejudecăţi, nu umblăm cu discriminări şi cu fasoane. Ne tutuim. Suntem de-o teapă. Prieteni. Ne-am născut ieri. E perfect normal ca un reporter de televiziune să meargă cu microfonul pe stradă şi să-i tutuiască pe trecătorii cu care vrea să stea de vorbă, deşi îi vede pentru prima oară. E normal ca profesorul universitar să-şi tutuiască studenţii. E normal ca politicianul furios să-şi ia adversarii “la per tu”. E normal ca pe plajă, la discotecă, la emisiunile de divertisment, toată lumea să tutuiască pe toată lumea. În aceste condiţii, a folosi brusc apelativul “Dumneavoastră” devine injurios. “Dumneavoastră” se spune numai în băşcălie, numai când vrei să-ţi exprimi antipatia, neîncrederea, dispreţul. “Normală” e doar tutuiala. Dar şi ea are, de fapt, subterane complexe. Există tutuiala “macho”, a masculului băţos faţă de fetiţe fragede sau demimondene interlope. (Îmi amintesc de modul inadmisibil în care dl Radu Moraru o tutuia pe invitata sa Cicciolina, ca şi cum ar fi agăţat-o după colţ). Există tutuiala “de platou”, prin care moderatorul-satrap sau moderatorul-vedetă îşi etalează autoritatea, tutuiala poliţienească, a agentului de circulaţie care te trage de urechi, tutuiala prin care şeful îşi domină subalternii, tutuiala rutieră cu care se încondeiază reciproc şoferii isterici, tutuiala uzurpatoare, prin care naturile subalterne vor să se insinueze în lumea bună (dl Emil Constantinescu spunându-i “Vaclav” lui Havel), tutuiala războinică (“boule”), ironic protectoare (“drăguţă…”), sau tovărăşească (“măi, dragă”). De la obrăznicie la nesimţire, de la proastă creştere la dezinhibiţie primară, de la aroganţă la egalitarism, tutuiala acoperă un larg spectru al patologiei sociale. În mod paradoxal, ea îşi subminează propria legitimitate: când te poţi tutui cu oricine, când tutuiala devine o deprindere curentă, prestigiul şi miracolul tandru sau camaraderesc al lui “tu” se degradează. În mod normal, la “tu” trebuie să ajungi; printr-o delicată chimie a afectelor, printr-un răbdător spor de încredere şi printr-o reciproc consimţită afinitate. “Tu” este un mod de a reformula – în condiţii de intimitate – instituţia respectului. Dimpotrivă, inflaţia tutuielii instituie indiferenţa, stereotipia, griul. Spaţiul dintre oameni devine monoton, ierarhiile se şterg, nuanţele sufleteşti ale comunicării devin irelevante. Tutuiala reduce totul la orizontală. În aparenţă, ea face dialogul mai direct, în realitate, îl sărăceşte.
Din când in când, mi se pare că o mulţime din relele cotidiane sunt rezultatul unei proaste administrări a tutuielii, efectul exceselor ei. Guvernanţii îi tutuiesc cu autoritară nonşalanţă pe gazetari, gazetarii îi tutuiesc sprinţar pe guvernanţi, miniştrii tutuiesc instituţiile, instituţiile îi tutuiesc pe cetăţeni, cetăţenii se tutuiesc între ei şi toţi laolaltă ne tutuim cu Europa. Diferenţele, demnităţile, eticheta, protocolul – sunt demodate.
Ne scufundăm în omogenitatea lui “tu”, iar “tu” evoluează semantic spre “nimeni”. Nu ne-ar strica un pic de ştaif. Nu ne-ar prinde rău o scurtă epidemie de politeţe.
(în Jurnalul Naţional, 19 febr. 2004; în vol. Comédii la porţile Orientului, 2005)
