Poezia Corinei Lupu este ornamentală, liniştită, expresivă. Poeta priveşte cu interes constructiv viaţa, cu imaginile şi experienţele ei, astfel că versurile seamănă cu un mozaic. Cu o desfăşurare de registre tematice şi de exprimări cuminţi, emoţionate şi emoţionante, lumea din poemele Corinei Lupu este diversă şi atrăgătoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage şi stimulează imaginaţia. Corina Lupu s-a născut pe 7 aprilie 1967, la Bucureşti. În iulie 1989, îşi ia licenţa la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti, iar în octombrie acelaşi an, se căsătoreşte cu Octavian Lupu. După terminarea studiilor, aceasta este profesoară de limbra şi literatura română şi apoi, traducător. Pasiunile sale rămân neschimbate, aceleaşi ca şi în anii studenţiei. Autoarea este atrasă de artă în general, şi în special de literatură, preferându-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie şi Georges Simenon. În ceea ce priveşte poezia, are o adevărată pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson şi Ezra Pound, iar în pictură pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier şi Elisabeth Louise Vigee Le Brun.
Pe lângă artă, una dintre preocupările de căpătâi ale Corinei Lupu sunt lucrurile spiirituale. Dragostea pentru Dumnezeu, studiul Bibliei şi închinarea fac parte din viaţa ei obişnuită de credinţă. Apartenenţa la o biserică creştină îi aduce linişte şi pace interioară şi o susţine pe calea vieţii. În afară de Cartea Cărţilor, din lecturile Corinei Lupu fac parte scrierile unor autori creştini ca John Bunyan şi Charles Spurgeon. De altfel, din literatura religioasă, aceasta a preluat în poeziile sale nota de verticalitate, standardul moral, exprimarea “cu suflet” a ideilor.
„Literatura nu e în genere, o vocaţie feminină, ci bărbătească”, spunea Eugen Lovinescu. Minusurile atribuite în general, literaturii feminine (considerată, lirică, subiectivă, imatură, etc.) nu se regăsesc în poezia Corinei Lupu, care foloseşte un stil cultivat, dar în acelaşi timp lejer, degajat, dinamic. Apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparaţia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare, poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictură în cuvinte, în culori vii, pastelate, însă în acelaşi timp diafane. Versurile ei se remarcă prin abilitatea de a surprinde în mod clar, fără ezitări şi cu detalii preţioase, un anumit aspect din realitate. Corina Lupu are puterea de a transfigura, de a declanşa fără ostentaţie, emoţia generală, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trăit. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilităţi dispuse la comunicare.
Corina Lupu descrie ceea ce vede şi ceea ce aude, întorcând totuşi privirea asupra propriului conţinut sufletesc. Ea ştie să ne atragă atenţia, cu tact, într-o demonstraţie elegantă şi convingătoare, asupra atributului „feminin”. Compoziţia sa este autentică, uniliniară, fără alunecări de prisos şi fără crispări morale. Fără să se abată de la obiectivul iniţial – să fii sincer la modul absolut, aceasta ne convinge că dincolo de cuvinte, se află un om viu, în permanentă mişcare. Iar opţiunea sa rămâne orientarea spre nuanţe filologice limpezi, cu semne, deprinderi şi expresii caracteristice. Iată de ce, meritul poeziilor Corinei Lupu este acela al simplităţii şi spontaneităţii unor rostiri elementare.
Autoarea dovedeşte o fantezie inteligentă, alegând categorii limpezi în domeniul spiritului şi având vocaţia directităţii şi gustul pentru propoziţiile concise. Chiar dacă nu ajunge la concepte, adică la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioară, întrucât poeta preferă scenariul clasic. Formularea frazelor este, în versurile Corinei Lupu, nuanţată şi riguroasă, iar stilul este controlat, elegant, sobru, fără efuziuni retorice şi clişee leneşe. Caracterizându-se prin coerenţă şi expresivitate, analizele sale sunt atente, migăloase, de o logică impecabilă.
Poezia Corinei Lupu se remarcă prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul şi alte sentimente, stări şi ipostaze care ţin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Aristotel spunea că “speranţa este visul omului treaz”, iar poezia Corinei Lupu depăşeşte limitele iluziei, îmbrăţişând într-un mod miraculos o realitate interesanta.
Nu există monotonie, ambiguitate, lipsă de perspectivă în poemele acesteia. Stihurile sale vorbesc despre semnificaţia vieţuirii într-un univers unic, real, însă în acelaşi timp, estetic prin sine însuşi.