VREMEA ORGOLIILOR

0
11
vavila_popovici_bw

vavila_popovici_bwDe multe ori se identifică orgoliul cu mândria și este bine de separat acești doi termeni. Orgoliul este definit conform Dicționarului: „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Între orgoliu şi mândrie este uneori greu de stabilit graniţa și totuși ele diferă, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate. Orgolios este cel ce se încăpățânează să aibă dreptate, dorește să obţină puterea, se crede om performant, se laudă sau cerșește laude, este egocentric, egoist şi fără credinţă în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaște cel mai puțin pe sine și îi place compania oamenilor care îl flatează. Nu suportă să fie contrazis.  E atât de plin de el, încât orice tentativă de a-l lămuri într-o problemă, va fi sortită eșecului. Cunoaște sau nu cunoaște, el crede că știe totul, răspunsul lui va fi întotdeauna: „Știu!”.

Omul orgolios nu poate și nici nu merită a fi iubit. Între el și ceilalți se creează o distanță,  el vrând să rămână credincios  imaginii false pe care şi-a creat-o singur despre sine. O energie a răului din sufletul său îi dirijează paşii.

Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului. Ia naşte din egoism şi teamă de inferioritate.  Individul ajunge să urască sau să invidieze. Orgoliul atrage după sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere și alte stări malefice. „Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stăpânit de orgoliu. În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama de a nu fi acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de a nu fi la înălțimea pe care o așteaptă alții de la el, în fine, teama de a pierde.

Orgoliosul  nu știe cine este cu adevărat, el este doar ceea ce se crede că este, de aceea cu greu va accepta să se schimbe vreodată. El nu știe să fie recunoscător și nici să ceară iertare dacă a greșit. Orgoliul este numit „mândrie deşartă” în Biblie, întrucât orgolioșii devin, în final, cei mai nefericiți oameni. Gândul îmi fuge la talentatul  pictor Salvador Dali, orgolios și imprevizibil, cum ajunsese să se plimbe pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosea pentru a atrage atenția asupra sa; gândul că ar putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia. Se mai spune că atunci când acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea  „divinul Dalí” sau pur și simplu „divinul”.

Orgoliosul se recunoaște după felul în care vrea, în orice împrejurare, să aibă dreptate și să le arate celor din jur că ei, de fapt, greșesc. Vrea să dea impresia că numai el poate fi singurul deținător al adevărului, singurul câștigător.

Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El a stat și stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității, urii și ranchiunei manifestate față de alții; a dus la conflicte sociale,  războaie, datorită plăcerii, ambiției pentru putere.

Orgoliul a însoțit omenirea. Marile civilizații, marile imperii nu au fost scutite de nașterea unor oameni orgolioși care le-au condus destinele.

Ce se întâmplă când se întâlnesc doi oameni orgolioși? Își ascut săbiile și se pregătesc de luptă, fiindcă orgoliul presupune putere. „Puterea nu corupe, dar ticăloșii dacă ajung într-un post de conducere, corup puterea”, spunea Seneca la vremea sa. Petre Țuțea constatase că „Politicul este legat de setea de putere”. Și ce este mai grav, oamenii orgolioși sunt și încăpățânați și odată porniți spre luptă, greu, aproape imposibil să renunțe. Lupta poate începe și un proverb românesc spune: „Când doi se bat, al treilea câștigă!”

Orgoliul nu poate fi confundat cu mândria care este un sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie, chiar de demnitate, de încredere în calitățile proprii. Omul mândru își cunoaște limitele, ține seamă de bunul simț și se ferește a degenera în trufie sau orgoliu. Mândria, da, este o calitate! Să conştientizezi justa ta valoare, să o porţi cu modestie moderată: nici prea mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi călcat în picioare de oamenii obraznici. Și, Doamne, cât de mulți sunt!

Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii şi munca pe care o fac. Progresul unei societăți se realizează iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei energii pe care o conştientizează şi pe care o poate folosi în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem da! Petre Țuțea şi-a declarat dragostea pentru poporul său cu următoarele cuvinte: „În grandoarea istorică a Poporului Român eu sânt o rotiță invizibilă. Dar sunt!” „Limba română este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita Stănescu; „Pentru mine, România nu e doar o ţară. E un destin” – Octavian Paler; „Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici” – Mareșalul Ion Antonescu.

Exemplu de mândrie de patrie și de modestie ne-a redat Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea cel Bătrân – personajul real al acestei creații – este mândru nu pentru că este voievod, ci pentru că este domnitorul Țării Românești. El dă dovadă de modestie, după cum descrie poetul: „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Deși știa că Baiazid a venit cu intenția de a-i cotropi țara, domnitorul i se adresează cuviincios, după datina străbună, dovedind ospitalitate și modestie, acestea fiind însușirile de seamă ale poporului român: „Orice gând ai împărate, și oricum vei fi sosit,/ Cât suntem încă pe pace eu îți zic: bine-ai venit!” Când este vorba însă de închinarea țării, el respinge cu demnitate pretențiile sultanului (demnitate însemnând a fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierți…” Jignirilor aduse de Baiazid le răspunde tot cu demnitate și cu mândrie: „De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce-l privești/ Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.” Sentimentele de mândrie și de dragoste față de patrie, mai exprimă în versurile: „Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie/  iară ție dușman este/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste./ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid! “

Pe fruntea oamenilor care nu-și cunosc limitele –orgolioșii -, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai omul modest și înțelept cugetă mult și înfăptuiește lucruri bune.