Dacă stam bine să ne gândim luând astfel în calcul spusele marilor savanţi, corpul este format din trup şi suflet. Astfel grija pentru suflet, care este veşnică, ar trebui să fie mai mare decât grija pentru materialitate care este trecătoare. Poate la noi acasă, în România, oamenii nu prea au de unde alege şi atunci preferă “chinurile” religiei în locul celor materiale, care oricum lip-sesc. Am spus “chinuri” pentru că nu mi se pare plăcut sau confortabil să accepţi, aşa pur şi simplu, cu zămbetul pe buze toate aceste “restricţii” care de multe ori nu ştii ce înseamnă dar ştii că e de rău dacă le încalci. Sincer sper să nu fie chiar aşa şi oamenii să aleagă în cunoştinţă de cauză.
Cam asta este ceea ce se petrece cu ţărişoara noastră. Traversând însă oceanul am putut găsi o cu totul altă lume. O lume în viteză şi poate orientată înspre un singur scop; de aceea mă aflu şi eu aici. Din punct de vedere teologic aş putea explica foarte simplu… Scriptura, cartea de căpătâi a creştinismului, zice “să nu slujiţi la doi dumnezei, lui Dumnezeu şi banului, pentru că pe unul îl va iubi iar pe altul îl va urî!” E simplu. Însă nu ştiu dacă e atât respingerea lui Dumnezeu, cât e mai mult dragostea faţă de ban. Acesta în sine nu e ceva rău. Filozoful Petre ţuţea, în cartea sa “123 de vorbe memorabile” spunea că banul este ca şi o scară, te urcă sau te coboară, depinde cum îl foloseşti!”
Dacă noi îi dedicăm atâta timp din viaţa noastră, lui Dumnezeu ce îi mai rămâne? Dacă noi l-am pus pe piedestal ca fiind scopul vieţii noastre, ce ne rămâne după moarte? De multe ori mă gândesc cu groază că aş putea fi cel mai bogat om din cimitir…
