CORONIŢA DE SÂNZIENE

De mică învăţasem să îmi fac coroniţe din toate florile câmpului, în ordinea înfloririi lor după voia LUI. Cele mai dragi? Toate. Uneori adăugam  un bujor sau un trandafir. Doar câte unul, prins ca o nestemată în mijlocul frunţii. Sau îmi făceam coroniţe din frunze, iar fire lungi de iarbă îmi alunecau pe spate. Puneam gingaşele flori de mac să–mi fie orbitoarele lumini care să anunţe că exist. Nu ştiu ce gând se strecura în mine pentru a împlini aceste adevărate ritualuri, dar copilăria, apoi adolescenţa, mi­-au fost marcate de ele. Şi, mai încoace, de câte ori am avut ocazia, le-­am împletit. Nu rupând orice floare. Nu pot face asta. Spun o rugă şi ştiu că Zâna Florilor mi le dăruieşte.

Cred în poveşti cu toată fiinţa mea. Florile parcă se apleacă sub degetele mele şi se desprind cu uşurinţă. Nu le doare!

Florile de SÂNZIENE! Legendele despre EA le ştiu de mică, de la Bunicu’. O venera. Mângâia florile Ei cu gestul, cu vorba, cu privirea… Erau ca nişte domniţe scoborâtoare din stele. Iar când îmi aducea într­-o anumită dimineaţă o coroniţă, parcă strălucea el. Mult timp nu am înţeles de ce nu mă lăsa tocmai din florile de sânziene să-­mi fac singură coroniţă, dar m­-am obişnuit cu ideea că aşa trebuie, să mi-­o aducă el de prin cine ştie care loc vrăjit. Apoi, într-­o bună zi, mi-­a spus că e timpul să îmi fac singură prima mea coroniţă. Eram deja adolescentă, eram în vacanţă şi nu mă mai săturam ascultându-­l vorbind sau tăcând, în lungile noastre plimbări pe dealuri, pajişti, prin lanurile de grâu cu maci.

Era noaptea magică a Sânzienelor, a Doamnelor, urmaşe ale Marii Doamne, coborâtoare din stele, cum aveam să aflu mai târziu, pe pământul nostru, pentru a ne fi îndrumătoare de neam prin cele şi prin cei pe care avea să îi iniţieze.

M-­am pregătit minuţios pentru magica noapte atât de aşteptată. O noapte de basm, caldă şi plină de miresme care te cuprindeau din toate părţile. Am ajuns într­-o poiană luminată de raze puternice de lună. Bunicu a început o rugă, parcă adresându­-se unei fiinţe apropiate, dar faţă de care avea un imens respect/adorare. „Roagă-­te şi tu”, mi-­a şoptit blând.

„Iană–Sânziană, dăruieşte­-mi cununa de aur!”, am spus, fără a-­mi mai aminti ruga învăţată dinainte. Am privit întrebătoare spre Bunicu, în ai cărui ochi am văzut aprinsă o flacără de mândrie: „Doar sunt nepoata lui preferată!”, am gândit, neînţelegând atunci altceva.

Am început să culeg florile galbene şi fragile, care  aveau o putere ca de oţel în ele. Firele se unduiau uşor sub degetele mele şi, am împletit cununa pe care Bunicu’, cu un gest sacru, mi­-a aşezat­-o pe cap. Am simţit cum o pulbere de aur se revarsă din creştetul meu, prin tot corpul. Am rămas tăcuţi amândoi în magia care ne cuprindea din ce în ce mai puternic, fără putinţă de împotrivire.

Simţeam tot mai clar cum sunt purtată spre alte tărâmuri, în alte spaţii şi timpi, spre o depărtare pe care am purtat-­o în adâncurile mele deatunci, de care începeam să devin conştientă datorită… coroniţei.

,, O mare de fiinţe alcătuite din cele mai frumoase vibraţii aurii este înaintea mea. Văd marea de capete dintr­-o sală imensă, de fapt un spaţiu imens, ale cărei margini doar bănuiesc că există. Nimeni nu întoarce capul spre mine, dar, cum înaintez, se deschide o cărare care se reface la loc după ce trec.

Ajung în primul rând. În faţă este un spaţiu cu o putere mult mai mare. Apar trei Fiinţe dintr-­o lumină care îi învăluie şi îi cuprinde treptat pe toţi.

Ştiu, fără să­-mi spună nimeni, că trebuie să păşesc spre ei. De fapt, ei mă atrag prin forţa lor în centrul spaţiului. Alunec ca o boare şi rămân în măreţia care începe să mă cuprindă.

Un cerc de Lumină începe să se contureze deasupra noastră, cuprinzându-­ne în razele care coboară din EL. Ploaie de aur, cu cele mai fine şi mai strălucitoare lumini pe care mi­-a fost dat să le văd vreodată. Pătrunde blând în mine transformând total fiinţa care am fost până acum. Mai trăisem stări asemănătoare în timpul rugăciunilor şi meditaţiilor făcute cu Bunii şi Marii Învăţători. Dar acum, parcă e totalitatea tuturor acelor clipe. De fapt, mult mai mult.

Reverberaţiile din jur se transformă în sunete care se adună ca o uriaşă sferă, cuprinzându-­ne în ea. Apoi explodează, îndreptându-­se spre toate lumile Creaţiei. Rămân nemişcată în vibraţia sunetelor. Ele se înalţă spre Lumina de deasupra cercului în care suntem, revenind apoi ca o stare de împlinire asupra tuturor. Cele trei fiinţe de lumină mă cuprind într­-o contopire în care  devenim un tot din care se desprinde doar o UNICĂ fiinţă, asemănătoare şi totuşi diferită de mine. Am fost UN întreg, suntem şi acum, dar în două fiinţe.

Sunete vii de uimire se înalţă spre cerul de deasupra. Înţeleg că, pentru această clipă, am fost pregătită îndelung. Dar menirea mea aveam să o aflu în curând, cu o bucurie imensă când mi­-ai spus:

„Vei fi prima întrupare a FEMEII pe Pământ.
Zeiţa Femeie apoi Femeia sacerdotesă, Iniţiatoarea. Vei deveni iniţiatoarea Iniţiaţilor. În misiunea Ta, vei primi ajutor de la Cel care s­-a format odată cu tine, pentru o nouă devenire pe planeta care vă este dată în grijă. Voi veţi hotărî ce aveţi de făcut, prin respectarea Legilor divine “.

Glasul  pătrunde adânc în mine. Nu voi uita niciodată menirea care mi­-a fost dată spre Împlinire. Cercul de Lumină de deasupra capetelor noastre mereu va exista, cunună care ne este şi ne va fi veşnic legământ. Veşnic! Acesta va fi primul simbol pe care îl voi dezvălui celor de pe planetă.

Mii de fiinţe de lumină mă vor însoţi. Vor fi timpuri când cei de pe planetă le vor vedea în toată splendida lor frumuseţe. Apoi, grupul lor se va restrânge în temple, unde tot vor fi adorate. Îi vor iniţia pe cei desprinşi din EL, care vor uita mai repede cine sunt, ce menire au.

La unele fiinţe, puritatea şi frumuseţea lor va deveni motiv de mândrie şi de orgoliu. Aşa se vor înveşmânta în straie groase, grosiere, trebuind apoi să înveţe să le transforme în veşmânt de lumină prin multe treceri, prin multe vieţi pe pământ. Prin multe dureri şi pierderi, prin despărţiri de cei cu care coboară ca parte a lor pe planetă. Toţi şi toate desprinşi din noi, cei DOI ­- UNU dintru acest Început al Începuturilor.

Ne vom regăsi într­-un Final, într-­o deplinătate care va cuprinde planeta atât de iubită. Mereu vor fi spirale de lumină, de legătură cu TOTALITATEA FIINŢEI.

Mulţi o vor simţi singuri, din când în când, mulţi vor vrea şi vor învăţa să devină pe deplin conştienţi de ea. Învăţături care se vor transmite mereu şi mereu”.

☼☼☼

În jurul meu, apar fiinţe gingaşe, a căror bucurie se revarsă în mine, parcă întregindu­-mă. „Sânzienele!”, şoptesc şi retrăiesc clipele de până acum, de pe pământ, ca parte desprinsă din Marea, Divina Întrupare a Cerului, a Femeii coborâtă şi prin mine aici, pe pământ, în deplinătatea splendorii EI.

„Noi am ales să nu fim niciodată întrupări, tu, da! Şi te iubim pentru asta, pentru Puterea de care dai dovadă. Ne cutremură durerea dorului din tine. Este mai mult decât putem noi trăi, dar înţelegem.

Vibraţia noastră nu se mai poate transforma, ea este limita noastră, aşa, ca în acestă noapte, unica din an. Şi pentru ea am făcut mari eforturi, dar de dragul celor ca tine, lângă care vrem să fim. Dacă am coborî în materie, ne­-am dezintegra.” Unele au făcut-­o fără Voia Divină, iar acum sunt… Flori, sunt disipate în multe flori. Fiecare floare cuprinde/are o mică vibraţie dintr­-o zână­sânziană. Nu ştie nimeni dacă vor putea vreodată redeveni Fiinţe de lumină. De asta se spune că totul este viu pe planetă.

Când cineva rupe o floare şi nu se roagă înainte, o rupe cu tot cu vibraţia din ea. Şi ne doare pe toate. Atunci când auzim ruga, ridicăm vibraţia din acea floare, şi ea rămâne în spaţiul planetei, luminând. Durerea provoacă perturbaţii atmosferice uneori, cum spuneţi voi. Când e prea mare cantitatea de durere provocată, atunci şi revărsarea de durere e pe măsură. Dar oamenii nu mai ştiu asta şi se înspăimântă de cutremure sau de ploi torenţiale sau de tsunami.

Tu eşti cea din grupul nostru care a ales întotdeauna să FIE pe pământ.

Ai retrăit în noaptea asta formarea TA, ca şi a noastră, a tuturor. Suntem toate EA, fiecare în parte, dar şi ca întreg. Chiar în această viaţă, vei avea multe de îndurat, de învăţat, dar îţi vom dărui din bucuria noastră mereu. De asta ai fost adusă aici, în această noapte. Cândva, va mai fi una, dar doar dacă vei fi împreună cu EL.

Atunci, menirea ta va fi aproape de împlinire. Vei fi conştientizat multe din cele ce le­-ai aflat în această noapte, dar pe care o să le uiţi. Ele vor rămâne în tine, în memoria celulelor tale. Ele îl vor atrage cândva şi pe EL. Până atunci, vei învăţa pas cu pas ceea ce ţi-­ai propus. Îi vei învăţa şi pe alţii. Partea umană, magnetismul planetei, va fi un mare învăţător în a te detaşa. Grea durere provoacă această detaşare, înţelegere, care le va fi dată multora, dar puţini vor avea puterea de a o pune în practică.

Vei vibra cu sufletul multora, unii vor vibra mai puternic cu al tău. Atunci vei trăi clipe de fericire. Dar fugare. Nu vor fi împlinirea pe care o ştii, aceasta va veni doar când vei fi pe deplin pregătită. Şi EL, la fel. Are multe de împlinit. Va şti şi el mereu că te caută. E la fel de puternic şi de minunat ca şi tine. Vă vom ocroti pe amândoi, aducându-­vă din când în când aminte unul de altul. De întâlnit, sigur vă veţi întâlni. Această informaţie nu ţi­-o vom şterge, ca să-­ţi fie mai uşor, ca să poţi să te ridici din clipele grele, umane. Dar încrederea în ea îţi va aparţine întotdeauna. În această viaţă, ai multe de conştientizat şi apoi de dus la împlinire, pentru tine, dar şi pentru alţii. De aceea, te vom ajuta mereu în ceea ce ţi-­ai dorit când ai depus jurământul.

☼

CUNUNA! Mă trezesc din visare, ducând repede mâna spre Cununa de pe cap. Simt atingerea florilor ca pe cea mai mare şi mai deplină confirmare că visul nu a fost doar un vis.

Bunicul mă urmăreşte atent. Nu întreabă nimic. „Acum ştii”, spune el. „Mai târziu, vei şi înţelege”, spune blând, apropiindu-­mi capul de pieptul lui.

„Toate au un timp al lor, căruia nu i te vei putea împotrivi”, îmi spune cu o umbra de durere în glas. O lacrimă curge din ochii lui, vestind timpurile care au să vină.

☼

Zânele sunt şi au rămas pentru mine ca o mărturisire din gândirea necunoscută a lui Dumnezeu pe care noi oamenii vrem a o cunoaşte.

Cântec fără de cuvânt pe care doresc să îl cuprind în mine, să învăţ că nu sunt singură ci în acord cu natura fremătând de bucuria Ei: Cartea din care învăţ să citesc atunci când devine realitate descoperită între două secunde din inima mea, asemeni iubirii.

Zânele sunt parte din farmecul Femeii. Poporul Cheyenne vorbeşte despre Femeia Stea care a coborât din Ceruri pe Pământ. Sau în alte legende se spune că ea a apărut în manifestare dintr-­o lacrimă a Zeului care a căzut pe pământ şi a format un lac. La suprafaţa apei a îmbobocit un lotus, care deschizându­-se, a revelat­-o pe zeiţă.

Dar la noi?! Aici Ea a devenit şi Zâna Zânelor care strălucesc în jurul ei sporindu­-i frumuseţea atunci când îi mărturiseşte LUI iubirea.

Iar zânele lacurilor, şi pădurilor şi florilor şi a tot ceea ce este scris  în Cartea Vie a Vieţii, sunt aşa, mereu, sub Binecuvântarea Ei  şi a Lui, asemeni îngerilor.

De zâne trebuie doar să te bucuri, aşa cum te bucuri de Dumnezeu. Altminteri ele te pedepsesc învăţându-­te ce trebuie să faci.

Zânele – Gândul frumos al lui Dumnezeu plin de Iubire, pe care ÎL vedem doar cu ochi de copil. Iar natura fiind parte din Creaţie , în care El însuşi este cuprins, cele care ne însoţesc în cunoaştere sunt zânele.

Ele nu ne spun nimic, doar se joacă cu noi, cântă cu noi, ne iau în dansurile lor vijelioase  ca o părere de adiere de crezi că armonia este nemişcare de la un capăt la celălalt al nemarginilor, tu plutind asemeni unui vis.

Sunt Iubire!