De ce tineri? Pentru că pe vremuri se plagia altfel, se plagia pe faţă, se plagia chiar citând sursa de cât mai multe ori dacă era vorba de linguşeala la adresa „geniilor conducătoare” sau de falsele jurăminte de credinţă faţă de „clasici”. Ţin minte că am inventariat pe două coloane nu ştiu câte articole ale unor somităţi, poate chiar academice, găsind pe coloana care inventaria cuvintele autorului-semnatar, să zicem două sute, faţă de patru mii sau şase mii de cuvinte, cât aveau citatele folosite. Iar aceia erau autori care luau chiar şi premiul de stat tocmai pentru că citau cât mai des, cam de şapte opt ori pe pagină, sursa limbii de lemn a dictatorilor. Ca să nu mai vorbim de începutul obligatoriu al scrierii respective, în care sursa era ţelul suprem al liguşirii şi nu spusele ei care puteau fi chiar o prostie. Aşa că, mai întâi citai sursa şi apoi puneai citatul: „Aşa cum ne învaţă tovarăşul X”… şi extrăgeai în continuare scriind cu foarfeca… Asta era pe vremuri, când făceai carieră cu plagiatul numit „compilare” de unde au învăţat unii metoda cu întreruperea textului pentru a pune sursa mai presus de idee; aşa că eu vreau tineri, ca să nu-mi mai amintească de parveniţii trecutului politic.
Ov.S.Crohmălniceanu avea o atât de mare specializare în a folosi asemenea argumente, încât şi-a început o carte cu „Aşa cum ne-nvaţă tovarăşul Malenkov”; performanţă pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la cârmă înainte de a ajunge la cultul personalităţii, pe care i-l începea înaintea lor un autor ce utiliza limba română.
Mi-am permis această divagaţie numai pentru a demonstra că citarea sursei la fiecare pagină şi cât mai insistent, în afară de faptul că îşi are originea în practicarea cultului personalităţii, devenise chiar metoda curentă a plagiatorilor care, sub comunism, erau scuzaţi cu calificativul de „compilatori”, primind chiar premii, distincţii şi funcţii de partid pentru aceasta.
Şi, iată că, la douăzeci de ani de când partidele politice se agresau afirmând fiecare că la ei s-au încadrat securiştii cei buni, în vreme ce ceilalţi i-au promovat pe securiştii cei răi, reajungem „dialectic” în acelaşi punct, de o parte strângându-se compilatorii iar de alta plagiatorii. Realitate confirmată prin documentul prezidenţial care cere, precum o declaraţie de avere, declaraţia „de neplagiat”. Or, dacă trăim într-un stat de drept, în care prezumpţia de nevinovăţie este constituţională, cum poţi să ceri unui om căruia nu i-ai probat vinovăţia o proprie declaraţie că este nevinovat?!
Acesta este un act care demonstrează că tu, preşedinte, eşti cel mai rău plagiator, fiindcă plagiezi metodele abuzive ale cadriştilor care te puneau să declari ce voiau ei, sau şefii lor să-ţi pună la fişă; plagiezi metodele provocatoare ale securităţii care întocmea dosare secrete; plagiezi lipsa de morală a celor mai infecţi dictatori care plătesc în jurul lor un aparat ce nu face altceva decât să fabrice documente acuzatoare pentru adversarii politici. Şi îi plăteşti din bani publici, nu din propriul tău buzunar, asta însemnând că îi plagiezi şi pe cei mai corupţi dintre şefii regimurilor totalitare, cei care nu numai siluesc poporul, dar îl şi fură. Ce să-i faci?!… Până şi plagiatul e o problemă de cultură: Dacă ai cultură vastă, te orientezi către ce este mai nimerit, mai modern, mai inedit. Dacă ai cultura cazonă a cursului seral PCR, plagiezi şi tu de la dictatorii a căror gândire ţi-a recomandat-o partidul!
Din pricina aceasta, în vreme ce compilatorii îşi folosesc acum priceperea pentru a strânge citate compromiţătoare, eu aş fi fericit dacă am avea un guvern format din plagiatori tineri, bine informaţi în toate domeniile democraţiei ce se practică în cele mai civilizate state ale lumii, care să ştie să-i plagieze pe cei mai productivi şi mai benefici oameni politici în materie de dezvoltare naţională. Să ia istoria recentă a Europei şi să plagieze ce au făcut Adenauer, Willy Brandt şi Helmuth Koll pentru Germania, De Gaulle pentru Franţa, Margaret Tatcher pentru Anglia, miniştrii lui Baudouin sau ai lui Juan Carlos pentru Belgia şi Spania, De Gasperi şi Fanfani pentru Italia, Lech Velessa pentru Polonia, Vaclaw Havel pentru Cehia. Să-i plagieze bine de tot. Să-i plagieze oricum, cu şi fără sursă la asterisc, în subsolul paginii sau la bibliografia finală. Să preia hălci întregi din politicile lor pozitive şi să le folosească fără ruşine şi fără teamă de acuze, pentru un „ceva mai bine” în societatea românească.
Iar, dacă li se cere de la Cotroceni declaraţie de neplagiat, să răspundă precum călugărul chemat la judecata ierarhilor pentru acuzaţia de afemeiere:
– Poţi jura aici că n-ai fost la femei?
– Pot, Prea Sfinţiţi Părinţi; fiindcă ele au venit la mine!
