Avem în faţă poemele unui iniţiat, N.N. Negulescu. Un transmodernist iniţiat. Sunt două volume („Lacrimi de diamant”1 – cu o prefaţă de Florea Miu – „Forma Cuvintelor” – şi „Ochiul de foc”2 – cu o dublă prefaţă: una de Harion Voroneţeanul – „Calea Regală”, precum şi una de Petre Ciobanu: „Metafizica triunghiului originar”). Ambele volume sunt împărţite în câte cinci secţiuni:
A) „Lacrima de diamant”:
1-„Piramida ontică”
2-„Crucea Sephirotică”
3-„Pendulul percuţiei opalice
4-„Cupola cu haikaiuri”
5-„Domnia Logosului”.
B) „Ochiul de foc”:
1-„Omul gnostic”
2-„Roua Hierogliptică”
3-„Întruparea Luminilor”
4-„Misterele Verbului”
5-„Fântâna Panomphee”
Se vede clar, cel puţin, prin intermediul primului volum, „Lacrima de diamant” – că Poetul N.N. Negulescu ţine „morţiş” la cifra cinci, în secţionarea pe care şi-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu conţine decât două poeme (faţă de celelalte patru părţi din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar… trebuia să se işte, şi a cincea „secţiune”, căci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!
Şi orice iniţiat are toată dreptatea de partea sa, în ce priveşte grija şi respectul (dus până la adoraţia pythagoreică!), faţă de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalentă cu Litera HÉ – „Numărul CINCI al Literelor şi 15 al Căilor – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eternă – Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii şi a Religiei; Pentagrama Angelică şi Diabolică” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon) – este, deci, cifra supremă a cunoaşterii regal-cosmice, cifră a contrastelor demiurgice supreme şi a nunţilor cognitive supreme!
Este „semn al unirii, număr nupţial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – „Dicţionar de simboluri”, vol. I) – dar şi număr al Centrului! – deci, al Armoniei şi Echilibrului! „Cinci este şi simbolul Omului (având braţele desfăcute, acesta pare dispus în 5 părţi sub formă de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezintă conjuncţia dintre 2 (număr feminin) şi 3 (număr masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism şi creştinism, este simbolul sintezei şi al Treptelor Iluminării-Revelaţiei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate şi semantizate, întru eternitatea Învierii, de către Hristos-Centrul!).
Din punctul de vedere al conţinutului, însă, opinia noastră este că titlurile (atât ale secţiunilor, cât şi ale poemelor!) sunt de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incantaţie/vibraţie continuu-demiurgică (Parashabda brahmanică), aşa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofanţi” invocă, identifică, şi reprezintă/actualizează eternul Aum/Omul Divin.
Cum se defineşte Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind „Căutătorul tăcerii mistice” – adică, Ucenicul Supremei Aflări: „Eu caut în mine/ tăcându-mi roza tăcerii” (cf. „Temelie a Puterii Începuturilor”, p. 9). „Roza”, în creştinismul esoteric medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica Floare cu 1.000 de Petale…!
Numai prin simţirea efectivă, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, şi pentru om („precum în cer, aşa şi pre pământ” – sau, în Tabula Smaraldina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”), „Marile Ierarhii” şi „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de sferă platoniciană a Re-Armonizării Cosmosului: „Din măreţia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/ «în» – zice;/ «în-spre» – zice;/ fluturii monahi ies din gânduri” – (cf. Din măreţia sferelor, p. 14); „în” este „splendoarea meditativ-extatică”, iar „în-spre” este „dinamismul logosului” – „fluturii” fiind simbolul Dublului Zalmoxis-Hristos: Om târâtor care, prin metamorfotica crisalidă, devine „Dumnezeu mântuitor/ iluminator de lanse demiurgice”, întru splendoarea supremă şi veşnică (întâi cea al Fiinţei Proprii, şi, prin aceasta, ulterior, Re-Armonizarea Creaţiei Divine – viziunea aceasta există atât în creştinismul isihast, cât şi în ocultismul astrologic, alchimic sau al Kabalei!): „Şi-n vibraţiile/ Marii Ierarhii/ îmi devin sferă a sunetului,/ îmi devin sferă a culorilor,/ îmi devin temelie/a puterii începutirilor/ din substanţa opalică/a Spiritului Zohar” (cf. „Temelie a Puterii Începuturilor”, p. 9).
Opalul are semnificaţii mistico-mentale: „are rolul de a ajuta individul să-şi descopere/reveleze adevăratul eu, „stimulând originalitatea şi creativitatea” (cf. www.semipretioase.ro). „Zoharul” este, de fapt: „Sepher ha-Zohar” (Cartea splendorii”), care a fost publicată, în 1290, de evreul spaniol Moise ben Semtov de Leon. Încă din veacul al XII-lea (Languedoc), „Kabala” (cea mai veche tradiţie – caldeeană, egipteană şi ebraică, în egală măsură!) era considerată Izvor de Energii Cosmice. Circulaţia energiei prin Sistemul Solar este reprezentată prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaforic, evident!) N.N. Negulescu:
„Pe măsură ce Forţa Vieţii se manifestă, ea exprimă noi calităţi precise. Pornind din punctul superior Kether (Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprimă, în ordine, Hokmah (Înţelepciunea). Binah (Înţelegerea), Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumuseţea), Netzach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Fundaţia) şi, în final, Malkuth (Împărăţia), care este a zecea Emanaţie.
Între limbajul şi simbolistica planetară din astrologie, pe de o parte, şi Arborele Vieţii, pe de alta, există o corespondenţă strânsă. Primele trei Emanaţii se numesc Triada Superioară. Începând cu a treia Emanaţie, găsim corespondenţa cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate şi caracteristicile asociate acestora în astrologie: Binah – SaturnTimpul, scleroza, bătrâneţea, uscâciunea, răsplata actelor fiecărei fiinţe. Hesed – Jupiter-Măreţia şi strălucirea, guvernarea, justiţia, succesul social, banul, prosperitatea materială, burghezia. Gheburah – Marte-Lupta, războiul, violenţa, forţa. Tifereth – Soare-Viaţa, dragostea altruistă, sănatatea, aristocraţia. Netzach – Venus-Emoţia, sentimentalitatea, plăcerea, atracţia erotică, artele. Hod – Mercur-Cunoaşterea, inteligenţa, energia mentală, cărţile, şcoala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod – Luna-Inconştientul, naşterea, căminul, femeia ca mamă, mulţimea, democraţia. Malkuth – Pământul-Manifestarea cea mai densă şi cumulul tuturor calităţilor enumerate mai sus.
Şi mai ştim că: Cabala împarte omul în trei părţi fundamentale:
1. Nefes – corpul eteric sau principiul vieţii, ce stă la baza corpului fizic şi al existenţei concrete. Nefes este forţa care contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune că nefes se introduce în sămânţa bărbatului când se uneşte cu soţia sa. După ce omul, duhul, a părăsit lumea terestră, nefes înconjoară mormântul său;
2. Ruah – suflu, viaţa, sufletul format din corpul dorinţelor şi mentalul concret, este un mediator între nefes ţi nesamah. Ruah nu este atât de sensibil la influenţele lumii exterioare ca şi nefes şi cuprinde personalitatea sau ego-ul. Plutind între activ şi pasiv, între interior şi exterior, ruah reprezintă legătura dintre spirit şi materie, unind în om lumea internă cu cea externă;
3. Nesamah – arborele vieţii” – este spiritul ce cuprinde voinţa, inteligenţa şi memoria. Este în legătură cu Divinitatea, astfel că ruah şi nefes ajung la Sursa divină, prin nesamah. Pătrunzând în nesamah, Divinitatea le dă viaţă lui ruah şi nefes.
Nefes şi nesamah sunt esenţe diferite – ca uleiul şi apa – între care nu poate exista o conexiune directă. Din acest motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le uneşte. Nefes, ruah şi nesamah nu sunt complet distincte şi separate, ci se interferează, asemenea culorilor spectrului, care, deşi sunt successive, se topesc una în alta. După moartea biologică, nefes, ruah şi nesamah se separă de trup şi se înalţă, fiecare în sfera de unde a venit” (cf. www.opal-astre.ro)
„Până la blânda chemare/ a efluviului Tiferet,/ împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din Arimateea/ să umplu drumul cu plânset,/ suflete sihastre” („sihastru” – sinonimul Iniţierii) – (cf. Trecerea Eului, p. 34).
…Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regală a Adevărului Ultim, se trage şi domnia (aparent, oximoronică!) a Poetului: „imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Sărăcii” – p. 10) – o domnie a „dezmărginirii”, prin „îmblânzirea” (Făptuirea cognitiv-ontologică, îngânare/dublare demiurgică!) a Focului Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/ zidit de îngeri/ din fiinţa lumii/ care se dezmărgineşte” (cf. Îmblânzirea Focului, p. 11) – dezmărginire, sinergică, a Fiinţei Umano-Divine şi Lumii!
„Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din nouă vremi/din nouă fulgere/din nouă împărăţii/seniorii smaraldului/mă caută/pe o corabie zburătoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adică, în Viaţa glorioasă, de Dincolo de Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic şi ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa alchimică, de N.N. Negulescu: „Au cele ţesute/pe văi retrase în rugăciune/ strălucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegătorii de seri, p. 12).
Smaraldul”: “(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie esoterică, cât şi putere regeneratoare. (…)Chezăşie a fertilităţii(…). Pentru alchimişti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor şi Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre(…). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul căderii acestuia, un smarald (…). Piatră a cunoaşterii secrete(…). Era piatra clarviziunii, precum şi a rodniciei şi nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, idem).
Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul Graal… pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Ţara Evalac” (probabil, Maramureşul Valahilor Ctitori!… datorită lor, a apărut Ţara lui Venus/ „Cea verde”/ Sfânta Vineri/ Parascheva/ Moldova!), după care l-a dus în Irlanda/ Ţara-cea-Verde, se pare…oricum, la druizii din „Ţara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundată, azi… Ocultată Sacru!) – Regatul Regelui Arthur!
Oricum, cunoşterea duce la hierogamia celest-solemnă, trans-temporală, deci trans-istorică/ trans-terestră, re-întregitoare/re-structuratoare Androginic-Armonică: „daţi-mi sunetul liniştii unice/ întru limpedea solemnitate/a nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13).
Din „pânza cărnii” crisalidice (adusă sub semnul Eros-ul hesiodic – „cel dinainte de toţi zeii”: „Sunt născut înainte/de vremea care se năştea” – cf. Naşterea dintâi, p. 17), se produce Revelaţia Logos-ului Demiurgic, a Crucii Învietoare de Cosmos şi a Răscrucii Noilor Lumi-Căi Nebănuite decât de Poet şi Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului) : „Aşa, încântător de nevăzut,/ la capătul strigătului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Găsit în Eternitatea/Anastasias); „Doamne,/este primăvara biblică!/şi embrionii îngerilor/luminoşi/îmi vor sălăşlui inima” (cf. „Primăvara biblică”, p. 23); zeităţile sunt „îmbrăcate în lotuşii” infinirii Luminii (cf. „Semn prorocit”, p. 31); până la „Iconarul veşniciei Parashabdei/ Sunetul originar-Demiurgic” – „Eu, creatul eu/ ivit prin fii omeneşti,/ mă vedeam înălţat/pe aripa sunetului/ de iconarul veşniciei” (cf. „Pe Aripa Sunetului”, p. 37) şi la Numele Logos-ului: „O, Doamne,/ privesc şi ascult/ apropierile, înrudirile,/ familiilor de limbi/care se trăiesc,/ care se ridică/din rădăcini originare” (cf. „Familii de limbi”, p. 73).
Astfel, prin Iniţierea în Arborele Sephirotic al Fiinţei Cosmice, se produce Re-Sfinţirea, întru ORFEUL Re-Armonizator al Stării Paradisiace a Făpturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logos-ului-Cuvântul Demiurgic: „În strălucirea/ cântului tău/ arbore sephirotic,/ limba mi se împodobeşte/ cu ambrozia/ slăviţilor crăişori” (cf. „Împodobirea Limbii” – p. 79 – „crăişorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncoronaţi de oameni, dar purtând aureole de la Logos-ul Dumnezeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii („Yod” este Slovă şi Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/ la nordul (n.n.: Nordul este Capul Lui Hristos, Iluminarea/ Învierea Duhului! poemului/ îngenunche oceanele” (…) „Iod străluceşte/ peste întinderea strălucirii,/ arborele Universului” (cf. „Zi înaltă”, p. 87); Tatăl Logos s-a stârnit, şi iniţiatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul îşi ia zborul, alertant, dintre noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tată Logos – / Domn al Lumilor, Domn al Inimii/ vieţilor arzătoare/din inimi/ zbor Visul Tău/ din interiorul Cercului,/ zbor măreţia/ întreitei recunoaşteri,/ zbor ashramul/gravat/de cele şapte raze,/ zbor Taborul,/ cu aripile Vărsătorului” (cf. „Tată Logos”, p. 88).
***
Vizibil influenţat de proiecţiile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”, nu aduce, din punct de vedere al eficienţei incantatorii, nimic nou (adică, are MAXIMĂ eficienţă, precum volumul proxim, din 2005!) – ceea ce, evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantică! Dimpotrivă, semantica se dezvoltă maiestuos, într-un ritm perfect al Armoniei Sferice.
Doar că, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învăluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodează într-o apoteoză steiner-iană/antropozofică!
Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evoluţie spirituală a Pământului:
1-perioada polară;
2-perioada hiperboreeană;
3-perioada lemuriană;
4-perioada atlanteeană (şi postatlanteeană), sugerându-se, ulterior, şi „cele 7 rase” şi cele „Şapte Epoci de Cultură” – cf. Rudolf Steiner – „Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic”, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egipto-chaldeană, greco-latină, actuală, Filadelfia, Laodiceea…).
„Ies din naşterea Galactică/ visat de Geniile Ierarhiilor/ şi cobor în nadirul materiei/ fostelor trupuri/ Îmi caut scânteia puterii/ Sufletului Hyperboreean/ Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/ Îmi caut flacăra splendorii/ Sufletului Arian(…) Se fac curcubeie/ şi urcă, urcă/un munte etherat/ de Aura Lui Dumnezeu/ Ce ne e nouă?/ întreb viaţa înaripată/ Ea deschide zâmbetul/polului austral/ Mişcă cheile/ vechilor Sfere/ şi întinde rădăcinile/dimineţii căzute în genunchi” (cf. „Viaţa Înaripată!”, p. 110). De ce cade „dimineaţa” – „în genunchi”? Pentru că Starea Gloriei Spirituale Finale se numeşte „Locul cu Patru răsărituri” – şi este, evident, starea de Iluminare Spirituală superioară oricărei încercări de imaginare, din partea noastră, aici, pe acest Pământ prăpădit şi tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenunchiată, chiar din „rădăcină” (de la a doua „frângere” completă a Fiinţei, după gleznă… – …şi Prima „Frângere” întru cruce: Prakrti re-unificată, funcţional, cu Purusha)!
Însăşi Lumina Originii se închină… supremei origini, Hristos-lumina lumii/ Izvorul luminii/ Luminii! Din păcate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipseşte „carnea”, simţirea autentică, din primul volum. Totul, în poemul citat (parţial) mai sus (Viaţă Înaripată), pare o înşiruire, iar nu o trăire. O consemnare de „jurnal de bord”, febrilă şi rapidă, iar nu reproducerea (imposibilă, spun mulţi!) unui/unei…Ek-stasis! Peste tot, în întreg volumul, sunt, totuşi, metafore splendide, iconografice/iconoglifice sau icono-dinamice: „O pădure de umeri/ caută-n vadul visului/ urma Omului” (p. 16), „Lyra-flutura” (p. 31), „fărâmiturile cuvântului” (p. 31), „alergau pe cărările/ cerbilor/ speriate sub/ sinusoida şarpelui” (p. 36), „îi dau drumul/ cântecului crucii/ prin furtuna poemului” (p. 44), „eonii filigranaţi” (p. 119 etc.) – dar care nu pot sugera… „ceva mai înalt decât înaltul”! În plus, e mai puţin evidentă Calea spre Lumină, tocmai din pricina Beţiei de Lumină, năucitoare!
Un singur poem convinge, nu prin Lumină (Nimic nu ar mai convinge, prin Lumină, după Iniţierea din Lacrima de Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-găsită, re-luată, re-trăită… (poemul „Desculţi” p. 131): „Fratele meu Sufletul/ umblă desculţ!/ Şi mă întreb/ în Biserica naşterii: pe ce mai călcăm, Doamne?/ că, uite, am venit/ să ascult tăcerea,/ cu tot Cerul în mine” (p. 131). Da, este consemnată, clar, criza celui care conştientizează că a ajuns la capăt – indiferent unde ar fi capătul acesta – în cer ori pe pământ… Cine nu mai „calcă” (măsurând, ritmic, Pământul, cu limitele Inimii sale!), este silit la… „plutirea eternă”, adică, la condiţia non-terestră, a-cordă/anti-cordă! Chiar nu ştim a răspunde la întrebarea: oare, după Iluminarea Supremă, Dionysiacă (din aceste două ultime două volume), Iniţiatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, să nu mai scrie despre Gloria Armonică, o vreme… „şi-nc-o vreme”…?! Apoi, într-un târziu, ca şi cum ar fi uitat de ele/ volumele cele două, ar trebui să schimbe registrul poetic… Poate.
Criza din poemul de mai sus („Desculţi”) ne face să credem că Iniţiatul întru Cer va avea o şansă, precum Kesarion Breb, al lui Sadoveanu: după Cer – Pământul, Mlaştina Augusteonului, poate… Visul, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personală, a viziunii romantice – este o solidă speranţă de „pipăire (penibilă, dar teribil de umană!) a Dumnezeului”, în manieră argheziană!
Nu ne lasă inima să părăsim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibilă afinitate templieră, a Iniţiatului N. N. Negulescu: „(…) cormoranul ţâşneşte/ prin etherul privirilor/ chemat la Învierea/ Literei Chinonului” (cf. „Poemul luminos”, p. 68). În ciuda titlului, poemul nu evocă deloc lumina, ci blestemul fruntaşilor templierilor (primul prizonier – Jacques de Molay!), închişi, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al V-lea!), în donjonul castelului de la Chinon! „Litera (de pe pereţii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanică! „Ordinul Templierilor era un organism viu, în deplina stăpânire a depozitului său tradiţional, şi atunci ei (n.n.: templierii) au socotit crima (n.n.: regelui şi a papei) într-atât de mare, încât au cerut răzbunare pentru criminali şi pentru posteritatea lor. Ei nu şi-au dat seama că ordinul, fiind la sfârşitul ciclului lor de existenţă, căzuse sub dominaţie demonică. Proba cea mai evidentă a acestei situaţii constă în faptul că Templierii foloseau acţiuni de „magie neagră” (cf. Vasile Lovinescu, „Mitul Sfâşiat”, cap. „Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon”, Institutul European, 1993, p. 105). Aşa se face că, pe 21 ianuarie 1793, când a căzut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din mulţime a apărut un aşa-zis „călugăr”, care, luând sânge din gâtul tăiat al bietului rege, i-a „botezat” pe toţi cei prezenţi la hidoasa execuţie-asasinat, „Au nom de Jacques!”/„În numele lui Jacques”… adică, al demonizatului Jacques de Molay… ars pe rug, cu „tovarăşii” săi cei demonizaţi, dimpreună, „în ziua de «13 martie 1313», iar nu pe 18 martie 1314″ – cf. www.osmth.ro, Marele Priorat al României, Obedienţa Regulară de Porto, art. La ce dată s-a produs supliciul lui Molay?, de Cav. Cristian Tiberiu Popescu, Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir”!
Două cărţi ne stau, ne pândesc, acum, de pe birou. Aşteaptă să le reluăm hermeneutica, mereu, la nesfârşit: numai aşa vom afla Taina despre Lume şi despre Sinele propriu devenit, prin miracolul trans-substanţierii – Sinea Cosmică!
Numai aşa „iniţiatul” (Poetul – N.N. Negulescu) care le-a scris/înscris (prin Poemele-Glife Sacre!), în Veşnicia Învierii, îşi va fi împlinit Luminata lui misiune, faţă de Om, Omenire – faţă de Creator şi faţă de… mirabila, etern-enigmatica Lui Creatură, care (după ce a văzut, precum Lazăr cel Înviat – Minunile Paradisului!) – nu-şi mai poate curba, spre jos, Fiinţa-Capul-Duhul, înapoi, spre Pământ… – ci aşteaptă Efectul Orfic-Sărbătoarea-fără-de-Sfârşit, Efectul de Transcendere a Munţilor, în Unicul Munte-Meru – efectul de anulare a ultimei rămăşiţe de tânjire, perversă-diabolică, după borboros-ul „arginţilor lui Iuda”, după starea de „părere” – efectul desprinderii de contingent, întru Certitudinea Sacră a „viorilor de sărbătoare”: „Dacă se dilată munţii/ topind peste noi arginţii,/ mi se pare, mi se pare/ că-s viori de sărbătoare” (cf. „Dacă vin…”, p. 132).
—————————————-
1. N.N. Negulescu, „Lacrimi de diamant”, Ed. Autograf, Craiova, 2005.
2. N.N. Negulescu, „Ochiul de foc”, Ed. Autograf, Craiova, 2008.
