Stau deseori şi mă uit îndelung, pierdut, la fotografia alb-negru a marelui şi ne-mpăcatului intelectual. Privesc fizionomia puternic accentuată, de ţăran şi nobil român şi mă întreb de fiecare dată, tot mai nedumerit şi mai uimit: „de unde oare atâta tristeţe, de ce atâta durere la un astfel de om, hărăzit de Creator, cultivat şi instruit, la acest fiu de protopop şi nepot de baron?”
Şi ca într-o străluminare, îmi dau seama, de fiecare dată de ce marele bărbat mă priveşte cu atâta durere şi compasiune. Din fotografia sa, Cioran îmi vorbeşte, mi se destăinuie şi parca mă întreabă: „cum Doamne să nu te inunde durerea ca o apă mâloasă şi grea, cum să nu te copleşească tristeţea, precum o vipie arzătoare, când, contrar a ceea ce credeai iniţial, constaţi, deodată, cu stupoare, că faci parte dintr-un popor care, în loc sa lupte şi să se sacrifice pentru a trăi mai bine şi mai frumos, preferă să vieţuiască oricum, târându-se, umilindu-se, autodevorându-se şi să piară de foame şi în mizerie morală, în dispreţul unanim şi profund al celorlalte naţii.”
Aşa îmi zice din poza sa alb-negru Emil Cioran şi înţelegându-l, aceeaşi durere şi aceeaşi tristeţe mă cotropeşte iremediabil, brăzdându-mi şi mie faţa şi încleştându-mi si mie inima şi sufletul.
