Pe măsură ce lupta politică devine tot mai acerbă şi mai pasională, iar criza economică devine tot mai evidentă, subiectivismul începe să ia locul judecăţii raţionale, iar declaraţiile se interpun în locul demonstraţiei şi logicii. Prea puţin interesaţi de consecinţe, trusturile media în goană după audienţă îşi continuă cursa de promovare a diferitelor interese de grup, în timp ce destinul ţării se derulează mai departe pe o traiectorie mai mult sau mai puţin descendentă. De fapt, niciodată discordia nu a condus la ceva constructiv, iar când părinţii se ceartă, casa începe să se dărâme. De aceea, lucrurile evidente ajung să devină ascunse, iar cele presupuse sunt trecute în prim plan şi amplificate până la estomparea contextului din care au fost preluat. Aşa se obţine impactul maxim, însă efectul de durată fiind doar cel de tocire a sensibilităţii publicului spectator, incapabil să mai deosebească adevărul de minciună şi realitatea de iluzie.
Cu toate acestea, eternitatea ne zâmbeşte condescendent atunci când privim chipul mereu schimbător al naturii din jurul nostru şi când timpul îşi sapă adânc trecerea pe trupurile noastre supuse evoluţiei şi degradării până la momentul marii despărţiri. De fapt, trecerea noastră prin această secţiune a universului nu este atât de lungă pe cât ni se pare, iar cele câteva zeci de ani pe care majoritatea le experimentează pe pământ nu sunt suficiente pentru a-ţi forma o imagine clară asupra a ceea ce se întâmplă cu tine şi cu această lume.
Şi astfel, fiinţa umană prinsă în păienjenişul de impresii felurite şi în jocul iluziei ce îşi schimbă mereu înfăţişarea, ajunge să nu mai înţeleagă cu precizie scopul pentru care există pe pământ. Iar negustorii de fantasme te înghesuie să le cedezi resursele tale preţioase pentru a-ţi vinde la schimb o mulţime de deşertăciuni ce te vor ajuta să uiţi de durata finită a trecerii, răpindu-ţi în schimb conştiinţa urgenţei de a te pregăti pentru următorul nivel al existenţei.
Dar toată această vrajă încetează când priveşti chipul eternităţii răsfrânt în oglinda timpului, mai precis când observi cum totul este supus schimbării după reguli dintre cele mai simple, iar finalul pândeşte la orice început de drum. În astfel de momente, putem realiza cât de înşelaţi suntem de o lume care a uitat de vulnerabilitatea fiinţei umane în faţa unui univers ce nu cunoaşte sentimente, ci numai reguli pe care le respectă implacabil, indiferent de ceea ce dorim sau nu.
De aceea, nu putem rămâne indiferenţi în faţa trecerii timpului, care ne smulge în fiecare clipă încă o fărâmă de vitalitate, încă o posibilitate pe care am avut-o pentru a rămâne vii pe pământ. Iar dacă tragismul condiţiei în care ne aflăm nu este suficient să ne motiveze să fim obiectivi, atunci să privim la tot ceea ce a trecut din viaţa noastră şi să observăm că în urmă au rămas doar carcase golite de conţinut şi cochilii din care lipsesc realităţile sau persoanele pe care le-am întâlnit cândva, în trecut.
Mă plimb uneori pe străzile şi aleile din oraşul meu natal, Braşov, retrăind emoţii puternice la fiecare pas, având uneori impresia că în urmă cu câteva zile m-am născut, am copilărit şi am traversat anii de şcoală generală. Cu toate acestea, realitatea s-a schimbat dramatic şi nicio persoană cunoscută nu mai locuieşte acolo, deşi amintirile au continuat să rămână vii în mintea mea. Jocul iluziei este atât de puternic, încât uneori am senzaţia refacerii atmosferei acelor timpuri şi trecerii dincolo de poarta impersonală a prezentului ce stă înaintea mea. Acest proces lăsat să se deruleze în voia lui îmi generează o durere teribilă atunci când sunt forţat să revin la realitate şi să constat că toate aceste lucruri pe care le port în mine au dispărut de mult timp.
Suntem fiinţe create pentru prezent şi viitor, iar trecutul nu ne ajută prea mult atunci când trebuie să experimentăm evenimente noi pe drumul devenirii. Dar şi în acest sens, riscăm să uităm cât de finiţi suntem, iar planurile pe care ni le facem se pot nărui într-o clipă datorită schimbării ce năvăleşte din toate părţile şi ne împresoară în cele mai neaşteptate momente, prin evenimente ce vin de multe ori asupra noastră ca nişte oaspeţi nedoriţi şi nepoftiţi.
Viitorul autentic poate fi rapid obturat de iluzie, atunci când nu ştim să privim cu atenţie în oglinda timpului, iar planurile deseori ajung să fie nerealiste, dacă ele nu urmăresc progresul conştiinţei şi perfecţionarea morală. Într-un carnaval al deşertăciunii, ofertele de visare cu ochii deschişi sunt dintre cele mai felurite, adaptate posibilităţilor de cumpărare ale pieţei. Fie că este vorba de televizor, calculator sau de „jocuri” reale, iluziile o dată intrate în minte, nu fac altceva decât să ne creeze o dependenţă periculoasă ce ne îndepărtează de substratul profund al vieţii.
Uităm de cei din jur, de adevăratele valori şi chiar de noi înşine pentru a ne arunca în beţia simţurilor desprinse de bunul simţ, învăluindu-ne cu tentaţii nefireşti, ce ne distrug valoarea noastră de fiinţe umane. În vârtejul „trăirii vieţii” devenim cu totul nepregătiţi pentru experienţa cunoaşterii transformatoare şi pierdem ocazia de a deveni mai buni, mai puternici şi mai plini de sensibilitate.
Fugind dintr-o parte în alta a lumii, din ţări sărace în ţări mai bogate, credem că am reuşit să rezolvăm problemele critice ale existenţei umane, pentru a descoperi ulterior că raiul nu se află pe pământ, iar tensiunile interioare ne-au urmat oriunde am mers. Iar timpul trece, iar eternitatea continuă să se oglindească în jurul nostru, aşa cum cerul îşi răsfrânge nemărginirea albastră pe chipul finit al mării.
Suntem doar nişte atomi într-un vast univers, fragmente de conştiinţă dispersate în oceanul timpului, desprinse dintr-un tipar original şi destinate să evolueze prin cunoaştere şi perfecţionare continuă. Dacă acest scop va fi urmat, atunci porţile destinului se vor deschide larg înaintea noastră, însă dacă vom ignora acest lucru, distrugerea va deveni sigură. Fiinţa umană se aseamănă cu un creuzet în care au fost turnate aceste conştiinţe, unde printr-un misterios fenomen de contopire şi separare prin cunoaştere, esenţa devine mai pură şi mai rafinată, până când strălucirea ei devine deplină. Abia atunci, chipul eternităţii ajunge să se răsfrângă în această nouă oglindă, ce a devenit o parte integrantă din structura primordială a timpului. Şi atunci, fiinţa umană îşi atinge destinul devenind părtaşă nemuririi.
