Că politica nu e apanajul demnităţii umane, ne-am lămurit de mult. De fapt, nu a fost niciodată aşa ceva de-a lungul şi de-a latul întregii istorii a umanităţii. Totdeauna s-a jucat inestetic nu la două, ci la mai multe capete, continuu au existat inşi trădători şi politruci obedienţi cu aere perfid revoluţionare numai buni de tăiat frunză la câini şi pupat în bot, vorba lui Caragiale, stăpânii, alergători de cursă lungă pentru sinecuri consistente, dar şi mitomani vânduţi la kilogram, pe mai mult de 30 de arginţi biblici, străinătăţurilor îndepărtate cu interese multiple şi-absconse. Putem constata, uitându-ne în urmă, că aşa s-a prezentat mereu dansul sui-generis al kinezicii politicarde a lumii în absolut orice epocă istorică am privi. De ce-ar face, oare, excepţie de la aceasta România vremurilor contemporane pe care le trăim atât de anormal şi irespirabil? De ce nu s-ar deda ei, politicienii zilelor de acum, mărunţi la sfat, dar mari la pungă şi statut, torentelor de manipulări grosolane diverse, dar şi călcării în picioare fără scrupule a interesului naţional? De ce ar dori ei să reprezinte voinţa unui popor întreg, când profitabil este a se reprezinta doar pe ei înşişi şi-atât ? Stau şi mă întreb, la rândul meu, aidoma multor cetăţeni ai acestei ţări carpato-danubiano-mioritico-pontice, de ce tabloul inexpresiv de acum al mai mult decât murdarului circ politic actual a ajuns să devină emblema unui stat unitar şi suveran al Uniunii Europene, stat care şi-a câştigat în timp propria-i independenţă cu iscusinţa diplomatică a unor personalităţi marcante, care au scris istorie pentru neamul românesc, dar şi cu mâna pe trăgaciul armei, atunci când evenimentele istorice tulburi au impus-o în mod violent ?!… Greu de dat un răspuns concret asupra aspectului curat involutiv şi vizibil degradat al ceea ce cu greu mai putem numi azi clasă politică românească reprezentativă pentru poporul său votant.
Am scris într-un material anterior şi repet şi aici că nu am de unde să ştiu care va fi rezultatul referendumului de demitere a preşedintelui României din data de 29 iulie 2012. Anticipate pot fi doar variantele posibile ale momentului politic respectiv. Ceea ce mă mir însă că nu au înţeles politicienii implicaţi într-o asemenea acţiune perfect democratică, de altfel, deşi unii contestă acest lucru cu vehemenţă neîntemeiată, este faptul că nu ei mai contează ca părţi componente relevante în această ecuaţie a votului popular, ci doar suma de expectaţii specifice fiecărui cetăţean în parte al acestei ţări. De aceea, a te autointitula om politic activ în spaţiul public românesc şi european, deopotrivă, şi a călca în picioare cu bună ştiinţă spiritul generos al Constituţiei (cum bine a precizat C.T. Popescu de curând), îndemnând populaţia de o anumită orientare partinică să nu meargă să îşi exercite dreptul său de a alege liber, drept prevăzut cu claritate în Carta fundamentală a drepturilor omului, înseamnă marca unei atitudini profund totalitare, demnă de manipulările colective hitleriste, când ordinul Führer-ului, ghidul antidemocratic al Germaniei acelei vremi, era literă de lege pentru oricare poporean ce respira aerul naţional-socialist al teritoriului anterior menţionat. Avem în faţa ochilor un tip de atitudine completamente neconformă cu principiile europene de drept şi, iată, nesancţionată sub nicio formă, aşa cum ar trebui, de către măreaţa uniune statală în a cărei ogradă cu surle şi trâmbiţe am intrat.
Spre deosebire de aleşii românilor, aleşi care nu fac altceva decât să semene zarvă şi să arunce constant buzduganul zavistiei în capul întregului lor neam, dar şi în cel al piramidei comunitare UE, cetăţenilor mioritici, cu toate că le e o profundă lehamite faţă de sfera învârtelilor politice naţionale, nu le este, în schimb, indiferent deloc mersul înainte al propriei lor vieţi. Politicienilor ar trebui să le intre bine în cap acest lucru, fiindcă nu şi-au obţinut prin votul poporului nişte scaune calde, aducătoare de bani mulţi, doar pentru a ajunge ulterior să scuipe cu dispreţ în ochii alegătorilor mituiţi cu sârg o singură dată la patru ani, neţinând cont de dorinţa majorităţii acestora la un anumit moment dat şi modificând, pe cale de consecinţă, anumite legi fundamentale spre a-şi păstra o sumă de privilegii specifice lor şi acoliţilor care i-au susţinut financiar în diverse campanii politice (şi faţă de care aceştia au obligaţii multiple, chiar dacă pentru aceasta e necesar să calce pe însăşi fiinţa poporului român, dar şi pe cea a propriei lor ţări).
Nu credeam vreodată ca României să i se poată lipi pe trupul gol şi slab eticheta de cazan cu conţinutul dat deja în clocot. Ei bine, de multă vreme încoace, se trăieşte, se iubeşte şi se moare, vorba poetului George Ţărnea, într-o cuşcă sufocată de minciună. Şi, ca în chingile unui regim totalitar mai mult ca perfect, legea tăcerii şi cea a fricii de a vorbi, de a vota liber, de a fi tu însuţi sau însăţi până la urmă între graniţele fixe ale acestei patrii se instaurează pe zi ce trece, cu paşi brutali şi siguri într-un spaţiu dominat de o atmosferă grea, irespirabilă şi încărcată obsesiv cu zvastici în miniatură aplicate „artistic” pe fundul unui mic ponei cultural postmodern şi, pe deasupra, roz. Consider că îngrădirea dreptului la vot pentru o parte a cetăţenilor României în urma sarcinii trasate pe linie de partid – o ţară unde se moare la propriu de foame din cauza imposturii vădite a unor aleşi ai neamului lipsiţi de cea mai fină urmă de demnitate umană – este o formă veritabilă de antidemocraţie statală, de care Uniunea Europeană trebuie să ia act imediat şi să se pronunţe în mod hotărât cât mai rapid, atâta vreme cât ea, Uniunea, ca „entitate sui generis” marcantă (Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene), cu personalitate juridică emergentă (bazată pe cei trei piloni reprezentativi ai săi prevăzuţi prin Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, tratat ce a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993) până la data de 1 decembrie a anului 2009 şi, mai apoi, de la acest moment încolo, ca subiect de drept consacrat la scară internaţională de către Actul final al Conferinţei Interguvernamentale ce a adoptat Tratatul de la Lisabona, se vrea a fi acel tip de „construcţie comunitară” (A. Fuerea), capabilă să garanteze fără echivoc drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor săi, exceptând, desigur, mulţimea de interese economice conjuncturale mai mult sau mai puţin evidente ale politicienilor ei din celelalte state membre UE.
Ceea ce s-a întâmplat zilele acestea pe teritoriul României în privinţa interzicerii participării la votul din 29 iulie a unei părţi a cetăţenilor acestei ţări, simpatizanţi ai fostului partid de guvernământ, nu poate decât să demonstreze faptul că substantivul democraţie începe să fie dintr-o dată echivalent cu substantivul autocraţie. În condiţiile infimei urme de demnitate deloc prezente în conştiinţa politicienilor actuali – şi mă refer aici la prezentarea demisiei de onoare a celor implicaţi politic în faţa naţiunii care i-a ales -, actul de vot de la acest sfârşit tensionat de iulie începe să îmi semene brusc cu emblema politică a unui partid fascist desenată cu „geniu” artistic contemporan pe scheletul sinistru cu penis erectil(?) al unei aşa-zise forme actuale de pictură postmodernă delegate a reprezenta la nivel instituţional o cultură solidă, din care se doreşte în mod vădit a nu mai rămâne absolut nimic (mă gândesc cu mare tristeţe la câte suflete au fost jertfite inutil de-a lungul vremii pentru a ajunge să trăim această veritabilă batjocură naţională în ziua de azi!…). Adolf Hitler ar fi fost, desigur, un personaj malefic foarte fericit văzând cum simbolul partidului său are parte de o publicitate atât de extinsă la nivel european. Noi, românii, însă mai puţin spre deloc.
