Legislația românească deține o proprietate uluitoare a conservării în timp. Incoloră, inodoră, purtând pe umerii săi totul și în același timp, nimic. Ce îi lipsește? Care să fie oare taina în virtutea căreia punerea-i în practică trădează un caracter extrem de selectiv al beneficiilor, valabile doar pentru unii, cu totul insignifiante însă, pentru alții?
Am hotărât într-un final, să o absolv de orice vină. Ea definește doar un product conceptual, brand personal al celor care i-au dat naștere. Nu am să le pun sub semnul întrebării profesionalismul. Departe de mine acest gând. Trebuie să fiu însă obiectivă, prin urmare, dualismul sine qua non revelării a ceea ce semnifică pe drept cuvânt inteligența se impune, fără doar și poate, consemnat.
Primordial-oficial, nota definitorie aparține cunoștințelor asimilate în perimetrul domeniului de pregătire. Cu cât știi mai multe, cu atât vei fi considerat mai iscusit la minte, beneficiind de stima și respectul unanim.
În plan subsidiar, situată la periferia importanței ori aprecierii, își află locul cunoașterea vieții. Așa cum este ea. Fără prefaceri, fără sublimări, fără prejudecăți și etichete de valoare, deoarece, epicentrul inadvertențelor legislative vizavi de suma situațiilor ce definesc traiul comun, de fiecare zi, rezidă tocmai de aici.
Da. Viața nu este o cale ferată cu sens unic, la fel cum noi, cetățenii, nu suntem înrudiți întru dorințe și priorități. Ba chiar din contră, acestea sunt atât de diferite încât nu dețin nici măcar puterea de a tranzita imaginația cuiva care a avut întotdeauna parte de un trai fericit și însoțit (precum se înțelege) de o precară simțire și luare aminte la ceea ce se desfășoară împrejurul său. Privind prin intermediul binoclului, panorama se comprimă la generoase cote. Câtă vreme destinele unei națiuni nu cad sub directa-ți responsabilitate, totul e în regulă. Altminteri, lucrurile se schimbă radical. Proiectezi legi peste legi, finalizate într-un noian al unilateralului, lipsind miezul, esența, ori altfel spus, știința de a pune în practică soluții viabile, capabile să amelioreze problemele pe care le dictează situațiile de viață, atât de diferite de la caz la caz.
Cu toții suntem plătitori de taxe și impozite. Cu toții existăm într-o egală măsură. Ar trebui astfel să facem parte din socotelile legislative unanim, nu selectiv. Iată de ce s-ar dovedi imperios necesar ca aspiranții la fotoliul guvernamental să fie supuși unor riguroase teste de viață. Să li se determine profesionalismul și la acest capitol. Câte puncte câștigătoare ar obține? Câte nuanțe din spectrul diversificat al existenței ar fi capabili să distingă? Metodologia aplicată în practica de până acum hrănește argumentul potrivit căruia liderii politici sunt susceptibili de a detecta, invariabil și exclusivist, clasicul tandem alb – negru. Pentru ei, modalitatea de percepție a cetățenilor trădează o structură uniformă. Aceeași inimă, același intelect, aceleași conjuncturi, preocupări, ierarhizări valorice. Negreșit, prevederile oficial impuse ar trebui să își răsfrângă beneficiile asupra tuturor. Dar ce păcat, viața nu e o combinație alb – negru. Întregul spectru coloristic se reunește sub apelativul său, situațiile-i caracteristice dobândind proprietatea interpretărilor multiple. Ceea ce este potrivit pentru mine, poate reprezenta o tragedie pentru tine, sau un fapt divers pentru el. Soluționările prin intermediul unor prevederi de esență unică se bat astfel cap în cap cu adevărata realitate, deoarece, paleta avantajelor nu va fi niciodată echitabilă pentru totalitatea ”oamenilor de pe zebră”.
Axioma matematică și viața sunt incompatibile. În fapt, aceasta poate fi asemuită unei alambicate discipline filozofice, iar până când guvernanții nu vor obține și aici calificativul maxim (pasibil de a-i înzestra cu abilitatea discernământului corect, șansele promovării prin fraudă fiind pur și simplu nule) ordinea lucrurilor va rămâne neschimbată. Să nu ne facem așadar iluzii. Să nu tragem nădejde de mai bine. Să nu credem orbește în formațiuni politice. Doar simpla lor schimbare nu va conduce la nimic. Tot ceea ce contează este măiestria guvernantului în tălmăcirea faptelor de viață, tradusă prin gestionarea și soluționarea obiectivă a situațiilor cu care zi de zi, ne confruntăm.
Închei prin semnalarea unui paradox. Printre peiorativ numiții ”oameni de pe zebră”, necunoscuți iluștri, demni poate numai de zâmbetul îngăduitor al celor care au beneficiat de conjuncturi și situații favorabile, se numără specialiști de marcă în domeniul mai sus menționat, stăpânit însă în chip precar, de stimații noștri guvernanți. Dat fiind aceasta, mă întreb: cui i s-ar potrivi mai bine, de fapt, la fel ca o mănușă, titulatura peiorativ intitulată, ”omul de pe zebră”?
