Patria mea

0
12

Emir Kusturica spunea, la un moment dat, că “patria mea este colecţia de abţibilduri cu fotbaliştii Naţionalei, lipită pe frigider”. A fost o vreme, prin anii ‘90, când mi-a plăcut să cred că definiţia genialului om de cultură din spaţiul ex-iugoslav este cea mai bună definiţie dată, în epoca modernă, lunecosului concept de patrie. Adevărul e că, pe vremea generaţiei lui Hagi, când am şi citit gândurile despre patrie ale lui Kusturica, definiţia lui Emir mă aranja. Nebunia frumoasă a lui Stelică, bulanul incredibil al lui Prunea, băguboşenia notorie a amândurora, eleganţa lui Belodedici, ambiţia lui Gică Popescu, tenacitatea lui Sabău, echilibrul lui Dorinel Munteanu, sclipirile Gicanului şi oportunismul, 100Î post-decembrist, al lui Lăcătuş şi Răducioiu spuneau suficient de mult şi de frumos despre patria mea. Îmi plăcea la nebunie definiţia lui Kusturica.
Coincidenţă sau nu, mi-am “maturizat” optica privitoare la conceptul de patrie la finele anilor ‘90. În vreme ce, undeva în spatele meu, în background, Naţionala fără Hagi, Dan Petrescu şi Ilie Dumitrescu pedala amarnic în gol, mi-am zis că patria e un concept mult mai sobru şi mai detaşabil, oricum, de imprevizibilul unui penalty ratat, milimetric, în transversală sau al unui gol marcat după un ricoşeu dintr-un smoc de iarbă. Vreo zece ani m-am amăgit în gândul acesta. M-am trezit deunăzi, după ce vreo două săptămâni am întors pe toate feţele eşecul cu Olanda de la Bucureşti şi cauzele sale. Până când, într-un final, m-am consolat, în lipsă de alte argumente: ăştia suntem! N-aş strica luciul post-modern al noului frigider al alor mei pentru Generaţia de Pahar, dar asta nu înseamnă că beţivanul de Lobonţ, că chefliul de Chivu, că drogatul de Mutu, că obositul de “Munti” ori împiedicatul şi plictisitul de Pancu sau că manelistul genial de Mitea ar spune mai puţine despre patria mea.