Oricât am întoarce foaia pe toate părţile, ajungem tot la aceeaşi concluzie: ca şi multe alte aspecte ale vieţii, dorinţa de a scrie nu se naşte spontan. Se cuibăreşte treptat în noi şi abia dupa un timp îi auzim mai limpede glasul chemării. Timpul de „incubaţie” are pentru fiecare un dat al lui. Pentru mine ştiu că mi-a dat multe târcoale şi a poposit abia întru târziu, dar l-am primit cu tinereţe în viaţa mea.
În primii ani petrecuţi la Şcoala normală „Ioan Oteteleşanu” aflată în localitatea Măgurele, lângă Bucureşti, i-am auzit pentru prima data glasul. Am simtit atunci o dorinţă tainică, să comunic cu oamenii din lumea largă prin scrieri. Era parcă o dorinţă nu tocmai nouă, parcă o mai nutrisem cândva, stând ascunsă în cine ştie ce tainţe ale sufletului, poate era transmisă din vreo altă viaţă pe care o mai trăisem vreodată. Ca eleve, eram mândre că puteam călca pe aleile parcului care împrejmuiau castelul în care învăţam, alei care păstrau în ţărâna lor amintirile paşilor marelui poet Mihai Eminescu şi ale prietenul său Ioan Slavici, ori ale junimiştilor veniţi la întrunirile literare. Recitam versuri eminesciene inspirate din acest loc binecuvantat de Dumnezeu cu frumuseti rare, citeam amintirile lui Ioan Slavici despre anii petrecuţi aici si visam, visam. Era un vis care mă ducea în lumea de lumină a cuvântului. Între acest vis şi împlinirea lui s-a aşternut mai mult de-o jumătate de veac, când împlineam 70 de ani.
Ca profesoară de limba şi literatura română am avut nenumărate prilejuri de a pune condeiul la lucru, dar lumina tiparului nu s-a întruchipat, dar atunci când a apărut, mi-am zis: „e bine şi acum, căci niciodata nu e prea târziu!”. Nu întotdeauna alegem în viaţă ceea ce ni se potriveşte structurii noastre interioare, nu întotdeauna dăm curs chemarilor sinelui din adâncuri. Diverse împrejurari ne împing pe cai neprevăzute, dar cand aceste chemari găsesc o crăpătură în crusta care le-a acoperit, acestea ţâşnesc din adâncuri şi apar ca un tumult. Întânlirea târzie cu scrisul pentru mine a fost ca o răbufnire, o adevărată revărsare a ceea ce se adunase în cutia secretă a viselor în aşteptarea zborului eliberator. Şi iată că acum, la împlinirea celor 80 de ani de viaţă, se împlineşte şi un deceniu dedicat acestui vis.
N-a fost uşor. Scrisul este o confruntare trudnică, pe alocuri chiar dramatică cu tine însuţi căutând forme potrivite gândurilor şi trăirilor din adâncuri ca să le întrupezi în cuvinte, dar in final, este „o dulce suferinţă” de a fi, un mod de a trăi la temperaturi înalte, asemenea unei iluminări izvorâte dintr-o zăpăceală sublimă. Dorinţa de a ridica ochii spre culmile scriiturii se naşte firesc, aceasta este motorul care trage din greu la urcuş, chiar dacă duce după sine şi nelipsita doză de banalitate. Nu de puţine ori îmi vin în minte cuvintele lui Tudor Arghezi: „A scrie e a face din nou şi într-altfel tot ce fusese indiscutabil făcut şi bine făcut”.
Dar oricât ar fi de greu, prin scrieri porneşti o călătorie revelatoare şi lupţi pentru a despica lumina de umbră. E greu până să înveţi cum să surprinzi momentanul fulger al percepţiei instantanee, ca dupa o astfel de străfulgerare, totul să devină transparent, să ţi se deschidă un larg câmp de înţelegere. Dar dacă ai reuşit, ai o mare satisfacţie fiindcă împlineşti un crez foarte important şi ceea ce crezi, determină ce ţi se va întâmpla, iar ceea ce ţi se întâmplă, determină viaţa. Am crezut cu tărie întotdeauna că reuşita aparţine celui care crede în visele lui şi că atunci când se cuibareşte visul în om, se construieşte şi calea de a a-l înfăptui, numai că ea nu vine de la sine, trebuie urnită din loc prin stăruinţă.
În această etapă mai târzie a vieţii, mă simt împlinită şi mulţumesc adânc întâmplării care mi-a scos în cale acest dar, căci la rândul lui, scrisul a dat naştere unor trăiri în care zace ceva sacru, ceva teribil de frumos şi adânc tulburător. Comunicarea prin scris cu semenii mei nevăzuţi de pretutindeni, mai ales cu cei ai faptelor şi gândurilor bune, cu inima îmbrăcată în lumina şi căldura concordiei umanitare a devenit pentru mine esenţială. Scrisul a avut puterea de a mă ridica pe un piedestal mai înalt de unde să privesc lumea într-o nouă dimensiune a înţelegerii şi a împăcării.
La început m-am apropiat de foaia de scris cu paşi măsuraţi, cu oarecare sfială şi cu bună-cuviinţă faţă de sufletele oamenilor şi m-am străduit să păstrez o oarecare măsură a dorinţelor ce puseseră stăpânire pe mine. Doream, ca treptat, peniţa mea să capete frenezia reporterterilor talentaţi, scrisul meu să fie înzestrat cu sfătoşenia ţăranului înţelept, printre rânduri să se desprindă tăifăsuiala cu iz filosofic. Am năzuit ca scrierile mele să devina o oglindă fidelă a vieţii şi sş ajungă la acele cuvinte care poartă în ele toiagul sfinţeniei. Mi-am dorit să scriu rânduri în care să vibreze armonia şi frumuseţea dublate de adevăruri incontestabile, să se simtă temperanţa cuvantului bine strunit, să înflorească iubirea pe toate planurile şi calda şi sincera dragoste faţă de oameni. Mi-am dorit verva polemică a unui foiletonist şi exigenţa unui cenzor al moravurilor din care să răzbată frumoasa lecţie învăţată de la Caragiale, aceea că poţi să fii sarcastic cu bonomie, maliţios cu amabilitate, zeflemist cu calm superior, tăios cu zâmbet suav, muşcător cu politeţe.
Scriu din această pornire interioară fără să mă gândesc a mă înscrie în vreun gen literar consacrat de teoria literaturii, care să dea bine orgoliului literar. Am scris aşa cum am gândit şi cum am trăit succesiunea etapelor vieţii şi nu de puţine ori în dualitatea luptei dintre inimă şi minte. Scrisul făcând parte din mine, a devinit propria-mi confesiune, un fel de jurnal al călătoriilor sufletului meu, cu felurite aspecte de viaţă în care fiecare cititor să se poată regăsi şi să ia ce crede ca i se potriveşte.
Deoarece scrisul e pentru mine ceva foarte apoape de ceea se numeşte sentimentul fericirii, nu de puţine ori mă încearcă spaima că oricând ar putea ca scrisul să dispară dacă mi-aş pierde acest sentiment. Credinţa în suportul lui moral îmi aminteşte mereu: „ceea ce crezi, determină ceea ce ţi se va întâmpla şi ceea ceea ce ţi se întâmplă, determină viaţa!”.
