Omul se află continuu în procesul evoluției; el nu se oprește într-un punct, ci tinde mereu spre perfecționare, întotdeauna, cum se spune, este loc și de mai bine. Experiența vieții face ca fiecare dintre noi să devină mai mult decât este.
Viața omului e un întreg proces spiritual al cărui sfârșit nu poate fi prevăzut. În laboratorul ființei se amestecă o mulțime de substanțe, sunt adăugați o mulțime de reactivi, uneori catalizatori care măresc vitezele reacțiilor, dar niciodată un putem fi siguri de ceea ce se va obține. Presupunem doar, ghidându-ne după rezultatele experiențelor asemănătoare. Deducem sau intuim. Deducem implicând simțurile dar și gândirea – judecata, raționamentul; intuim, adică încercăm să ne imaginăm viitorul, bazându-ne pe cunoștințe și experiențe acumulate. Unii consideră intuiția a fi irațională, în opoziție cu simțirea și gândirea, dar ea este mult ajutătoare. C. J. Jung spunea: „Dacă se speră sau se nutrește exclusiv convingerea că fiecare conflict se poate rezolva potrivit legilor rațiunii, există riscul de a se obstacula o soluționare reală de natură irațională”. Perturbări, reacții imprevizibile pot fi, așteptările, de multe ori ne pot fi înșelate.
Putem deci evalua faptele, valorile trecutului, dar nu le putem evalua pe cele ale viitorului, un putem ști cum vor crește sau descrește. „Ceața” plutește în mod infim asupra trecutului, dar este intensă asupra viitorului. Trecutul are glas, prezentul este asurzitor, viitorul e mut; viața ne oferă șansa de a atinge măcar, binele și frumusețile ei! Poate de aceea în cutia Pandorei a și rămas – Speranța.
Acțiunile din viața omului trebuie să aibă în primul rând motivații raționale. Fiecare om caută să rezolve problemele vieții în interes personal, familial și în armonie cu societatea, adoptă o cale de luptă pentru atingerea unui scop care include cunoștințe teoretice și practice, ia în final anumite decizii, adică face politică. Jean Jaques Rousseau (1712-1778) considera că fiecare om participă activ la treburilor statului prin deciziile sale și fiind o ființă morală – în măsura în care respectă un set de reguli de comportare impuse de normalitatea în viaţa de familie şi în cea de societate – este obligat a face legătura dintre politică și morală. Filozoful francez Vincent Descombes (n. 1943) a făcut distincția dintre politică și morală, spunând că „poziția morală este poziția spectatorului, poziția politică este cea a actorului”. Da, dar spectatorul este cel ce apreciază, determină valoarea actorului!
Dispunem de timp și de spațiu acordat, în care ne desfășurăm viețile atât de scurte – vai!- și încercăm să creăm acea armonie mult dorită, pentru care uneori suntem dispuși a face compromisuri – înțelegeri, cedări. Trăim, se pare, o perioadă a compromisurilor, întrucât cu toată libertatea avută, se aud deseori zornăituri de lanțuri.
Persoanele care purced la compromisuri au diferite caractere – însușiri psihice-morale – care „se manifestă în modul lor de comportare, în ideile și în acțiunile lor”. Comportamentul pe parcursul vieții poate fi îmbunătățit, corijat, omul ajungând a avea opinii, păreri, chiar idei clare. „A gândi nu mai este a contempla, ci a te angaja, a fi cuprins în ceea ce gândești, a fi într-un proces-eveniment dramatic al ființei-în lume”, spune filozoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995) în cartea sa „Între noi – încercare de a-l gândi pe celălalt”.
Caracterul unui om poate fi frumos, de admirat sau urât – de neacceptat. Oamenii pot avea diverse motive pentru a-și schimba părerile, ideile, funcție de experiențele dobândite, de adaptare la noile condiții de viață, de dorința de a îndrepta anumite greșeli. A-ți schimba părerile nu denotă neapărat un caracter urât. Există însă și oameni cu caractere urâte determinate de dorința de parvenire, orgoliu exacerbat sau labilitate psihică. Când intervin anumite evenimente, ele pot schimba viziunea unor oameni, fără a-i face pe ceilalți din jur să considere că a făcut ceva greșit, ci chiar să le fie apreciate noile viziuni și noile acțiuni, fără a le defăima caracterul, acea „putere morală a omului”, dar numai atunci când schimbarea este făcută în cadrul dreptății, sincerității, binelui general.
Unii consideră că a face compromisuri este o adevărată artă care necesită talent. „Podoaba vieții este talentul, cununa talentului e caracterul”, spunea academicianul român Simion Mehedinți. Viața ne-a demonstrat că unele minți luminate, talente, chiar genii ale omenirii, nu au avut ceea ce li s-ar fi cerut în plus – caracter – și lipsa acestuia i-a împins la greșeli. Mai târziu, ei au fost numiți „monștri umani” sau „genii ale răului”.
A existat și există în deciziile politice așa numita morală a compromisului și chiar una a lașității, cu efecte pe termen scurt sau pe termen lung. Iată de ce moralitatea a jucat și joacă în continuare un rol important în deciziile politice. Unii consideră că politica astăzi nu mai are nevoie de morală, dacă interesele par să convină momentan. Este adevărat că suntem uneori puși să alegem între a face un compromis sau a renunța păstrându-ne principiile pe care le-am avut până în acest moment și care au constituit caracterul nostru. Când facem un compromis, suntem în situația de a trece granița ființei noastre, renunțăm la ceea ce până atunci poate fusese un crez, o valoare, pentru a putea merge mai departe și a spera în mai bine. Important este ca deciziile luate, compromisurile făcute să nu le regretăm mai târziu. Necesare în acel moment sunt: inteligența și prevederea.
Clar este că suntem ființe sociale și trebuie să conviețuim, să ne acceptăm și să încercăm să învățăm unii de la ceilalți. Aceasta presupune o oarecare situație de compromis, „o reglare a intereselor contradictorii care dă fiecărui adversar satisfacţia de a crede că a primit ceva ce nu trebuia să aibă şi că nu a fost privat”. Întrebările esențiale care s-ar pune: În ce scop se face compromisul? Pentru evitarea unui haos existent, pentru supraviețuire, pentru progres? Ce cedezi? Ce dobândești? Cât de maleabil trebuie să fii? Cât de inflexibil? Este moral a face compromisul respectiv? Este făcut pentru ideea de bine și de progres, sau numai de supraviețuire? Se poate face chiar dacă el este contrar cu convingerile formate sau pe care tocmai societatea ni le-a impus? Nu poate fi semn de slăbiciune, sau remediu pentru o cale greșită? Se ia în calcul demnitatea și sinceritatea în acest nou demers? Cel ce-și asumă compromisul, își asumă și o mare responsabilitate.
Revin însă la cadrul religios, la italianul – Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) – călugăr, teolog, filozof, doctor al Bisericii, cel care a afirmat că întotdeauna viaţa omului trebuie să fie adecvată la ceea ce este specific şi constitutiv omului – raţiunea. Binele omului este în conformitate cu faptul de a fi fiinţă raţională: „Bonum hominis est secundum rationem esse”. Conform teoriei lui, omul este fiinţă morală prin însăşi condiţia umană și în acelaşi timp este „o fiinţă familială, citadină, politică”, cele două însuşiri mergând împreună: condiţia morală şi cea politică. Filosofia politică a Sfântului Toma pleacă de la condiţia descoperită de Aristotel – unitatea între morală şi politică –, el dezvoltând mai amplu condiţia morală, virtuţile morale, nelăsând deoparte condiţia politică. În concepția lui Aristotel, politica este o știință care studiază omul ca zoon politikon (animal social), politikon provenind de la cuvântul polis, „cetate” în limba greacă. Ideea lui este că „ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găsește în mod necesar sancționat pe termen lung prin tulburări sau revoluții.(…) Cetățile fiind diferențiate prin date geografice, prin populație, prin cultură și istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală”. Ca atare, inflexibilitatea nu are rost în politică, fiindcă aici trebuie avut doar interesul de bine al poporului care este guvernat.
Ideea compromisului trebuie și ea să aibă un timp de pregătire (spontaneitatea poate fi o mișcare greșită „pe tabla de șah”), în acest mod existând un timp de a se convinge de necesitatea compromisului, ca fiind singura soluție viabilă la problema apărută și a se împăca cu ideea, spre a nu avea regretul momentului decisiv. Trebuie avută acea virtute numită răbdare, stăpânire de sine. James Clawell, în cartea sa „Shogun”, considera că sunt șapte emoții importante ale omului: „Bucuria, mânia, neliniștea, adorarea, mâhnirea, teama și ura. Dacă un om nu se lasă în voia lor, înseamnă că are răbdare”. Apoi, odată ce ideea compromisului a fost confirmată, acceptată, ea devine obișnuință și uneori chiar resemnare, se începe construirea altui „univers”, el nemaiavând acel principiu existent până atunci. Pentru a nu fi însă un simplu act negustoresc și pentru a nu se ajunge la confuzia și inversarea valorilor, compromisul în demersul său trebuie să țină cont și de conștiința care nu poate renunța total la principii și valori, atâta timp cât omul este moral și dorește binele lui și al societății în care își duce traiul. Iar relația corectă cu binele, necesară în determinarea compromisului, implică relația corectă cu Dumnezeu!
