„(…) a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” (Mihai Eminescu)
„Eu sunt, tu eşti, el este, noi suntem, voi sunteţi, ei sunt”… Nu, nu, am greşit fundamental, întrucât conjugarea auxiliarului „a fi” şi-a modificat între timp structura. Acum se spune corect „eu am, tu ai, el are, noi avem, voi aveţi, ei au”. E un transfer de ordin semantic, după cum lesne se poate constata, iar asta se întâmplă tocmai din motivaţia şubredă a postmodernităţii de a propune un sistem de semnificaţii actual completamente schimbat în raport cu cel anterior construit. Torentul de agresivitate feroce manifestată împotriva veritabilelor valori născute până acum în spaţiul cultural mundan ocupă în momentul de faţă un loc de prim rang. De aceea nici nu ar mai putea constitui o prea mare mirare pentru nimeni dacă muzica lui Johan Sebastian Bach sau inegalabila creaţíe literar-ziaristică eminesciană ar fi înlocuite definitiv cu răgetul inferior al instinctualizării decadente, plecând în analiza curentă de la faptul că axiologia timpului porno-istoric ocult, pe care îl parcurgem cu atâta încrâncenare şi nesiguranţă, îşi clădeşte cu insistenţă temelia (dintr-o, bineînţeles, uriaşă eroare interpretativă a esenţialităţii sâmburelui creaţionist, dar şi din necesitatea insalubră din punct de vedere moral a conceperii unui nou experiment global cu grave consecinţe pe plan gnoseologic şi, deopotrivă, cultural, adăugăm noi, în numele aşa-zisului progres colectiv obişnuit) pe solul semanticii puternic restrictive a verbului “a avea”. Scoborârea contemporaneităţii începutului de secol XXI de pe culmile fascinantelor acorduri muzicale preclasice în mrejele întunecatului vârtej al epocii aceste – o veritabilă „mlaştină a materiei”, dacă ne amintim de mărturisirea distinsului critic literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga – a devenit un proces desfăşurabil în mod controlat printre turbulenţele unei vremi pavoazate cu nenumărate accente morbide, care îşi masacrează, una după alta, ghidajele reale şi credinţa.
În atare context vădit anti- şi nonvaloric, multiplele profunzimi caracterizante pentru umanitate ale domeniului de definiţie specific auxiliarului „a fi” sunt şterse cu brutalitate acum din patrimoniul de gândire al marii opere de gândire a acestei lumi. „Am văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nicio persoană alături de ele să le spună un cuvânt…” (Dumitru Stăniloae) Iată că penibilul teatru societar al haosului comandat, precum şi „filozofia” de prost gust a consumismului regresiv asociată cu structura hedonică distructivă a prezentului nu au fost capabile a propune drept soluţie ontologică viabilă pentru omenire decât o formă intenţionat agresivă de materialitate, aceasta pe care o trăim la nivel global astăzi, cu rolul prim de a alunga din sfera Universului divin Creaţia însăşi cu Creatorul ei cu tot, spiritul devenind cu repeziciune în asemenea parametri „gândiristici” o componentă deloc necesară a pseudoreformistului deconstructivism ateu.
La 25 ianuarie 1881, Mihai Eminescu, reperul fix pentru românitate în constelaţia vastă a culturii mondiale, scria următoarele: „A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria şi cu tradiţiile lui, nu a individului, şi a pune măsura egalităţii moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalităţii nu este nici inteligenţa, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe oricare cale ar fi el câştigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” Ei bine, la 133 de ani de la redactarea rândurilor de mai sus, se vede cu ochiul şi cugetul libere că lucrurile nu au evoluat deloc în sens pozitiv. Ba, dimpotrivă, putem grăi, fiindcă tirania “banului cosmopolit” (obţinut prin toate mijloacele machiavelice posibile în contemporaneitate) a ajuns să modifice completamente încărcătura filozofică reală a verbului “a fi” şi să o poziţioneze pe un traiect atipic, permiţând, astfel, un transfer semantic abnorm şi extrem de periculos către un alt element gramatical comun, verbul “a avea”. Este aici un semn evident al trecerii Fiinţei umane într-un nou palier existenţial, ce va cunoaşte cu totul şi cu totul alte limite stricte de integrare (limite marcate de către corifeii unidirecţionali postmoderni, prin manipulare mediatico-publicitară continuu modelată, taman în tiparul de comportament şi de gândire, ciopârţit sistematic, al maselor de Homo communicans ai momentului actual), dar şi un câmp distinct de parametri caracterizanţi pentru întregul ansamblu socio-cultural cu anterioritate creat de omenirea în genere.
De colo până colo, lumea de azi este obligată să renunţe cu bruscheţe la vasta panoplie de semnificaţii construite de-a lungul şi de-a latul vremilor trecute deja spre a se scufunda, împinsă virtual de la spate, în prăpastia unui şir infinit de sunete dizarmonice ţâşnite la comandă din geometria sui-generis a vechiului krummhorn, instrumentul de interpretare a cântului popular renascentist, din muzicalitatea căruia se alcătuieşte la ordin în clipa de faţă un soi de adagio macabru patologizant. Mai trist e faptul că, sub faldurile lui, se ascunde cu laşitate unul dintre marile sacrilegii ideologice ale evului abia început, anume chipul „Fecioarei roşii” pictat în conştiinţă şi pe ziduri în locul Celei Sfinte… O dimensiune trivială şi violentă, se înţelege, a contemporaneităţii aceste bazate pe greu cuantificabila maree de hulă adresată din rărunchi Dumnezeului Increat, dar şi pe tipologia plină de eroare a fragmentarului, fixată de postmodernitate ca reper absolut al vremii în detrimentul celui aparţinător unităţii compexe a corpului social.
Structura atipică a momentului deconstructivist prezent implică o realitate lugubră, ce nu se lasă cucerită de nicio structură benefică în stare a-i tulbura somnul greu al propriei neputinţe. Poate şi pentru că ea, sfera îndelung disecatei noastre Realii (în genere, mistificate), a renunţat, în nemărginita-i ipocrizie făţişă, atât la principii, cât şi la complexul edificiu de semnificaţii antecesoare, peste noapte transformate într-un “balast” non-substanţial şi lipsit totalmente de valoare intrinsecă, o uriaşă piatră de moară, până la urmă, atârnând de firavul său gât asculptural. Postmodernitatea în sine nu este deloc interesată să ţină cont de vreuna dintre multiplele direcţii semantice ale adevărului, binelui şi frumosului învederate de milenii în structura mentalului lumesc. Şi asta pentru că a devenit destul de simplu şi de convenabil ca aceasta să îşi golească de sensuri propria-i interioritate, în loc să se lase desăvârşită de ele, şi să îşi întindă cu neruşinare, ca o menadă în extaz urlând continuu a moarte (singurul răcnet, de altfel, al realităţii orgiastice contemporane), mădularele trupului despuiat, ca şi cum noua paradigmă a societăţii de azi (ce se scaldă cu plăcere pe toate părţile sale în irespirabilul mâl ideatic construit de către Walter Benjamin, anume acela că “Alinierea realităţii la mase şi a maselor la realitate este un proces de amploare uriaşă, atât pentru gândire, cât şi pentru intuiţie.”) are drept scop fundamental reprezentarea sa identitară sub forma “artei” perverse a desfrâului dominant, dar şi sub aceea a esteticii inversate a chipului natural al Creaţiei divine.
În cadrul acestui sumar comentariu personal, trebuie adusă neapărat o completare firească asupra problematicii puse aici în discuţie, ce face trimitere la faptul că teritoriul semasiologic cu limite periculoase şi scopuri bine stabilite al definirii realităţii postmoderne prezintă o suprasarcină sufocantă, să o numim, la corpusul căreia se lucrează în galop şi fără discernământ şi care îşi extinde, de asemenea, domeniul propriu explicativ atât în sfera aspectului semiotic, cât şi în aceea a perimetrului imagologic, de regulă, ambele contrafăcute cu sârg. Nu avem de-a face absolut deloc aici cu un tip de redută organică greu desluşibilă gândirii umane în general, aşa cum se doreşte ea a fi înfăţişată cu orice preţ comunităţii, ci întâlnim, în toată dimensiunea acesteia cu facies pur pornografic, o maşinărie stricată cu partitură unică de a măcina în gol timpul măsurabil al Omului lăuntric, agregat care nu îşi va opri mersul distructiv decât în momentul de graţie când Creatorul lumii îi va întrerupe pentru eternitate rotaţia-i ciclică şi aparent haotizantă…
Proiecţia destinului Persoanei în viitorul apropiat, atâta vreme cât verbul “a avea” îl îndepărtează cu ostentaţie pe auxiliarul „a fi” de pe orbita circuitului său filozofic obişnuit, apare aidoma unui cadru filmic dur ce-ţi spintecă sufletul ca o lamă tăioasă de cuţit. Desluşind cu puterea propriei minţi arhitectura unui asemenea spaţiu spiritual indiscutabil “reformat” pe axa lui rece dinspre -∞, este cât se poate de vizibil, fără niciun fel de discretă urmă dubitativă, cum întreg edificiul socio-cultural cu îndelungă minuţie înălţat de omenire în vreme se năruie azi, bucată cu bucată, în favoarea unui set prezent de norme cu funcţie bine precizată, însă total opozite din punct de vedere ideologic celor ce le-au premers. Cu verbul strivit definitiv în picioare, Omul lui Dumnezeu nu va mai putea fi de acum înainte exploratorul nebănuitelor sensuri adânci ale existenţei, deoarece filozofia însăşi va deveni în curând acel vehicol din plan secund la care vor avea acces numai autointitulaţii “iniţiaţi” atei ai momentului, poarta sa incitantă rămânând una definitiv zăvorâtă “vulgului”, o masă de oameni aruncaţi cu nemilă de tip experimental, la comanda raţiunilor primejdioase ale răului, în indigenţă, analfabetism şi, implicit, incultură. Cu alte cuvinte, statutul Omului lăuntric va fi unul de sclav (cu desăvârşire privat de dreptul lui firesc la replică în faţa noii orânduiri impuse brutal prin varii mijloace azi omenirii), de fapt, un număr cu identitate virtuală obligat a-şi vinde “voluntar” de această dată trupul (pe ritmuri de excitantă şi demolatoare, totdeodată, manea anti-Eminescu, anti-Bach) exact ca pe o însângerată ofrandă păgână adusă noului zeu planetar androgin… De aici şi până la dictatura totală asupra umanităţii în ansamblu nu mai rămâne decât un unic pas de o irelevanţă de-a dreptul înfiorătoare.
Exacerbarea fără temei a valorii status-ului social al Persoanei şi influenţa nefastă a verbului „a avea” asupra destinului întregii omeniri contemporane în defavoarea sensului complex al auxiliarului „a fi” prezintă o însemnătate evidentă în viaţa fiecăruia dintre noi, tocmai fiindcă aceasta afectează enorm în adâncime relaţiile interumane, deteriorându-le substanţial, o consecinţă, dacă vreţi, a repoziţionării tuturor reperelor axiologice comunitare capabilă să ucidă cu violenţă toate culoarele de forţă ale organismului socio-cultural existent privit în întreaga sa complexitate structurală. Compozitorul german Ludwig van Beethoven, un reformator al spaţiului muzicii clasice a lumii, reprezintă unul dintre exemplele edificatoare în acest sens din cuprinsul istoriei noastre recente, pe care însă, dacă l-am cataloga după originile lui parentale lipsite în mod vădit de cea mai fină urmă de filon aristocratic „distinctiv”, sigur nu ar fi putut ocupa niciodată locul unde este fixat acum de posteritate. Iar şirul exemplelor poate continua nestingherit.
Un trup de Om îngheţat, stând chircit anevoie sub dangătul ultim al deznădejdii… Acesta este tabloul chilug al urâţeniei deconstructiviste atee impuse umanităţii cu uriaşă agresivitate publicitar-mediatică azi, o anti-realitate fabricată în laboratoarele virtuale ale actualei epoci a întunericului, ce alungă fără dar şi poate Omul lăuntric din sine însuşi, strivindu-i cu o forţă nebănuită acestuia principiile imanente şi esenţa. Transcenderea limitelor proprii ale Persoanei nu va mai fi posibilă de acum înainte decât prin pătrunderea în profunzime a solidului fundament duhovnicesc pe care îl oferă din plin credinţa, fiindcă „Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.”, după cum scria Părintele Arsenie Boca, şi nimic altceva.
„Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johan Sebastian Bach?“, se întreba nu cu mult timp în urmă eminoscologul Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Dacă răspunsul oferit acestei fireşti interogaţii existenţiale va fi organic identificat cu destinaţia Fiinţei umane către atotcuprinzătorul infinit divin, atunci cu certitudine că omenirea va descoperi într-o bună zi circumstanţa favorabilă de a aşeza în coordonate absolute, exhaustiv, fără vreo urmă de eroare interpretativă definiţia plurivalentă a problematicului verb „a fi” – cheia şi lăcata, de fapt, a spaţiului teluric concret, dar şi a celui de dincolo de bornele topografice efemere ale lumii de aici. Destinaţia „plus infinit” va trebui să rămână de acum înainte singura cale coincidentă cu Lumina a întregului ocean de suflete pustiite conjunctural (în numele unei dezordini morale intens mediatizate acum) spre a-şi putea înţelege rostul existenţial şi credinţa. Numai la capătul unui asemenea drum spiritual Omul va înceta, în sfârşit, să mai fie catalogat în raport cu status-ul său social de moment şi cu numărul falşilor arginţi cosmopoliţi din pungă, tocmai pentru că viermelui fidel al putreziciunii nu i se poate cumpăra în niciun fel serviciile individuale şi bunăvoinţa.
Unii nu găsesc o viaţă sensul auxiliarului “a fi”. Alţii, în schimb, adaugă zilnic o nouă conotaţie personală semanticii stricte a verbului „a avea”, căruia au ajuns să i se închine cu servilism, aidoma unui zeu păgân, cu toată fiinţa lor stearpă şi golită de duh. Mulţimea de obiecte care înconjoară acum Creaţia divină nu poate fi încadrată decât în acel tipar inform al iluziilor perfecte, însăilate cu minuţiozitate în spaţiul public contemporan de către hominizii care au lăsat deoparte acum reperele pozitive ale propriei lor istorii milenare. Piedestaluri valorice dărâmate unul după altul cu mare iuţeală, înţelesuri voit denaturate ale cuvintelor limbii, nimic nu a scăpat cu viaţă din raza ghilotinei asasinilor noţiunii greu definibile de Om, măşti fioroase cu trăsături categoric antiumane ale atât de tulburatului timp actual. Aşa cum scriam în paragraful anterior, o singură forţă mai poate aşeza Fiinţa lui Dumnezeu pe treapta sa de lumină binemeritată: credinţa – unicul antidot de a anula noua conjugare a verbului „a fi” la timpul prezent al antivalorii şi de a reveni, astfel, din catacombele existenţei sumbre la marea operă literară eminesciană şi la muzica lui Johan Sebastian Bach.
