Valul de încătușați, sau descătușați, sau eliberați pe bază de nou cod penal, persoane din lumea bună care s-au perindat zilele astea prin topurile de știri de la televiziuni și figuri importante văzute-n poza clasică a apăsării capului ca să poată intra pe ușa mașinii poliției, au făcut să-mi cadă fisa la o întrebare pe care începeam să mi-o pun aproape hamletian în legătură cu psihologia politicianului român al cărui portret robot a căpătat accente tot mai alerte și mai alergice de grabă, de lipsă de timp, de lipsa răbdării de a asculta, de precipitare în a da răspunsuri sau indicații, de nervozitate în discuție și incapacitate de a fi atent nu numai la argumentele „celuilalt”, ci chiar și la doleanțele celui căruia ar trebui să-i dea atenție, dacă nu pentru faptul că l-a ales, măcar pentru cel că nu-l va mai alege.
Nu: atât ca portret robot, cât și ca număr din ce în ce mai mare, politicianul român nu mai are răbdare. Nu mai are timp, nu mai are urechi de ascultat, nu mai are nici măcar bunăvoință de a rezolva treburile pentru care s-a dorit ales, numit, preferat, promovat, sau cum vrem să-i spunem carierei pe care a făcut-o, ori poziției în care a ajuns. Pentru că poziția în care a ajuns, de fapt, este cea de a nu mai avea timp pentru nimic, de a nu-și îngădui nici măcar sieși răgazul de a asculta până la capăt ceea ce i se spune cu convingerea că el e omul care trebuie să rezolve, de a repezi interlocutorul la jumătatea frazei și, în ori ce caz, de a nu te mai lăsa să ajungi la finalul în care spui ce ceri sau ce dorești de la el. Te repede, îți închide gura, trece pe lângă tine și te disprețuiește pentru faptul că nu-ți dai seama cât de ocupat este el pentru binele națiunii, fără ca măcar să-i treacă prin minte că ar trebui să-și pună întrebarea dacă nu cumva și tu, solicitantul, petiționarul, omul care vine cu o idee, o propunere, o doleanță, o sugestie sau o cerință de la atribuțiile lui, de la funcția pe care o deține, de la poziția în care s-a cățărat tocmai pentru că asemenea lucruri a promis să facă, etc.etc. – să-și pună întrebarea dacă nu cumva nu ești și tu o fărâmă din acea națiune la al cărei bine s-a angajat. Nu are stare pentru așa ceva. El a intrat într-o vibrație, în ritmul precipitat al importantelor preocupări ale funcției în care se află și nu mai are timp nici pentru tine, nici pentru problemele pe care ți le-a promis cândva că le rezolvă. Când a promis? Atunci când avea timp de așa ceva; atunci când existența lui era mai umană și mai modestă, atunci când…
Și, uite-așa, se ferește, te repede, te neglijează, te ignoră, te lasă cu fundu-n baltă sau cu ochii-n soare, și n-are timp, n-are timp, gonește spre ceva ce n-ai să-nțelegi tu niciodată că e mai important decât plictisitoarele tale doleanțe sau idei pe care vrei să le rezolvi prin el. Trece grăbit, dă din cap fără să știe la ce anume, te-ntrerupe la jumătatea frazei de parcă a auzit-o și aleargă mai departe în ritmurile sale alertate, ca-ntr-o goană după aur, ca-ntr-o competiție în care trebuie să pună mâna pe ceva după care gonesc mai mulți și, în fiecare clipă, e posibil să i-l sufle de sub nas un altul.
Ceea ce constați că, întrutocmai, chiar așa și este, când îl vezi – nu mai spun dacă pe drept sau pe nedrept – cu brățările acelea care nu se prea desprind una de alta, urcând sau descinzând din acel tip de automobil cu producția mereu în creștere denumit „dubă”, păzit de gardieni care fac și grevă pentru salariul mic pe care îl au, ajuns el la dispoziția grabei altora și angajându-și avocați ca să-l aducă în starea fericită de interdicție de a părăsi țara.
Și atunci, hamletiana mea întrebare se lovește de pragmatismul altei întrebări, pe care știam că și-o pune el, politicianul român contemporan. Știam, chiar, că și-o pune în mod preferențial; dar nu credeam că și-o poate pune chiar cu atâta acuitate! Este acel „Ce-mi iese?”… Firescul și imperativul „Ce-mi iese?” pe care-l citeai în căutările privirilor lui atunci când voiai să-l faci să te asculte vorbindu-i de probleme cetățenești, sau de probleme gospodărești, sau de, ehe, ce pretenție absurdă: de problemele culturale!… „Ce-mi iese?!” – era la toate acestea și întrebarea, dar și răspunsul care, implicit, te admonesta: „Crezi tu că eu am mintea la prostioare din astea?!”…
Da: acel „Ce-mi iese?” a devenit și dominanta întrebare în preocupările politicianului român, dar și calificativ de dispreț și dezinteres față de nerentabilele direcții în care el ar trebui în mod normal să acționeze… Sau, formulat chiar mai puțin egoist, acel „Ce iese?” cu care s-a obișnuit o societate întreagă din practicile politice ale contemporaneității slujite de oameni pe care avem dreptul să îi considerăm nu în întregul lor dedicați interesului personal, fiindcă, prin sintagma aceasta: „Ce iese?”, devenită semnificativă pentru perioada pe care o traversăm pe direcția Schengen, ei apreciază orice lucru sau orice mișcare pe care trebuie să o facă în mod dualist!…
Era să mă ia gura pe dinainte și să zic „duplicitar”, dar retractez. Retractez și mă păstrez la „dualist” care este aproape la fel de propriu pentru că, acest tip de om politic dedicat culorii doctrinare prin care își face cariera, s-a obișnuit cu dublul răspuns la întrebarea „Ce iese”: Ce iese pentru el și ce iese pentru partidul căruia trebuie să-i arate că-l servește. Oricând, cu abnegație; și mai ales în anii electorali, când cheltuielile sunt mai mari și trebuie recuperate apoi, o legislatură întreagă!… „CE IESE?” – asta e întrebarea cheie a zilelor noastre, pentru ea s-a născut politicianul român; pentru ea s-a format; pentru ea s-a zbătut să ajungă la funcții și onoruri. „Ce iese pentru el sau/și ce iese pentru partid” ține locul și de univers social și de filosofie politică. Nu-i vorbi de nevoile societății, nu-i vorbi de îndatoririle pe care și le-a asumat, nu-i vorbi despre responsabilitățile postului pe care îl ocupă, că n-are timp de toate astea; nu-l inoportuna semnalându-i oportunități la care ar putea pune umărul, sau nevoi ale cetățenilor, sau remedieri sociale necesare; nu-i vorbi nici măcar despre buget, fiindcă aia e o treabă rezolvată, sunt bani care au intrat iar el trebuie să se gândească la alții care mai pot să intre, găsind noi modalități pentru „Ce iese”!… Mintea lui trebuie să fie liberă nu la condus țara, ci la spicele blonde pe care le va recolta de pe moșia învecinată cu spicele blondei care-i preocupată și ea de achiziții funciare. Iar mintea lor trebuie să fie atentă nu atât la guvernare, cât la a mai înființa câteva locuri de miniștri prin care se răsplătește clientela. Problemele țării pot să mai aștepte; problemele economiei naționale vor fi aceleași și la anul; problemele sociale tot nu se mai pot rezolva… În vreme ce întrebarea „Ce iese?” este menită să aducă mereu foloase și prinoase!
Aceasta este toată explicația cu graba; cu lipsa de timp; cu veșnica precipitare în care te afli ca să-ți dai seama exact, din orice lucru pe care îl ai de făcut prin îndatoririle tale de serviciu, prin „fișa postului”, ca să ne exprimăm birocratic, sau prin ”chemarea politică pe care o ai în rezolvarea problemelor semenilor”, dacă ne exprimăm cu emfază electorală – să-ți dai seama exact: CE IESE?…
Păi, cum să mai ai timp pentru prostiile ălora care te bat la cap?… Capul tău e plin de „Ce iese”; atenția ta e încordată spre „Ce iese”; grija ta cea mare trebuie să fie pentru „Ce iese”, iar cuantificarea valorii muncii tale de lider, sau de ales, sau de ocupant al unei demnități se exprimă prin „Ce iese”!…
Când, domnule, când să mai ai timp pentru lucruri de la care „Nu iese” ?!… Este, omenește, posibil să mai ai timp și pentru așa ceva?!
Cine știe!…
Poate doar atunci când exulți de fericirea libertății că ți s-a dat interdicție să părăsești țara!
