„Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers, nu sunt așa de sigur.”
Einstein
Cuvântul – grandomanie semnifică „mania de a se crede om însemnat, valoros, de a-și acorda o importanță nejustificată”.
Grandomania se naște din egoism și este rudă cu prostia sau răutatea, cu atitudinea obraznică și sfidătoare definită ca aroganță. Un grandoman este incapabil de a se aprecia corect și în acest context, din egoismul exacerbat al persoanei respective, ia naștere starea patologică. Persoana își apără cu agresivitate poziția obținută prin lupta în care a folosit diferite metode, printre care și minciuna, ca scut al intențiilor sale.
In viața noastră de toate zilele avem suficiente exemple de egoism, nu mai puțin istoria ne oferă multiple exemple de luptă pentru ocuparea unei trepte într-o ierarhie, alteori pentru puterea materială, grandomania dovedindu-se a fi asemenea „unei clădiri cu etaje, dar căreia îi lipsește parterul”, clădire ce se poate surpa cu ușurință la un „cutremur”. Planurile de luptă sunt făcute din timp, lupta se duce deschis sau perfid, brutal; o aceeași luptă de veacuri care bulversează lumea, dusă de oameni care se supraevaluează, își auto-glorifică calități inexistente. Puțini oameni ajunși într-un rang superior știu să se comporte modest și demn. Cei mai mulți se urcă pe un piedestal, de unde privesc spre mulțimea din jur cu detașare și dispreț în suflet, vanitatea le exacerbează dorința ca mulțimea să le recunoască meritele, statutul de „om cuceritor”. Întâlnim la tot pasul în viața noastră persoane cu dorința obsesivă de epatare, de afirmare, de dominare; spațiul în care trăiesc neputându-l îmbunătăți, recurg la extindere, deformând adevărul istoric.
Caracteristicile sufletești ale omului, în general, se consideră a fi condiționate de factorul ereditar și de cel geografic. O identitate absolută a structurii sufletești nu există între indivizii unui popor, caracterul fiind hotărât de majoritate. Manifestările de natură spirituală sunt manifestări ce aparțin experienței istorice a populației, care prin tradiție se repetă, în mod constant în decursul unei lungi durate de timp, chiar dacă în timp se produc mari schimbări.
Edmund Husserl (1859-1938) întemeietorul orientării fenomenologice, fenomenologia fiind un mod de cercetare și având ca temă – viața, în lucrarea sa Criza umanității europene și filozofía, scria: „Oamenii care își schimbă atitudinea, își au și pe mai departe interesele lor naturale, fiecare pe ale sale, individuale; prin nici un fel de schimbare ei nu pot să se piardă pur și simplu, adică nici unul nu încetează să fie ceea ce este, cel care a fost de la naștere. În toate circumstanțele, repoziționarea poate să fie astfel numai una provizorie”.
Populațiile cu trecut istoric au în sufletul lor imprimate caracterele naționale (vorbirea, obiceiuri, concepții preferențiale) și numai în al doilea rând ceilalți factori – fondul biologic ereditar și mediul geografic. Sufletul unui neam se formează ca o rezultantă a sufletelor oamenilor care au trăit în trecut și trăiesc în prezent, căci, în paranteză fiind spus: „ieri este istorie, astăzi este un dar de la Dumnezeu , mâine este mister”. Fiecare popor are anumite calități mai dezvoltate, altele mai puțin dezvoltate, unele defecte accentuate și altele diminuate în timp. Psihologul, psihiatrul Carl Gustav Jung (1875-1961) afirmă că „perechea de contrarii este chiar opera demiurgului”. Comparații se pot face, respectul și toleranța însă, pentru calitățile și defectele unor popoare, unor etnii diferite, trebuie să existe. Și pentru că de cele mai multe ori există, oamenii conviețuiesc și se simt fericiți. Nu toți suntem la fel, știm atât de puțin despre noi înșine, dar mi-te despre celelalte popoare, pentru a le înțelege pe deplin! Suntem deosebiți unul din apropierea celuilalt, așa precum comunitățile pot fi deosebite între ele. Existența toleranței și a respectului poate exclude ura din rândul oamenilor, a popoarelor. Și atunci nu vom mai spune, precum poetul latin Plaut: „Homo homini lupus” (omul e lup pentru om), ci vom rosti frumoasele cuvinte ale lui Seneca: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om) și vom acționa în acest sens.
Dar, când poporul este cârmuit de către un conducător devenit tiran sau pe cale de a deveni, pentru care toleranța și respectul pot fi călcate în picioare, grandomania fiind „ciuperca” care crește în sufletul lui, poporul este „otrăvit” și mulți, sau puțini vor fi acei care vor accepta să guste din acea otravă care li se pregătește sau din care unii s-au și grăbit să guste.
Filosoful german Emmanuel Kant (1724-1804) afirmă că „omul are capacitatea de a plăsmui reprezentări”, Petre Țuțea, interpretându-l, scrie: „din spiritul uman pot izvorî lumi imaginare, ipoteze de lucru, forme presupus-pure, utile teoretic si practic, monstruozități morale sau estetice, absurdități, modalități ale spiritului autonom care se mișcă între formal și empiric, între concretul opac și fantastic, între util și gratuit, între succes și eșec…”.
La baza tuturor deciziilor acestor cârmuitori ar trebui să stea moralitatea, despre care Jung spunea că „nu este o neînțelegere născocită de un Moise ambițios pe muntele Sinai, ci ea ține de legile vieții și este produsă de cursul normal al existenței, la fel ca o casă sau un vapor sau oricare alt instrument de cultură”. Iar fără libertate nu există moralitate și pentru ca omul să poată fi liber trebuie mai întâi să-și înfrângă barbaria, existentă în sufletul lui, într-o doză mai mică sau mai mare, pentru a nu da frâu liber „bestiei” din el.
Grandomania este o hipertrofiere a conștiinței de sine. Omul/conducătorul pozând, dar în curând fiind și convins că este cel mai inteligent, cel mai valoros, superior celorlalți, predestinat a fi conducător, își arogă merite inexistente. Grandomania unui conducător duce la apariția unor idei delirante cu reforme politice dăunătoare societății sau la răzbunări, conflicte, până la războaie, întrucât ele lezează interesele altora. Oamenii grandomani sunt de temut, dar uneori ei frizează ridicolul, pot de veni chiar jalnici și nu puțini au fost scriitorii vremurilor pe care acești oameni i-au inspirat.
Grandomania este o trădare față de colectivul din care se smulge individul, o trădare față de spirit care cere cu totul alte înălțimi. Fac o paranteză spunând că doar faptele spirituale, artistice sunt cele care fac abstracție de timp și ne scot din ceața intensă a zilelor, pentru a ne ridica pe alt plan eliberat de chingile timpului, cu totul în afara istoriei. În cazul unei nenorociri care se poate abate asupra unei colectivități ne poate salva doar calea spirituală și ar trebui s-o știm cu toții.
Cineva critica ambiția sugerată de Napoleon Bonaparte conform căreia fiecare soldat (francez) poartă în raniță bastonul de mareșal, deoarece fiecare prost, încurajat de spusele lui Napoleon, se poate crede un mareșal în devenire sau chiar ajuns în funcție. Mi-a plăcut completarea acestei afirmații făcută de un om politic din țara noastră, vorbind despre comunismul adus cu forța în România, în „ranița soldatului rus”… Istoria lumii, pe lângă oamenii merituoși, își are trufașii, grandomanii – proștii și îngâmfații ei. Filosoful britanic Bertrand Russel (1872-1970) spunea: „Nenorocirea omenirii este că proștii sunt așa de siguri și inteligenții sunt cuprinși de îndoială”. Proștii la care se referea Russel pot fi unii politicieni fără cunoștințele complete și necesare, geografice și istorice ale lumii în care trăim, la oamenii recrutați din rândul celor cu predispoziție de a deveni grandomani. Acestor oameni le lipsește măsura, prevederea, dar și flexibilitatea spiritului pentru a se apropia de adevăr prin acumulare de cunoștințe, de a se apropia și înțelege oamenii pe care-i conduc și nu numai. Cel mai mare pericol prezintă personalitățile dotate cu un grad de inteligență și care beneficiază de viclenie, înlăturându-și adversarii prin manevre iscusite, înșelând buna credință a altora și uneori chiar utilizând demonstrații de forță. Sunt oamenii care nu trebuie să beneficieze de încredere, acel sentiment despre care am mai vorbit, atunci când am considerat că este necesar, în eseul „Încrederea vs. neîncredere”.
In încheiere să ne întrebăm dacă filosoful francez Paul Ricoeur (1913-2005) care atrăgea atenția că ideologiile par a fi indisolubil legate de anumite trăsături ale personalității umane, avea dreptate scriind: „Atâta vreme cât trăim într-o lume atât de complicată, plină de crize și conflicte, vom avea nevoie de ideologii care să explice – chiar și fals – ce se întâmplă și care să ne ofere un plan pentru viitor – chiar dacă e greșit. Ca și utopiile, ideologiile, în pofida aspectelor negative arhicunoscute, își găsesc în continuare apologeți și mai ales oameni dispuși să moară în numele lor”. Acest subiect a fost mult discutat în mediul universitar și academic, autori influenți precum sociologul, profesorul american de la Universitatea Harvard – Daniel Bell (1919 -2011) – afirmând: „conceptul de ideologie s-a destrămat complet”. Personalitatea este foarte important de a fi definită, întrucât nenumăratele probleme și crize cu care se confruntă omenirea (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.) au aceeași cauză: oamenii. După cum considera unul dintre gânditorii umaniști, remediul ar fi înțelegerea ființei umane: „Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană, atunci vom îmbunătăți totul și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale” .
„Fiți buni unii cu alții”, ne spune Biblia, fiindcă bunătatea creștină trebuie să se manifeste în toate aspectele vieții noastre de fiecare zi. Prudența care este „mama înțelepciunii” și curajul la momentul potrivit, s-ar înscrie în perceptele morale ale Bibliei.
