De câţiva ani, nu prea mulţi, cam zece, citesc scrieri ale autorilor evrei de limbă română. Am o oarecare insaţiabilitate pentru aceste lecturi şi mi-am format convingerea că ele îmi relevă mult mai bine şi mai corect lumea în care am trăit cu toţii, o vreme, dar şi pe cea în care trăiesc eu acum. Ei au avantajul că privesc de la o distanţă care le permite o atitudine obiectivă, ceea ce pentru mine, oricât m-aş strădui, nu este posibil, fiind fatalmente implicat realităţii din imediata apropiere. Dar, uneori se petrec şi evenimente puţin ciudate care îmi dau sentimentul că o logică superioară intervine discret pentru a mă bucura cât mai mult de aceste lecturi.
Astfel, zilele trecute, bunul meu prieten, Roni Căciularu, scriitor de forţă şi subtil comentator al evenimentului din imediata apropiere sau a celui nevăzut dar prezent, a publicat o frumoasă recenzie a volumului „Calendele măgarilor”. I-am mulţumit, însă surpriza avea să vină din altă parte. Primesc un telefon de la domnul Ivan Lungu, până atunci, pentru mine, un necunoscut, care mă roagă să-i trimit şi domniei sale cartea deoarece îi plăcuse foarte mult prezentarea. Desigur, a doua zi, am pus cartea la poştă iar peste încă trei zile am primit şi eu două cărţi ale domnului Lungu. Prima dintre ele, cronologic vorbind, este „Maimuţele de dincolo de amintiri”, volum apărut la editura „24:ORE” din Iaşi, editură aparţinând lui Adi Cristi, un alt prieten unde ca redactor de carte apare Ana Parteni, soţia, şi ea o bună prietenă. Cercul pare a se închide şi iată cum oameni necunoscuţi până la o anumită dată se văd înlănţuiţi într-un şir de evenimente care-i apropie, spulberând distanţele şi decalajele temporale, ca într-un fel de vrajă al cărei scop este să-i îndrume spre cunoaşterea reciprocă şi, de ce nu, spre noi legături de prietenie. Într-o lume în care ura pare a fi singurul liant între oameni aceste evenimente ţin cumva de un fel de miracol, semn că Preabunul ne ajută să ne regăsim în firea noastră de lumină dar depinde foarte mult de noi ce cale alegem.
Am făcut această mică digresiune fiindcă în carte vom găsi personaje uimitoare dintre acelea care, trăind într-o lume a furiei nebune, au reuşit totuşi să se ridice deasupra ei. Dar să nu anticipez. Titlul cărţii poate părea puţin straniu dacă autorul, care acum a depăşit şapte decenii de viaţă cu folos trăită, nu ne-ar lămuri încă de la început că este vorba de una din primele amintiri ale copilului, amintire care dăinuie în subconştient ca fiind una din cele mai fericite, din acea fericită primă copilărie. Pentru că, din păcate, această copilărie nu avea să ţină prea mult, iar încercările prin care trece naratorul, cât se poate de cumplite, vor curma brutal genul acela de amintiri în care prietenii, un câine Axi, purceaua Ţila, o broască ţestoasă sau „vajas pogacsa”, o prăjitură făcută special de bunicuţa pentru nepoţelul ei, sunt tot atâtea surse de bucurii.
Dar şi a privi din pătuţul tău o statuetă despre care ţi-o poţi imagina implicată într-o mulţime de mistere fiind ea cam la fel de stranie şi acum când, chiar dacă intrăm pe site-urile de informare, parcă tot nu aflăm taina ei. Vechiul simbol budist al evoluţiei spirituale prin eliminarea impactului senzorial nu este prea simplu de descifrat. Doar bunicii naratorului par a şti mai multe dar deocamdată tac surâzând cu blândeţe. Poate nu este vremea descifrărilor ci doar a poveştilor…
Nici amintirea interiorului sinagogii, acolo unde este dus de bunic în vederea pregătirii pentru viaţă nu poate lăsa copilul indiferent. Uriaşă, solemnă, aurită, cu aerul acela special al oricărui locaş de cult, unde ştii că se produc unele lucruri pe care tu nu le cunoşti încă, vor impresiona atât de mult pe copilul de atunci încât mulţi ani după, va privi cu aceeaşi sfântă înfiorare, la glorioasele vestigii ale sinagogii peste care au trecut nu numai anii ci şi necazurile. La fel ca peste oameni. Şi dacă orga mai cântă încă este şi acesta un semn că prostia sau răutatea nu pot fi biruitoare într-o lume în care avem puterea unor amintiri frumoase.
Dar ne aflăm în acel secol în care nebunia a pus stăpânire inclusiv pe bruma de raţiune numită simplu bun simţ şi lumea frumoasă a copilăriei a fost spulberată, fără să poţi pricepe de ce. Groaza şi nesiguranţa zilei de mâine sunt singurele certitudini ale acelor zile. De neînţeles pentru copilul de atunci cum oamenii pot dispărea, cum familii întregi, peste noapte, devin doar subiect de discuţii în şoaptă şi cum, dintr-un reflex de apărare, oamenii stau cu bagajele pregătite la uşă. Pentru ce? Pentru orice!
Pentru tot ce poate fi mai rău! Şi aici, în acest context, repet, de neînţeles pentru toţi cei care nu l-au trăit, am admirat modul în care, în câteva fraze, autorul redă statura monumentală a unui personaj aproape incredibil. Este vorba de mătuşa Bőzsi. O femeie tânără şi frumoasă. Care a fost dusă în lagăr. La Auschwitz! Pentru milioane de oameni aici se încheie totul. Odată cu viaţa. Dar pentru mătuşa Bőzsi este un început, pentru că ea reuşeşte să scape (alt miracol?) din acest iad inventat de oameni şi se reîntoarce acasă. Un eufemism desigur, pentru că nu mai are casă. Îi fusese confiscată! Însă, oricum, printre ai ei. Are 33 de ani şi 35 de kilograme (între timp se mai îngrăşase cum le spune ea rudelor venite să o vadă!). Spre totala nedumerire a celor din jurul ei vorbeşte cu o stranie detaşare şi o nefirească linişte despre incredibilele grozăvii prin care trecuse. Nu, nu este deloc vorba de vreo dereglare psihică, şi aceasta absolut firească şi de înţeles în context, ci de o ridicare deasupra nefericirii. În română există un termen care nici nu cred că nu ar exista şi în ebraică, având în vedere fundamentele comune ale religiilor creştină şi iudaică: mântuire! Adică înălţarea spirituală în acea zonă angelică de unde mizeriile omeneşti au o cu totul altă perspectivă. Iar mântuirea prin suferinţă este un atribut al tuturor celor aleşi. Nu am reuşit, neavând destul talent, să creionez cu atâta putere personajul în doar câteva fraze cum a făcut-o autorul şi chiar cer iertare cititorului pentru neîndemânarea mea, rugându-l să citească originalul.
Dar după ce am citit despre acest incredibil personaj mi-am pus o întrebare. Oare de ce lumea este plină de statuile ecvestre a tot felul de criminali cu săbiile scoase, de semnele nemuririi unor vedete de cinema sau fotbalişti (nu am nimic împotriva lor!) sau de busturile unor presupuşi legislatori ale căror legi nu cred că au adus pacea sau fericirea pentru că, probabil, am fi observat. Şi nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată statuia unui om, un om simplu, nu un profet, care, prin suferinţă, s-a înălţat, cu moartea pre moarte călcând cum spune un tropar din scripturi. Îmm, să fie oare de vină firea noastră cea plină de umbre şi întunecimi? Dacă este aşa atunci un bun remediu este, fără îndoială, lectura acestui minunat volum din care nici nu mai amintesc multe, multe, poveşti minunate, pentru a nu vă lipsi de fascinaţia şi tihna unei cărţi bune din toate punctele de vedere. Pentru că veţi afla şi despre o guvernantă austriacă al cărei gest de a merge cu familia la care lucra în lagăr pare, acum, în lumea noastră individualistă şi meschină, absolut de neînţeles. Vom mai citi şi despre dedesubturile unui „mit” al anilor ’50, aceia în care auzim şi acum că la conducerea ţării erau evreii. Ivan Lungu ne va convinge, prin propriile sale experienţe de viaţă, ce a însemnat de fapt asta! Dar şi mai mult, aflăm poveşti, foarte adevărate, despre oamenii cu care autorul se întâlneşte după ce emigrează în Israel. Unii foarte pitoreşti, calzi, apropiaţi, generoşi, alţii, mde, aşa cum sunt mai peste tot, cu felurite tare sau apucături (nerecunoştinţa fiind una destul de răspândită). Plină de umor şi duioşie este şi aventura familiei Lungu în căutarea unui căţel. Impresionantă mai ales prin contraponderea unor caractere umane cu comportamentele acelor fiinţe pe care tindem a le considera inferioare, doar pentru că nu le cunoaştem îndeajuns. Autorul are inteligenţa însă şi forţa naraţiunii pentru a ne purta prin toată lumea, dar şi prin medii culturale diferite doar pentru a ne convinge că lumea este aşa cum o facem noi oamenii. Iar dacă, de multe ori dăm vina pe divinităţi, mai mult au mai puţin luminoase, este doar pentru a ne găsi o scuză, puţin credibilă, a vinovăţiei noastre. Ivan Lungu, prietene, îţi mulţumesc pentru bucuria acestei cărţi!
