Am fost educat într-o societate care te obliga să îţi reprimi sistematic trăirile de fiecare dată când ele veneau cumva împotriva cadrului stabilit de către cei care o conduceau. Cel mai mare pericol era acela de „a gândi altfel” decât aşa cum era impus printr-un fel de exerciţiu de programare socială. În plus, colegii, formaţi pe un asemenea tipar, nu puteau să înţeleagă cât de mult se pierdea prin eliminarea impulsurilor creatoare doar din raţiuni ce ţineau de confortul adulţilor ce nu doreau niciun fel de modificare a cadrului existent la acea dată. În felul acesta am ajuns să meditez mai profund asupra raportului ce trebuie să existe între individ şi societate.
Însă, nu înseamnă că permiterea necenzurată a oricărui gen de manifestare reprezintă un lucru benefic. Dimpotrivă, într-o astfel de perspectivă se ajunge la extrema opusă, ce suprimă construcţia colectivităţii, ce presupune mai mult sau mai puţin respectarea unor seturi obligatorii de reguli acceptate de către toţi cei care o compun. Astfel, evoluţia post-decembristă din ţara noastră a constituit o trecere de la rigiditatea unei construcţii „perfecte” la fragilitatea unei întocmiri lipsite de principii clare şi respectate de către toţi. Mai precis, o trecere de la suprimarea individului la cea de contestare a socialului, de aici decurgând în mare măsură neputinţa redresării României din ultimii 20 de ani.
Dialectica raportului dintre individ şi colectivitate nu reprezintă un fenomen nou, dar tranziţia prin care trece spaţiul românesc a pus în evidenţă mai mult decât în alte perioade ale istoriei acest balans între extreme fără să se ajungă la un echilibru benefic. În realitate, reculul individualist din perioada actuală reprezintă într-o mare măsură descătuşarea energiei negative acumulate excesiv în etapa anterioară a construirii unei societăţi ce călca în picioare noţiunea de individ promovând doar utopicul ideal al „omului nou”.
Un Secol de Observaţie
Dacă vom extinde cadrul de observaţie, vom remarca în decursul secolului trecut o alternanţă de evoluţii în perioade ce au durat de regulă mai multe zeci de ani. Astfel, secolul XX a debutat prin regimuri totalitare gata de război, care treceau cu brutalitate peste aspiraţia către libertate a fiecărei fiinţe umane. Putem vorbi despre un cult al socialului în detrimentul individului, fapt care a făcut posibilă lansarea ucigaşului proiect de nimicire a milioane de oameni pe fronturile Primului Război Mondial.
După ce forţele totalitare au fost înfrânte, a urmat o perioadă de explorare a unei libertăţi individuale fără precedent, fapt care a condus la o explozie economică, din păcate insuficient controlată, ce a permis afirmarea multor oameni de valoare în toate domeniile. Din nefericire, lipsa de discernământ în gestionarea acestor noi posibilităţi a adus o criză economică prin intermediul căreia idealul „societăţii perfecte” a pus din nou stăpânire peste multe zone ale lumii generând a doua mare conflagraţie a secolului XX. Forţele aflate în conflict îşi disputau de fapt dreptul de a controla masele de oameni ale acestui pământ trecând peste aspiraţia către libertate şi dreptate ce subzistă în fiecare fiinţă umană.
Zona Gri a Perioadei Postbelice
Perioada postbelică a fost într-o zonă de „gri” prin faptul că lumea s-a scindat într-o tabără care punea preţ pe valoarea individului, în timp ce alta accentua idealul totalitar al societăţii ce subsumează complet pe acesta într-o masă amorfă cu un singur vârf vizibil: Conducătorul Iubit, un fel de Mesia care gândeşte, plănuieşte şi acţionează în numele tuturor. Războiul „rece” care a urmat nu a făcut altceva decât să continue la nivel ideologic, dar şi prin nenumărate războaie regionale, această dispută dintre două sisteme ce nu puteau să ajungă la un compromis. Cu argumente din ambele tabere, această „conflagraţie” a durat până către ultima decadă, când blocul totalitar s-a fărâmat graţie paradoxalei dorinţe de libertate a elitelor din cercurile de la vârf, doritoare să se manifeste într-un cadru lipsit de constrângere.
Haos sau Ordine Rigidă
A urmat o perioadă în care haosul a luat locul ordinii rigide, rezultatele nefiind pe măsura dorinţelor maselor largi, iar echilibrul dintre individ şi societate rămânând ca un ideal pentru o altă epocă. Astfel, construcţia socială a avut mult de suferit punând în pericol chiar noţiunea de organizare statală, fapt ce a condus la dezmembrarea unor structuri ce păreau solide în perioada anterioară şi la războaie ce au degenerat până la nivel de ură dintre rase şi etnii. În plus, perioada de relaxare a controlului individului a permis reapariţia fenomenelor de corupţie din perioada interbelică, lucru ce a condus la subminarea structurilor fundamentale ale statului în genul: educaţiei, sănătăţii, sistemului de asistenţă socială, ordinii publice şi chiar apărării.
Oferindu-se prea multă libertate s-a constatat că individul nu este totuşi pregătit să acţioneze responsabil în folosul comunităţii, ci dimpotrivă, el ajunge să se izoleze de ceilalţi sau să se întovărăşească în „găşti” distructive ce ignoră dorinţele legitime ale semenilor. Şi astfel, am intrat în secolul XXI cu o dilemă nerezolvată în perioada anterioară, mai precis cu o restanţă la impresionanta lecţie de istorie pe care trebuie să o înveţe întreaga omenire.
Totalitarismul a continuat în anumite zone ale lumii oferind un model de stabilitate şi de ordine aparent mai profitabil decât cel al permiterii libertăţii individuale. Companii importante au intuit potenţialul afacerilor cu producţie în zona totalitară şi distribuţie în cea liberă, fără să ia în calcul jocul periculos pe care îl fac prin transferul de putere economică spre zone ale lumii ce pot relua oricând disputele secolului trecut.
Revoluţia Informatică şi Saltul de Conştiinţă
Prin urmare, mă aştept la o perioadă în care căutarea echilibrului dintre individ şi societate să îşi găsească o soluţie mai bună decât ceea ce s-a oferit până în prezent prin intermediul unei societăţi cu reguli clare şi principii armonioase, dar şi cu indivizi care nu îşi reprimă creativitatea în a aduce tot ce poate fi mai bun în progresul lumii din care facem parte. Dincolo de evenimentele istorice, la care din păcate nu putem asista mai mult de câteva zeci de ani, există o nevoie stringentă pentru soluţionarea adecvată a raportului dintre colectivitate şi oamenii ce o compun.
Este posibil ca evoluţiile recente din domeniul tehnologiei informaţiei prin dezvoltarea fără precedent a Internetului să permită o mai mare flexibilitate în rezolvarea „temei de casă” pe care secolul trecut ni l-a lăsat. La fel de posibilă este şi reluarea ciclurilor distructive cu nuanţe totalitare, ce din păcate, continuă să existe şi să îşi facă simţită prezenţa de fiecare dată când oamenii uită că nimeni nu trăieşte doar pentru sine, ci fiecare fiinţă umană trebuie să slujească deopotrivă colectivităţii din care face parte.
