„Istoria lumii este tribunalul lumii.” Friedrich von Schiller
Proverbele sunt vorbe pline de înțelepciune. Ele provin din experiența vieții celor care au existat înaintea noastră și a căror existență s-a înscris în istoria acestei lumi. „Un nebun aruncă o piatră și zece înțelepți se chinuiesc s-o scoată”, este proverbul românesc pe care-l aud tot mai des în ultima vreme. Chiar așa? Multor înțelepți un singur nebun le poate da de furcă? Cert este că fiecare dintre noi simte dezordinea din jurul său, libertatea fără de măsură și de reper, disproporția covârșitoare între cei bogați și cei săraci, mizeria morală care include vicii, păcate și atitudini provocatoare. Ordinea a lăsat demult loc haosului, dar să ajungem până la o gravă turbulență – ea fiind una dintre manifestările haosului – parcă nu ne-am fi așteptat. Există credința unora că s-a pierdut legătura cu dimensiunile mai înalte ale conștiinței, dimensiuni spirituale și, din această cauză s-ar produce o involuare, omul ajungând la o „specie dăunătoare, ce ar putea distruge întregul Univers”. Oare nu mai cunoaștem Calea care trebuie urmată? Un destin neînțeles ne condiționează existența?
Există, totuși, în profunzimea ființei umane dorința de regăsire a adevăratei naturi, de ieșire din visul materiei și de întoarcere la spiritualitate, la divinitatea care veghează și ne îndrumă calea vieții. Dar pentru regăsirea adevăratei Căi, trebuie să ne oprim din drum, să cugetăm, să decelăm între bine și rău și numai apoi să mergem mai departe. Vocea interioară, vocea sinelui trebuie să fie mai puternică ca cea a Egoului. Numai ea ne poate face să cunoaștem Calea ce trebuie urmată. Comparând apoi lumea de ieri cu cea de astăzi, adică reflectând asupra istoriei, am putea, cu ajutorul minții, să alegem, cu o mai mare ușurință, binele pentru lumea în care trăim.
Filozofii români au vorbit mult despre omul a cărui viață se înscrie în istoria lumii. Lucian Blaga (1895-1961), personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, filozof și poet, dramaturg, traducător, spune despre istorie că „este prin excelență o dimensiune a existenței umane. Printre toate ființele singur omul se poate mândri cu o istorie. […] Omul creează istoria… Omul deplin este așadar ființă istorică prin definiție”. Ca atare, istoria rămâne un câmp de manifestare și realizare a posibilităților umane, modul însuși de ființare a omului. Mai mult decât atât, pentru definirea mai completă a istoriei, Lucian Blaga face din ea expresia destinului sisific al existenței umane: „veșnic mutilată, redusă, frânată sau chiar anihilată prin preschimbarea transcendentă, stilistică a Marelui Anonim”. Principala caracteristică a modului blagian de a concepe existența ar fi misterul, ca element fundamental al existenței generate de Marele Anonim, care lucrează în viață și dincolo de viață, omul încercând mereu, dar zadarnic, să reveleze misterul prin plăsmuirile culturii. Nemulțumindu-l teoriile cunoașterii – teorii ale faptului – începând cu Kant, Blaga năzuia spre formularea unui tip de cunoaștere care să cuprindă în obiectivul ei și lumea inepuizabilă a misterelor, pentru a lăsa loc îndoielii și neliniștii, permițând astfel realizarea unor presupuneri. Aceasta, probabil, în scopul previziunii viitorului. Omul, conform gândirii lui, are posibilitatea de a înstăpâni natura prin inteligență, având un orizont larg, orizontul necunoscutului, inexistent la animale, de aceea „Omul trebuie să-și prepare singur armele de apărare și de atac, de care este despuiat și hrana ce nu-i stă în chip natural la dispoziție”. Pentru el, fenomenul istoric este un „fenomen concret cosmic – spațial, numeric singular care poate avea când aspecte ireversibile, când aspecte de repetiție.”
În aceeași idee, filozoful, eseistul Petre Țuțea (1902-1991) afirma: „Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilității: termodinamica și istoria”(Se referea la Principiul II al termodinamicii considerat a fi cea mai metafizică dintre legile fizicii, prin faptul că arată direcția spre care merge lumea.) Plastic, Țuțea mai exprima: „Istoria e întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnație…”.
Filozoful, eseistul Constantin Noica (1909-1987) în Jurnalul de idei vorbea despre existența a două procese de conștiință remarcabile pentru viața sufletească a fiecăruia dintre noi: captarea conștiinței negative și a celei pozitive. Cu alte cuvinte, conștientizarea limitelor, descoperirea faptului că nu putem face orice, oricât de lungă ar fi viața noastră, sau cum frumos își încheie poetul latin Vergiliu, Egloga a VIII-a: „Non omnia possumus omnes” – Nu toți putem toate. Această descoperire omul nu o poate face prea curând în viața sa, și uneori chiar niciodată. Celălalt proces ar fi conștientizarea sau descoperirea faptului că, deși nu poți face decât un lucru anumit oricât de lungă ar fi viața, poți totuși face destul, în limitele care-ți sunt prescrise: „Cum îți apare câte o barieră, câte o sentință a destinului, spunându-ți: asta nu e pentru tine, tot așa îți apare câte un îndemn, amintindu-ți: asta e pentru mine…” S-ar înțelege – necesitatea măsurii, simț întâlnit la puțini oameni. Fiindcă nimic omenesc nu ne este interzis, dar trebuie avut un simț al măsurii. Cântarul! Apropo de acest simț al măsurii, amintesc întâlnirea dintre istoricul, politicianul Nicolae Iorga care avea o memorie formidabilă și o folosea în oratoriile sale, și inginerul, omul politic Ion I. C. Brătianu: „Ce pot eu învăța de la un inginer?” „Simțul măsurii, domnule Iorga!” i-ar fi răspuns Brătianu. Ca o observație, toți fanaticii sunt niște exaltați malefici, care nu cunosc măsura, nu acceptă dialogul, părerea altora, ci numai „adevărul” lor.
Filozoful Nae Ionescu (1890-1940) împărțea istoria umană în două mari perioade, una până la Renaștere și cealaltă după Renaștere: „Până la Renaștere omul își cerea scuze în fiecare zi lui Dumnezeu că există, iar după Renaștere Dumnezeu este obligat să ceară omului scuze că există. Chiar dacă istoric această periodizare nu este justă, metafizic este, fiindcă ne revelează drama omului modern supus unui proces de dezdivinizare”. Iată că, în vremurile noastre, acest proces continuă prin încălcarea legilor divine și nu-i împiedică pe fanatici să-și urmeze planul lor diabolic. Așa apar „frustrații planetei”!
Emil Cioran (1911-1995), filozof și scriitor care a dovedit o sinceritate și o luciditate uimitoare, a exprimat, la vremea sa: „Americanii fac greșeli extraordinar de grave, pentru că în primul rând nu știu să mintă; și apoi, ei cred în cuvânt ca într-un lucru sacru, al cărui judecător este poporul. Nu-i văd având vreodată un Talleyrand”. Iată că alții, prin viclenie, profită și încalcă gândirea celor care respectă legile logice. Așa s-o fi scriind istoria? Adevărat că toți trăim sub același soare, dar nu toți avem același orizont! Înainte de a dori să transformăm ceva, să bulversăm echilibrul și așa fragil al lumii, ar trebui să ne cunoaștem, să ne respectăm pe noi înșine dar și pe cei de lângă noi. Înainte de a impune lumii gândirea pe care o ai, întâi cântărește-ți-o pe a ta! Privește-te – n oglindă dimineața și întreabă-te dacă poți vedea în bucata aceea de sticlă argintată, atât de fidelă, chipul pe care ți-l dorești și întreabă-te dacă, vanitatea zărită pe chipul tău nu provoacă altora disprețul, chiar durerea. Căci nebunia va fi suferința aceluia care nu și-a văzut imaginea adevărată în oglindă. Uneori mă întreb dacă s-a construit cumva un zid împotriva înțelegerii semenilor, a iubirii? Dar zidul va fi dărâmat într-o zi, de cei în a căror inimi mai există flacăra iubirii, a toleranței, casa iubirii – casa existenței fiind!
Istoria este laboratorul în care experimentăm viața, obținând rezultate bune sau rele, funcție de gândirea noastră care acționează ca un reactiv, dar poate acționa și ca un catalizator, grăbind o reacție distructivă. Din nașterea și moartea unor perioade ale istoriei, ar fi trebuit să se tragă învățăminte. Există dreptul de a apăra binele dobândit, de a nu rămâne pasivi la distrugerea unui popor, oricât de mic ar fi el din punct de vedere numeric, de dragul intereselor meschine, a poftei expansioniste.
Nu pot uita interesantul roman al scriitorului polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz Slavă și fală, citit cu zeci de ani în urmă, din care am reținut strigătul, ca o avertizare: „Omenirea a alunecat pe o pantă funestă!” Și când a fost întrebat ce înseamnă o pantă funestă și dacă se referă la aspectul moral, personajul a explicat: „Nu, câtuși de puțin! Material, cât se poate de material! O pantă vătămătoare omului pe pământ. Întregul efort al cugetului omenesc tinde spre sinucidere.[…] Poate perioada Renașterii și umaniștilor, poate în perioada lui Leonardo Da Vinci a fost cotitura mare a istoriei omenirii, istoria ei frumoasă, crescendo-ul uriaș, consecințele Renașterii? […] Da, știu, acum știu ce fel de sfârșit vom avea!… ca în Biblie, ca în Apocalipsă. În focul general, în dezintegrarea în atomi a tot ce există și în dispersarea atomilor. Înțelegi ce crimă a fost dezintegrarea atomului? Știința a trebuit s-o comită…”
Așa gândea scriitorul în perioada în care a trăit (1894-1980). Iată că acum „panta funestă” privește aspectul moral care se adaugă celui material. Ce-i mai rămâne omului? Care-i este slava, care-i este fala?
Se repetă istoria lumii, nu se repetă? Nu se repetă și uneori se repetă! Este ireversibilă fiindcă vremurile sunt altele, dar uneori se repetă datorită oamenilor care uită relele trecutului și reacționează în același mod greșit, neținând cont de noile condiții ale existenței. Cred că nimeni nu are dreptul să-și bată joc de libera alegere a unui popor care-și dorește independența, democrația și libertatea și a interveni viclean și brusc cu armele. Și mai cred că nimeni nu poate accepta ca Răul să fie prezentat în chip de Bine.
