Intr-una dintre primele primăveri ale veacului tocmai incheiat, la bariera Bănesii, s-a oprit una dintre birjele de Herasca, obisnuite cu traseele lungi, aducând doi bărbaţi apropiaţi ca vârstă. Nicolae Minovici, proaspăt medic legist, care-şi finaliza doctoratul la Paris şi bunul său prieten, arhitectul Cristofi Cerchez, au coborât în plin câmp pentru a discuta despre un proiect. Nicolae Minovici cumparase un teren intins la margine de oras, în preajma barierei, unde dorea să ridice o vilă cum Bucureştiul nu mai văzuse. Terenul era uşor denivelat fapt care convenea cu asezonarea unei grădini minunate, grădină care trebuia să pună in valoare vila, care dorea să o ridice aici. Cristofi Cerchez incercase până atunci să convingă diverşi comanditari că stilul neo-românesc este pe cât de original şi frumos, pe atât de singular ca valoare arhitecturală. Şi aceasta într-un oraş încă destul de franţuzit. Nicolae Minovici a dorit să-i ofere bunului său prieten deplină libertate de mişcare într-un astfel de proiect.

          Când au sosit prima oară în aceste locuri de margine, era către sfârşitul iernii anului 1903. In imprejurmi se auzeau către seară glasurile lupilor, care înaintau cu curaj pînă către străzile de margine ale epocii precum Popa Savu, stradă existentă şi azi. Adesea zăreai şi ciute, căpriori şi multe păsări sălbatice, care se bucurau de apele lacurilor din imprejurimi încă sălbatice, nepopulate şi aşadar, deloc sistematizate. Era o adevărată aventură sa locuieşti aici, singur, înconjurat de păduri şi câmpuri pustii. Aşa era această margine de Bucuresti la început de veac XX.

          Proiectul a demarat în anul 1904, pentru a fi sfârşit un an mai târziu. Astfel a fost ridicată “prima casă în stil popular românesc”, la bariera de nord a oraşului. Clădirea are un istoric bogat, iar situaţia ei actuală nefiind cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti.

Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti colecţia deja adunată la data ridicării ei, de doctorul Nicolae Minovici. Compartimentările clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Colecţia a fost îmbogăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii.

În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin până în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale.

Muzeul doctorului Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş care, deşi la 1912 punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român, clădirea actuală a muzeului amintit va fi finalizată în 1941. Nucleul patrimoniului acestui muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret la 1 octombrie 1906. Acest spaţiu muzeal va deveni în 1912, Muzeul de Artă Naţională. La începutul anului 1906, muzeul doctorului Nicolae Minovici funcţiona deja, ca un muzeu privat, care devansase iniţiativa publică. A se ţine cont de faptul că, impresionanta colecţie adunată de Tzigara Sarmucaş, nu era expusă într-un spaţiu special organizat pentru ea, lucru diferit în cazul muzeului ridicat de Nicolae Minovici.

În anul 1937 Nicolae Minovici a donat colecţia sa alături de proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 m.p., Comunei Bucureştilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie “pentru totdeauna” un muzeu de artă naţională cu denumirea “Muzeul de Artă Naţională Prof.Dr.Nicolae Minovici”

Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus aportul şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker. Sculptorul Emil Wilhelm August von Becker este un personaj mai puţin cunoscut astăzi ; a fost un artist de mare rafinament în arta sculpturii decorative, în sculptura funerară şi în medalistică. S-a născut la Bucureşti pe 7 iulie 1881 în suburbia Manea Brutaru (astăzi Calea Griviţei nr.31, extremitatea dinspre Calea Victoriei). Şi-a petrecut copilăria la reşedinţa bunicilor din Numa Pompiliu. A studiat artele în atelierul lui Ion Georgescu, apoi la Milano în atelierul lui Buzzi Luigi. În anul 1906 a absolvit Institutul de Arte din Mϋnchen. A avut realizări în domenii variate precum : monumente publice sau funerare, statui, clădiri cu sculptură ornamentală, cum este şi cazul vilei doctorului Nicolae Minovici, busturi, cavouri, grădini publice sau private, medalistică, numismatică, realizate în atelierul său din strada Bateriilor, astazi dispărută.

Revenind la vila doctorului Nicolae Minovici, separat de muzeu şi parc, în continuarea lor, se afla “o fermă destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor”.

Exista şi un personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30 000 lei, surplusul privindu-l pe donator.

Interesant este faptul că “în cazul situaţiei economice sau financiare, leul ar suferi vreo depreciere, suma de 30 mii lei, fixată prin prezentul act se va mări sau micşora în raport cu valoarea leului astfel cum este astăzi stabilită.”

Actul de donaţie a fost autentificat de Tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr.26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr.Nicolae Minovici, Dl.O.Tătaru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em.Odăgescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov secţia de notariat asistat de Dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V.Pătru, “avocat personal cunoscut nouă”.

În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub “ordinul ministeriului inventarului Avuţiilor Publice” nr.85/1/1939 şi 85/16/1939. Muzeul se învecina pe atunci cu str.Micşunele la Nord; proprietatea Prinţul Nicolae şi Staţia Sericicolă la Sud; cu Şoseaua Bucureşti-Ploeşti la est şi iar strada Micşunele la vest. Suprafaţa totală a muzeului este de 435,25 m.p. iar a dependinţelor: 60,01 m.p. Clădirile dependinţă erau construite din 1910. La această dată apare un nou angajat în persoana administratorului Banciu Traian care locuia în incinta muzeului. Membrii comisiei au fost: Şerbănescu Ştefan, secretar general al sectorului I Galben; Rădulescu Dionisie, delegat al Serviciului Planului şi Sistematizării; Cârciog Traian, delegat al direcţiunii Financiare a Municipiului Bucureşti. 4

Doctorul Nicolae Minovici a murit în 1941 iar situaţia muzeului nu se va schimba decât cu anii puterii populare. Nepotul său de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, inginerul Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său conducerea muzeului. Separat, între 1939-1942, va ridica actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata “naţionalizare”.

Pe 28 octombrie 1948, a fost încheiat un alt proces verbal “în conformitate cu Decizia nr.52.306 a Primăriei Municipiului Bucureşti”, întrunită “pentru evaluarea proprietăţii din str.Micşunele nr.1 colţ cu Şoseaua Kisseleff. Vecinii s-au schimbat şi ei. Astfel muzeul se mărginea la Est cu proprietatea Ministerului Agriculturii; la sud cu aceeaşi proprietate şi cu donaţia inginer Dumitru Minovici făcută “Academiei R.P.R.”; la Vest cu strada Micşunele şi la Nord cu Şoseaua Kisseleff. Clădirea a fost “foarte bine” găsită, cu instalaţii sanitare, apă, lumină electrică şi sobe.”

Anexele apar împărţite în “dependinţe mari” de 140,76 mp. care erau locuinţe şi alte “dependinţe mici” de 119,28 mp. Exista desigur şi “o cultură de pomi fructiferi, care este îngrijită de un grădinar, avînd o canalizare completă de apă şi canal necesară stropitului”. Evaluarea totală a construcţiilor era de 11.359.480 lei. Membrii comisiei au fost: Gabrielescu Adriana, Arhitect Şef; Haschi Gheorghe, inginer; Juraşcu Alexandru, inspector financiar şi Vasilescu Constantin, secretar. 5

Între anii 1949-1950, proprietatea Ministerului Agriculturii dispare şi se “transformă” în “parcul Centrului Poligrafic Casa Scânteii”, aflat atunci în şantier. Cu acest prilej, din proprietatea muzeului “se trece 8.150 mp. în folosinţa Centrului Poligrafic „Casa Scânteii“.” Vecinii “Centrului” erau: Muzeul de Artă Populară la N; şoseaua Bucureşti-Ploeşti la S; Şcoala de Sericicultură la S-V; şi proprietatea General Manolescu la NV. Proprietate la 1950? Curios cine era acest general. Probabil unul de factură “nouă”. 6

La începutul anilor ’70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care l-a determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arăta că muzeul “dr.Nicolae Minovici”, “este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919”. Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată de la care a făcut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată după care s-au realizat grilajele exterioare de fier forjat precum şi gardul de lemn, schimbat în anii ’90.

Numai în anul 1973 au fost organizate 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare; 8 şezători literar-artistice şi 6 seri muzeale. Memoriul este datat, 1 martie 1974.

Nu ştim dacă muzeul a fost retrecut în categoria I-a dar, dacă judecăm actul din noiembrie 1977, se întrevedea cauza acestei reconsiderări. Mai exact, în baza Decretului 409/1955, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R. prin actul normativ H 5432 din 20 octombrie 1977 “solicită transferul” muzeului către o altă funcţionalitate. Astfel, Cancelaria Comitetului Central al PCR, la 1 noiembrie 1977 anunţa: “Vă comunicăm că s-a aprobat ca următoarele puncte să fie transferate Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi închiriate oficial pentru deservirea Corpului Diplomatic sau ca reşedinţă de ambasadă: Bd. Ana Ipătescu 39; Str. Zambaccian 21 A; str. Arh.Ion Mincu 15; Str. Minovici 1; Şos. Kisseleff 10; str. Mihail M nr.3-5 şi Bd. Dacia nr.35.” 7

Acest fapt l-a determinat pe Dumitru Minovici să intervină cu numeroase memorii către secretarul C.C. al P.C.R. Cornel Burtică, vicepreşedinte al guvernului, către Tamara Dobrin, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (18 noiembrie 1977) precum şi “tovarăşului Nicu Dobrescu”, la aceeaşi dată.

Prin memoriile respective, Dumitru Minovici afirma că “atât din punct de vedere legal cât şi din punct de vedere practic, nu ar fi oportună schimbarea destinaţiei acestei clădiri, fapt care ar produce nemulţumiri în rândul populaţiei”. Se pare că legaţia Indiei se arăta interesată de clădirea muzeului. Muzeul a fost închis la 20 noiembrie 1978 prin hotărârea Comitetului de Cultură şi Educaţie al Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, fără a se preciza până la ce dată.” Aceste informaţii le aflăm dintr-o scrisoare a inginerului Dumitru Minovici către Secretariatul de redacţie al ziarului “Scânteia”, deoarece acest ziar publicase un articol intitulat: “renumele muzeului ar putea fi şi mai mare” (Scânteia, 11489, 22 iunie 1978). Acţiunea ziarului se înscria desigur în politica de susţinere a desfiinţării muzeului. Nu a fost desfiinţat dar, a fost închis, în ciuda memoriilor repetate către Tamara Dobrin pentru a se reveni asupra acestui act. A fost redeschis în 1985.

În 1983, Dumitru Minovici trece în nefiinţă, lăsând soţiei sale, Ligia Minovici, calitatea juridică a celor două acte de donaţie pe care le patronase din 1945. Muzeul a fost închis în septembrie 1990, ultima semnătură a vizitatorilor fiind din ziua de 16 09 1990, când se consemna “absolut necesară prezenţa unui muzeograf”.

În 1982, muzeul a fost transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al RSR şi implicit Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului. În cursul anului 1990, el a fost transferat spre administrare Muzeului Satului prin ordinul nr.11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a făcut-o Muzeul Satului. Ordinul este semnat de ministrul culturii şi cultelor de atunci, Andrei Pleşu.

În august 1991 se reface gardul dinspre “terenul de cultură al ADP sector 1”, moment în care, terenul vilei Minovici se «extinde» cu o fâşie de teren lată de 4 m. şi lungă de 72 m. Dar acest teren aparţinuse de fapt vilei Minovici până la 1955 când a fost „transferat“ Casei Scânteii. Începând cu anul 1993, prin cereri către Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Satului a prezentat situaţia precară a clădirii care necesita un proiect de consolidare şi restaurare.

Muzeul a rămas închis. La 2 decembrie 1997 guvernul României a hotărât “transmiterea ansamblului imobiliar „Vila Minovici“, proprietate publică a statului, şi a colecţiei de artă populară „Dr.Nicolae Minovici“ în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti” – astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la consolidarea şi restaurarea clădirii. O primă expertiză a fost realizată între 1998-2000 şi care a fost predată Consiliului pentru Cultură al Municipiului Bucureşti nemafiind nevoie decît de organizarea licitaţiei publice privind şantierul de restaurare. De la finalizarea expertizei au trecut aproape patru ani iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a demarat vreun tip de măsuri privind consolidarea clădirii, clădire care se deteriora de la un an la altul.

In anul 2005 a luat fiinta Asociaţia „Prietenii Muzeelor Minovici” corodonată de doamna Georgiana Pogonaru. In urma acţiunilor asociatiei şi a mass mediei, Muzeul Municipiului Bucuresti a demarat activitati de igienizare şi reparaţii mai urgente ale clădirii in cursul anului 2006. În acelaşi timp a fost amenajat într-o formă primară şi parcul muzeului. Aleea principală a parcului a fost reconstituită. In prezent, cu sprijinul asociaţiei „Prietenii Muzeelor Minovici”, au fost realizate proiectul de fezabilitate şi proiectul tehnic de execuţie privind consolidarea şi restaurarea clădirii, proiecte întocmite de o echipă coordonată de arhitectul George Polizu.

Patrimoniul

Cercetările pe teren ale doctorului Nicolae Minovici au debutat în regiunea Vâlcea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unde relaţii de familie îi permiteau să se deplaseze mai uşor. Mai multe călătorii au fost necesare pentru a se informa şi apoi spre a achiziţiona ţesături şi ceramică, mergând din Vâlcea spre vest, trecând prin Hurez până spre Târgiu-Jiu. A urmat apoi regiunea Muscel, iar în timpul primului război mondial, şi ulterior, a vizitat adesea regiunea Neamţu-Văratec-Secu, unde calitatea sa de director al centrului de reeducare a invalizilor de război îl obliga să se deplaseze.

Ulterior, dupa primul razboi mondial, fiind numit profesor la Universitatea din Cluj, a continuat să studieze şi să colecţioneze diverse obiecte din acea regiune. Colecţiei profesorului Nicolae Minovici i s-au mai adaugat şi obiectele donate de nepotul său, inginerul Dumitru Minovici. Acesta a fost interesat în primul rând de ceramica din Ardeal, colecţionând treptat atât produsele olarilor din sudul Ardealului, de la Braşov la Sibiu, cât şi din regiunea Clujului. Concomitent a colecţionat şi icoane pe sticlă, multe dintre ele achiziţionate direct de la meşterul iconar, precum şi obiecte din lemn: furci de tors, căuşe din regiunea Branului şi Sarmizegetuza. Din Banat a achiziţionat ţesături, ceapse, oprege, etc.

Casa şi colecţia de obiecte de artă populară au fost puse încă din 1905, la dispoziţia publicului. Clădirea în care se găseşte expusă colecţia a fost construită între 1904-1905 de arhitectul Cristofi Cerchez, după indicaţiile profesorului Minovici. Ea este o stilizare a vechilor cule, având la parter geamuri şi uşi mici, şi o scară interioară care duce la etaj printr-un foişor.

Principalul element decorativ îl constituie foişorul. Cinci coloane de piatră, purtând bogate capitele, susţin tot atâtea arce trilobate. Între piedestalele coloanelor, balustre ajurate completează nota şi nobleţea stilului brâncovenesc.

Un turn important în patru muchii, de amintire medievală, sprijinit de un contrafort puternic, se termină cu o “căciulă” susţinută de opt coloane simple. Plafonul turnului este pictat în frescă cu arabescuri, iar de jur împrejur 40 de clopoţei de sticlă emit sunete de la orice adiere a vântului.

Încă din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitectură iar macheta acestuia a figurat în deceniile cinci şi şase al secolului trecut, la toate expoziţiile din străinătate, ca exemplu de arhitetcură românească.

Colecţia muzeului fiind făcută prin achiziţii succesive, fără un plan dinainte stabilit, nu toate regiunile sânt egal reprezentate. Cele mai numeroase obiecte sânt costumele de port din regiunile Suceava, Ilfov-Vlaşca, Argeş; ţesături din Oltenia, ceramică şi icoane pe sticlă din Ardeal. Textilele mai sânt reprezentate şi de alte obiecte şi accesorii precum peştemanuri, catrinţe, cămăşi şi ştergare de cap, poturi-nădragi, ilice, cămăşi cu mâneci de borangic înfrumuseţate cu dantelă, brîie, scoarţe, cergi, fote, etc.

În ceea ce priveşte ceramica, cea ardelenească este deosebit de bine reprezentată. Colecţia cuprinde străchini de Făgăraş care, pe un fond alb, au în mijloc motiv floral, iar ca bordură, în albastru şi verde, crenguţe de brad stilizate; cele din regiunea Sibiului au borduri cu verde, albastru şi brun, iar la mijloc, flori sau păsări stilizate. Ceramica de Braşov, albă, pictată sau desenată cu cornul cu albastru, precum ceramică săsească, albastră de cobalt având desenul zgâriat, reprezentând păsări, ciorchini de struguri, ş.a. Această ceramică este cea mai veche pe care muzeul o posedă şi poartă pe ea anul fabricaţiei, cea mai veche datând din 1789, fiind semnată cu iniţialele celui care a făcut-o.

Pe blidare se poate vedea o frumoasă serie de străchini de Hurez, de la începutul secolului al XIX-lea. Olăria moldovenească este de asemenea prezentă, dar si ceramica de Kuty din Bucovina de nord, precum şi ceramica de Biniş-Banat, prin mai multe oale şi ulcioare, care fac parte din categoria unei ceramici străvechi. Formele sunt simpe şi elegante, iar culoarea este a humei naturale, cu ornamente negre sau brune.

Alături, pe un fond negru sau brun închis, cu picturi gălbui şi verzi, se află specifica olărie maghiară. Cănile sunt în general de provenienţă ardelenească şi sânt împodobite cu flori şi motive specifice regiunii de origine.

Muzeul deţine şi o capelă construiţă în bolţi cu chenare, aşa cum se întâlneau şi în vechile aşezări feudale. Colecţia de icoane de aici este deosebit de interesantă, prin faptul că arată începuturile picturii noastre, întrucât meşterii care le-au pictat au fost români şi premegători ai picturii noastre laice. Parte din aceste icoane sânt executate printr’o tehnică cunoscută sub numele de “tempora”; parte sânt pictate direct pe sticlă. Multe din ele poartă semnătura meşterului, de exemplu: Ion ot Ocna precum şi data când au fost lucrate: secolul al XVII -lea şi al XVIII-lea.

Uşile acestei încăperi, sculptate din lemn, cu vrejuri şi corzi de viţă, în parte aurite şi pictate, sânt din secolul al XVIII-lea şi au aparţinut unei biserici din Banat, din preajma Orşovei.

Cele peste 200 de ouă încondeiate, adunate din întreaga ţară, poartă specificul regiunii de origine, atât în privinţa culorilor cât şi a simbolurilor. Tot la simbol se reduce şi moştenirea culturală a familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă (doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie, ingineri, avocaţi), fapt care subliniază contribuţia pe care această categorie socială în formare a avut-o în modernizarea societăţii româneşti.

În ultimă instanţă, existenţa acestor categorii sociale deosebit de dinamice în societatea românească modernă demonstrează existenţa unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenţă europeană pe cale a se înstăpâni în fondul autohton, de altă factură mentală, afectivă şi culturală, care încă mai reverberează.

 ADRIAN MAJURU