„Îmi este tot mai greu să mă înţeleg,” spuse Cristian în timp ce îşi turna o porţie bună de cafea în ceaşcă. „De mai multe zile am impresia că totul îmi stă împotrivă, deşi încerc să fac tot ce pot să îmi controlez gesturile şi gândurile,” continuă aparent într-un monolog ce se închidea asemenea unui cerc din locul de început.
„Fii mai concret,” răspunse Mihai. „Nu este indicat să controlezi în detaliu ceea ce simţi, fiindcă mereu vor fi lucruri pe care involuntar le vei omite. Mai degrabă îţi recomand să evidenţiezi ce anume îţi cauzează suferinţa, iar după aceea să te concentrezi pentru identificarea unei posibile soluţii.”
„Nu înţelegi că nu există soluţie? De îndată ce aş exprima ceea ce simt cei din jur ar reacţiona împotriva mea fără să le pese de furtuna pe care o port în suflet,” replică Cristian plimbându-se nervos prin mijlocul camerei. „Sunt prins într-un joc fără ieşire, iar acest lucru mă deprimă fiindcă nu intuiesc nicio rezolvare, ci doar o continuă suferinţă până la disoluţia deplină a propriei mele persoane.”
Vântul bătea cu putere în fereastra ce dădea către un parc în care zăreau mai multe alei pe care nu se plimba nimeni la acea oră târzie când noaptea lua în stăpânire oraşul cu tot ce cuprindea el. Norii se strânseseră, iar picuri mari de ploaie începeau să cadă ştergând suprafaţa netedă a drumului din faţa casei şi trotuarele flancate de copaci plini de frunze ce foşneau ca într-un cor de glasuri ce vorbeau prin sunete continue ce ţineau loc de cuvinte.
„Cauţi o soluţie?” simţi nevoia să intervină Mihai. „Dacă aşa stau lucrurile, atunci eşti pe calea cea bună! Deseori, drumul către ieşirea dintr-o circumstanţă defavorabilă începe prin simplul efort de a depăşi barierele ce te înconjoară, chiar dacă pe moment nu ai încă viziunea continuării jocului vieţii,” continuă el. „Îţi spun din experienţă, că de fiecare dată când ajungi în ‘locul fără ieşire’ la scurt timp se produce o schimbare majoră şi se trece într-un nou cadru.”
„Vorbe, vorbe şi iar vorbe! Tu crezi că exagerez când spun că nu mai identific vreo soluţie? Că în jur nu întrezăresc nicio ieşire? Şi cel mai grav este faptul că nu mai suport acest joc al dedublării prin care îmi maschez simţămintele. Cât timp pot să merg în felul acesta?” izbucni Cristian lovind fără să vrea colţul unui scaun ce se răsturnă cu zgomot pe podea.
Un fulger străluci prin mijlocul cerului. Imediat, glasul unui tunet anunţă începerea furtunii. Vântul bătea în rafale ce îndoiau copacii, smulgea frunzele şi târa crengi rupte pe mijlocul străzii. Ploaia devenea tot mai puternică, iar stăvilarele cerului se deschiseră pentru a permite râurilor nevăzute să se reverse peste pământ, locuri şi oameni, mai precis asupra acelor nefericiţi ce subestimaseră forţa furtunii şi se aventuraseră pe jos sau cu maşina să iasă prin oraş.
„Nu sunt doar vorbe,” răspunse Mihai. „După cum ştii, dinamica naturii se reflectă prin alternanţe ce contrastează violent precum noaptea faţă de zi sau iarna faţă de vară. Această alternanţă este normală, dar noi, oamenii, avem tendinţa să ne construim sisteme de gândire ce ignoră alternanţa contrariilor. De exemplu, avem o gândire de ‘vreme bună’ pe care o construim cu atenţie şi migală, dar ignorăm venirea principiului contrariu pentru care nu ne pregătim defel,” continuă el. „Din această cauză, în loc să ne întărească experienţa alternării principiilor, ajungem să fim slăbiţi tot mai mult, fiindcă pregătirea noastră rămâne unilaterală.”
„Ce vrei să spui?” replică tăios Cristian. „Cum să îmi construiesc o viziune de ‘vreme rea’ fără să ajung să mă deprim? Tu crezi că este simplu să ţi se distrugă universul interior datorită trecerii prin experienţe demoralizatoare? Sau subestimezi forţa adevăratelor încercări ce îţi şubrezesc până la limită resursele interioare? Nu cred că eşti realist în ce afirmi, ci mai degrabă oferi nişte sfaturi aparent logice, dar lipsite de temeiul experienţei.”
„Nicidecum,” răspunse Mihai. „Am o experienţă apreciabilă în a înţelege logica alternării fenomenelor în propria mea viaţă. Pe parcursul mai multor zeci de ani am observat cum trecerea de la o extremă la alta a contextului în care mă aflam nu şi-a schimbat vreodată maniera de manifestare. Dacă te raportezi doar la o perioadă scurtă, într-adevăr, lucrurile par dezechilibrate; dar dacă măreşti scara timpului, atunci vei remarca o interesantă armonie, ce scapă percepţiei de moment.”
Norii trecuseră, iar luna apăru pe cer în toată splendoarea ei. Nu era complet plină, dar contururile sale ovale confereau grandoare stelelor ce o înconjurau asemenea unor jerbe întinse pe suprafaţa netedă şi mată a cerului. Vântul devenise calm, continuu şi mângâia coroanele copacilor. Liniştea se aşternu peste întreaga zare, în timp ce luminile oraşului licăreau timid asemenea unor licurici împrăştiaţi printre firele de iarbă.
„Vrei să spui ca dacă voi privi dintr-o perspectivă mai amplă, atunci voi putea distinge o soluţie oferită chiar prin schimbarea ce va veni?” răspunse Cristian de data aceasta pe un ton calm. „Da, ai dreptate când spui că există o alternanţă a principiilor, iar închiderea perspectivei precede deschiderea sa ulterioară. Îmi aduc aminte când în adolescenţă am vrut să îmi pun capăt zilelor din cauza unor suferinţe, pe care acum le consider de-a dreptul ridicole. Doar instinctul de conservare m-a scăpat în acea ocazie, dar revizuind experienţa după treizeci de ani, îmi dau seama că lipsa de perspectivă îmi îngusta viziunea şi nu îmi oferea nicio altă soluţie.”
„Îmi pare bine că ai înţeles acest lucru,” spuse Mihai în timp ce privea pe fereastră către cerul bogat de stele. „Din perspectiva prezentului este imposibil să distingi viitorul. Însă dacă vei lua în considerare toată experienţa vieţii prin care ai trecut, atunci vei identifica principii ce animă întreaga existenţă şi care nu se schimbă vreodată. Astfel, când ajungi la o limită de netrecut, cu siguranţă că urmează un salt neaşteptat pentru ca jocul să continue mai departe. Nu trebuie decât să aştepţi în linişte şi cu răbdare schimbarea situaţiilor din jur; dacă vrei, este asemenea furtunii, ce nu poate dura la nesfârşit, ci după un timp de dominaţie, se retrage în tăcere pentru a lăsa loc derulării normale a lucrurilor.”
Cristian renunţă să mai bea o nouă ceaşcă de cafea. Privi cerul şi remarcă frumuseţea naturii după trecerea furtunii şi adăugă ca pentru sine: „Cred că este timpul să mergem la culcare. În fond, mâine va începe o nouă zi şi nu am de gând să o împovărez cu greutăţile lucrurilor prin care am trecut!” răspunse el în timp ce părăsea camera şi îşi abandona îndoielile asemenea copacului ce îşi leapădă frunzele veştede şi crengile moarte în bătaia vântului furtunii.
