„Dansul este singura artă în care noi înșine suntem materia din care este realizată.” – Ted Shawn
Scriam într-un alt articol mai vechi despre dans, că este o geometrie a formei pe care o realizăm cu ajutorul părţilor constituente ale trupului nostru, este un mod de a exprima sentimentele, un mod de a exprima viaţa, atrăgând atenția că totul în jurul nostru dansează, uneori fără a ne da seama. Vedem frunzele copacilor valsând, vedem florile deschizându-se într-un „adagio”, legănându-se pe tulpina lor firavă, vedem valurile mișcătoare ale nemişcătoarelor mări şi oceane executând salturi, simţim rafalele de vânt trecând pe lângă noi în piruete şi multe, multe alte mişcări ale naturii, făcute cu graţia care de multe ori scapă atenţiei noastre. Dansul naturii, dansul trupurilor noastre înseamnă mişcare şi mişcarea înseamnă energie şi energia înseamnă viaţă. Dansul ne creează emoţii, ne permite descătuşarea unor simţiri, el înseamnă curaj, iubire de spaţiu, dorul de zbor înalt. El dăruieşte trupului graţie, frumuseţe, sănătate.
Orașul Durham din Carolina de Nord este cel care a atras companiile și dansatorii în desfășurarea Festivalului anual de Dans modern din Statele Unite, intitulat pe scurt ADF (American Dans Festival). Sezonul festivalului este cel de al 81 –lea și dispune de 24 de companii și coregrafi, unele americane, altele provenind din țări precum Irlanda, Israel și Africa de Sud. Spectacolele se desfăşoară în lunile iunie şi iulie ale anului, în sălile: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) şi Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke), din oraşul Durham, Carolina de Nord, cu participarea companiilor de dans, sub îndrumarea Directorului Jodee Nimerichter, care a adus salutul de Bun venit la această nouă sesiune a Dansului.
Dedicația celei de a 81-a stagiuni a acestui Festival a cuprins cuvinte de recunoștință pentru cei doi oameni extraordinari care au sprijinit constant consiliul de administrație ADF, Roger W. Hooker, jr. în calitate de director și mai târziu F.V. „Pete” Allison, jr., care prin înțelepciunea lor, conducerea transparentă, dăruirea pasională pentru dansul modern și relația cu comunitatea, au îmbunătățit Festivalul și au servit ca sursă de inspirație continuă.
Programul din acest an este alcătuit din: „Vertigo Dance Company”, „Gregory Maqoma/Vuyani Dance Theatre”, „Niv Sheinfeld & Oren Laor”, „Here and Now: NC Dances”, „Ballet Hispanico”, „Ismael Houston-Jones & Emily Wexler”, „Pilobolus”, „Musicians Concert”, „Adele Myers and Dancers”, „Cedar Lake Contemporary Ballet”, „John Jasperse Company”, „Ballet Preljocaj”, „Faculty Concert”, „Tere O’Connor Dance”, „Paul Taylor Dance Company”, „On Their Bodies)”, „Footprints”.
Timp de șase săptămâni, pasiunea pentru dans, această minunată artă plină de simboluri, pe care trebuie să o urmărești cu atenție pentru a înțelege mesajul și frumusețea mișcărilor armonioase ale trupurilor, ne este dezvăluită cu talent și veșnică bucurie de către tinerii dansatori. Magia dansului este pregătită timp de un an de către personalul care conduce ADF- ul, explorând noi abordări ale mișcărilor, noi simboluri gândite, prin îmbogățirea repertoriilor fiecărei companii participante.
Privind istoricul acestui Festival, putem aminti că a început în 1934 ca Festivalul Bennington, un program de vară de la Bennington College, Vermont, unde pionierii dansului modern Hanya Holm, Martha Graham, Doris Humphrey și Charles Weidman au venit pentru a învăța tehnica dansului și a efectua lucrări noi. În 1939 Bennington College și-a mutat programul cu denumirea de Mills College, în Oakland, California, în anul 1940 din nou în Vermont. În vara anului 1942 a încetat să mai existe. În 1948, un program bazat pe modelul Bennington a luat naștere în New London, sub denumirea de Connecticut College, apoi au fost chemați de Universitatea New York – Connecticut College School of Dance – Festival Dance American. În 1969, directorul nou numit Charles Reinhart a scurtat numele în Festivalul de Dans American. După 30 de ani de la campusul Connecticut College, festivalul s-a mutat, în 1978, în campusul de la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord.
Desigur că aș fi vrut să văd toate spectacolele, dar fiindcă am avut invitație doar pentru câteva dintre ele, voi vorbi despre ceea ce am văzut, despre DANS, arta în care trupurile vorbesc ceea ce și sufletele le dictează!
În data de 20 iunie a.c. am vizionat spectacolul „Ballet Hispanico”, în care Directorul artistic Eduardo Vilaro a realizat un program spectaculos, el fiind preocupat de captarea esenței spirituale, senzuale și istorice a culturii latine. Un amestec de dans clasic latin cu o tehnică contemporană de dans, pe care eu aș numi-o grație fractalică (în primul număr), de la termenul tehnic de fractali care semnifică, în general, forme pe care le pot lua obiectele însuflețite sau neînsuflețite din mediul în care trăim; o fracție dintr-un întreg, un întreg cu o formă fărâmițată, aceste forme reprezentând imaginea redusă a întregului, putând a se reconstitui. Este vorba de mișcarea corpului și a membrelor. Dansul e cel care reprezintă mișcarea, Universul întreg fiind în mișcare; mișcarea este produsă de o forță; forța are o cauză; cauza este Dumnezeu care dă putere și inspiră aceste minunate mișcări pline de grație.
Programul a cuprins piesele de dans: SOMBRERISIMO, coregrafia Annabelle Lipez Ochoa, cu șase interpreți: Cristopher Bloom, Jamal Rashann Callender, Alexander Duval, Mario Ismael Espinoza, Johan Rivera Mendez, Joshua Winzeler, pe o muzică superbă spaniolă cu ritm de tangou, piesa simbolizând lumea suprarealistă a pictorului belgian René Magritte (1898-1967), renumit pentru picturile sale cu bărbați în pălării melon (pălării din fetru cu calotă rotundă și bombată, cu boruri înguste, îndoite în sus), care creează un aer vesel-sumbru atenuat, mai mult umoristic, după cum și pictorul a avut un simț ludic și provocator de umor, care transpare în mai multe dintre piesele pe care le-a creat și care au devenit o parte din piesele sale cele mai cunoscute pe tot parcursul carierei sale. Este pictorul care afirma: „În cazul în care visul este o traducere din starea de veghe, starea de veghe a vieții este de asemenea, o traducere a visului”.
A urmat SOTRIJAS, care ar avea traducerea în spaniolă de cicluri, lanțuri, un duet luxuriant, cu un final pesimist, conceput de coregraful Cayetano Soto ca simbol al rolului acaparator al sorții, căreia îi este supusă viața noastră, executat de dansatorii americani Kimberly Van Woesik și Joshua Winzeler.
SHOW GIRL, coregrafia Rosie Herrera, un ansamblu feminin transpus într-un cabaret Cubanez, explorând identitatea femeilor latine, a stârnit zâmbete și râsete, după modul amuzant în care a fost exprimată identitatea femeilor.
Noutatea acestui spectacol ADF a constat în includerea la final a lucrării „DANZON”, având la bază dansul tradițional cubanez, combinat cu mișcările contemporane riff (cuvânt provenit de la fraza melodică sau motivul care se repetă ca fond sau ca temă principală, specifică folclorului negru), executat de către minunatul cuplu Jamal Rashann – un adevărat prinț al grației – și Vanessa Valecillos, pe un superb, antrenant aranjament muzical de jazz și ritm cubanez. Trupurile celor doi dansatori se bucură, dansează, vibrează precum „dansul timpului vibrează etern în fiecare atom al universului”. Legătura sufletească este exprimată sugestiv prin grația celor două trupuri, a căror liant este iubirea. Iubirea exprimată în dans „singura artă în care noi înșine suntem materia din care este realizată”, după aprecierea celui care a fost printre primii făuritori ai dansului modern din America, Ted Shawn (1891-1972).
Sper să văd și alte spectacole și să pot scrie despre ele, cu aceeași bucurie în suflet.
PILOBOLUS
Cultura coregrafică trebuie considerată ca făcând parte din cultura noastră spirituală și ca oricare alt gen de artă ea reflectă lumea sub formă de imagine artistică, specificul constând în faptul că sentimentele, gândurile, dispoziţiile omului se transmit prin intermediul mişcărilor, gesturilor, mimicii. Prin mişcările corporale ale dansului omul poate reda atât frumuseţea exterioară, cât şi pe cea interioară – spirituală.
Despre Pilobolus am mai scris anii trecuți, cu ocazia desfășurării Festivalului de Dans American – AFD 2010, 2011, 2012, ca despre o Companie remarcabilă prin programele sale strălucitoare şi provocatoare, pline de imaginaţie, spirit, de explorare atletică și colaborare creativă.
Compania Pilobolus și-a început activitatea în 1971 ca o companie de dans de grup și a dobândit renume pentru calitățile extraordinare, obținute evolutiv în acest secol al 21-lea. Dansatorii se aruncă în aer, cad, execută fascinante piruete, totul făcut cu precizie, dovadă a exercițiului intens și al talentului. De fapt, toți dansatorii își dăruiesc întreaga tinerețe acestei obositoare dar fascinante arte.
Să ne amintim că denumirea Companiei vine de la fungi cărora le place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care cresc prin pășuni, dar nu numai. Acest fapt ni se amintește și de data aceasta, în video-clipurile prezentate, prin imagini sugestive, fungii fiind prezenți peste tot, înmulțindu-se și răspândindu-se prin și peste tot ce alcătuiește viața omului.
În data de 26 iunie a.c. am vizionat spectacolul care a avut loc la Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) din oraşul Durham, Carolina de Nord. Programul spectacolului a fost alcătuit din mai multe dansuri: ON THE NATURE OF THING (În natura lucrurilor) – premieră executată de dansatorii Shawn Fitzgerald Ahern, Eriko Jimbo și Mike Tyus, sugerând nașterea dorinței, interconectată cu sfiiciunea și răzbunarea. Încurajată fiind improvizația de către coregrafi, am putut vedea alcătuiri pe tema echilibrului, tehnici de contact dintre corpuri folosind legile fizicii și ajungându-se adesea la prize spectaculoase ca în acest dans, mișcările celor trei dansatori fiind condensate într-o arie circumscrisă. Trei minunate trupuri au dansat pe o muzică vocală superbă – Michelle DiBucci și Ed Bilous -, au executat un dans senzual impresionant, plin de grație și simbol. Prima scenă, cea a aducerii pe masă a trupului femeii, mi-a amintit tabloul The Demidoff Table (Masa amorurilor) a sculptorului italian Lorenzo Bartolini, văzut la Muzeul Metropolitan de Artă, acel alb sclipitor al marmurei celor două trupuri, redată aici, la începutul dansului, de lumina albă proiectată pe trupul dansatoarei. Trupurile cu o musculatură superbă se dezvăluie șerpuind grațios, îngemănându-se în figuri legate și complicate. Poți avea imaginea edenului în care primul bărbat și prima femeie încearcă seducția, dragostea trupească și invidia celuilalt bărbat care intervine precum șarpele, și a cărui dorință și invidie naște răzbunarea. Este o temă care, în fond, poate fi aflată în multe alte domenii ale vieții.
Al doilea dans intitulat SKYSCRAPER (Zgârie-nori) a fost un dans repetat din 2012 executat de șase dansatori: Shawn Fitzgerald Ahern, Benjamin Coalter, Eriko Jimbo, Jordan Kriston, Derion Loman și Nile Russel (cinci americani și o japoneză), executat în duet, cu melancolie elegantă, în ritm de tangou, cu o frumoasă costumație în ton cu coloritul fundalului cu imagini urbane. A fost plăcută apariția fiecărei perechi care exprima un altfel de moment al întâlnirii îndrăgostiților, la sfârșitul dansului dansatorii revenind în costume divers colorate, dansând într-un ritm alert, veseli, fericiți, în timp ce pe fundalul ecranului se perindau imagini noi cu viteză accelerată, sugerând traversarea perioadelor vieții plină de transformări.
Al treilea dans a fost KOROKORO reluat din 2011 – coregrafia artistului japonez Takuya Muramatsu de Dairakudakan. Executat de cei șase dansatori, dansul ne-a creat senzații ciudate, de mediu apocaliptic, datorită și iluminatului, și proiecțiilor video.
A urmat THE INCONSISTENT PEDALER (Pedalare inconsecventă), dans în premieră, executat de șapte dansatori (Shawn Fitzgerald Ahern, Benjamin Coalter, Eriko Jimbo, Matt Del Rosario, Jordan Kriston, Nile Russel, Mike Tyus), creat de companie împreună cu Shira Geffen și Etgar Keret – amândoi tineri scriitori izraelieni, poveste în care este vorba de aniversarea unui bărbat de 99 de ani. Povestea a părut amuzantă, bătrânul dovedește încă putere, personalitate și dorință de viață, tinerii nu prea înțeleg, mai fac și glume, mai impresionată și atașată de bătrân pare a fi o nepoată. Scenele se succed bătrânul recurge la pedalarea bicicletei, simbolul încărcării vieții cu energie, execută ultimele gesturi, după care, obosit, cade pe un scaun și un balon se ridică în sus simbolizând ridicarea sufletului la cer, de fapt singurul și inevitabilul „exit” al ființei umane.
La finalul spectacolului am văzut piesa MEGAWATT (Megawați) executat de cei nouă dansatori ai companiei, un dans extrem de energic, în care dansatorii au dovedit pregătirea lor, tehnica execuției fiind impecabilă. Trupurile se frângeau, vibrau la limita puterii fizice, dovedind că trupul nostru este de fapt un sistem energetic – fizic, emoțional, mintal și spiritual, prin cel fizic exprimându-se celelalte. Cred, dar este părerea mea, fiindcă fiecare poate să-și imagineze și să înțeleagă ce vrea și ce poate, coregrafii au vrut să arate importanța echilibrului energiei noastre, ce se poate întâmpla când suntem suprasolicitați, când energiile se dezechilibrează, arătând aceasta prin mișcările de dans ajunse la limita posibilităților fizice ale corpului. Au fost momente superbe de tensiune.
Întreg spectacolul a fost un amestec de creativitate, umor și dramă. Gusturile pot fi diferite, aprecierile de asemenea, mai ales că dansurile au fost diferite ca temă și simbol.
Poate în dansul modern ca și în celelalte arte se caută de către coregrafi tehnică cât mai strălucită și originalitate? Dar altfel cum poate fi conceput progresul? Se caută de multe ori teme ce au o oarecare cruzime, am auzit exprimându-se unii, dar ele sunt ale vieții pe care o trăim. Impresia care mi-a lăsat-o acest spectacol (merg pe ideea efectului care trebuie să aibă o cauză) a fost acel interes al coregrafilor pentru importanta Lege a vibrației care ne guvernează viața. Universul se află într-o stare continuă de vibraţie; cu tot ceea ce cuprinde el, este alcătuit din energie în mişcare. Scaunul pe care stăm, dădea exemplu cineva, casa în care locuim, pământul pe care călcăm, iată scena pe care se dansează, trupurile dansatorilor de pe scenă, mâncarea pe care o mâncăm, cerul pe care-l vedem, aerul pe care-l respirăm, totul este energie în mişcare, cu alte cuvinte materia solidă este energie care vibrează; spiritul, gândul reprezintă tot energie în mişcare. Energia există și noi o transformăm veșnic în ceva nou. Și dansul are această putere de a transforma energia, a-i da o minunată formă.
Și, tot ca o constatare personală, dansul a pierdut mult din grația și lirismul de altădată, dar, adaug, există o lege a schimbării care ne spune că, din moment ce totul este energie şi energia se află într-o continuă mişca¬re, totul se și schimbă, nimic nu rămâne vreodată la fel. În acest sens intervine imaginația coregrafilor, dar și a dansatorilor. Unii nu acceptă, nu se simt în siguranţă decât dacă lucrurile rămân aşa cum sunt, schimbarea le produce teamă, pentru că deschide uşa spre necunoscut. Artiștii însă sunt oameni creativi, sclipitori, cărora le vin idei noi în minte și mai sunt plini de curaj.
Pentru originalitatea spectacolului și performanța dansatorilor care este de necontestat, merită felicitări Compania și Directorului Festivalului – Jodee Nimerichter.
