Asemănător desfășurării evenimentelor care au cauzat declanșarea Primul Război Mondial, prin uciderea președintelui de etnie Hutu, tutsi devin inamicul public, purtând o răspundere colectivă, nu individuală. Oamenii se deosebesc între ei datorită capacităților fizice, psihice, datorită sentimentelor. Prin urmare, fiecare individ este unic, însă, la nivel biologic, gândacii sunt identici, responsabili în mod egal pentru inconvenientele produse.
Conștientizând percepția marilor puteri de dezinteres față de situația din Rwanda, prin neintervenția față de etichetarea tutsilor drept gândaci, Hutu declară război tutsilor fiind convinși de superioritatea în faţa gândacilor și neintervenția marilor puteri. În urma unui moment de criză generat de uciderea președintelui, noua putere găsește o sursă de legitimitate în mobilizarea etniei majoritare Hutu împotriva tutsilor, pentru a deveni salvatorii națiunii. În plus, pentru a se asigura în ceea ce privește neintervenția ONU, rebelii Hutu ucid zece soldați ONU, pentru a forța retragerea armatei ONU din Rwanda, întrucât marile puteri nu își puteau permite pagube materiale și umane pentru a-i proteja pe tutsi.
O analiză a aspectelor politice care definesc genocidul din Rwanda, evidențiază nerespectarea drepturilor omului, corelată cu negarea principiilor din Carta ONU datorită dezinteresului marilor puteri față de Rwanda. Toate acestea au drept cauză modul de înțelegere al politicii de către actorii implicați, pentru care aceasta se ghidează în funcție de putere și bani, fără a ține cont de idealurile mărețe privind drepturile și libertățile Omului.
În acest punct, se observă o ruptură radicală între modul de abordare la nivel conceptual, respectiv la nivel practic. Atât Carta ONU, cât și acordul de încetare a focului și instaurarea păcii între Hutu și Tutsi, subliniază inutilitatea unor norme într-un context în care interesele personale ale actorilor puternici prevalează în fața acestora.
Astfel, prezența unui act normativ care reglementează respectarea drepturilor omului și menținerea stării de pace, nu se poate aplica acolo unde percepția de diferențiere între diferite grupuri este adânc înrădăcinată. Șocant este faptul că nimeni nu sesizează etichetarea profund nedemocratică a etnicilor tutsi drept gândaci, într-o Republică prezidențială. Această mentalitate de percepere de către etnici Hutu a etnicilor Tutsi drept gândaci, reliefează o asemănare cu susținătorii regimului nazist. O observație se impune: Naziștii îi considerau pe evrei o rasă inferioară pe care doreau să îi epureze, dar îi considerau totuși oameni. În schimb, pentru etnicii Hutu, tutsi era o etnie dezumanizată, cu mult inferioară omului, asemănătoare gândacilor. Naziștii operau într-un mod absolut brutal și de neacceptat atunci când epurau în lagărele de concentrare, însă modul de exterminare al gândacilor este unul mult mai brutal: gândacii tutsi sunt omorâți în plină stradă, cadavrele lor sunt expuse în spațiul public ca simbol de mândrie al superiorității și al victoriei Hutu.
Definirea politicii ca rezultantă a vectorilor “putere” și “bani” ilustrează faptul că implicarea actorilor e influențată de interesul acestora în funcție de puterea de care beneficiază, de costurile și beneficiile acțiunii. Dacă politica s-ar fi axat eminamente pe drepturi și libertăți, pe valori absolute și inviolabile, atunci ONU ar fi intervenit în Rwanda. Nedorind să sufere pagube, intervenția ONU, se rezumă doar la escortarea tutsilor, în urma presiunii exercitate de tutsi la imaginea marilor puteri (“să se simtă rușinați și să ne ajute”).
Pentru a extinde procesul de exterminare, etnicii Hutu adoptă politica conform căreia aceia care adăpostesc gândacii sunt toți gândaci. Însă situația se complică atunci când victimele Tutsi identifică punctul slab al marilor puteri, acela al factorului simbolic al reputației acestora. Legitimitatea ONU este pusă în pericol de o eventuală neintervenție în urma scrisorilor etnicilor tutsi. Dacă inițial marile puteri puteau invoca drept scuză necunoașterea situației, prin scrisorile etnicilor tutsi, acestea sunt puse fata în față cu situația din Rwanda, cu faptul că 1 milion de tutsi au fost victime atacurilor Hutu.
În concluzie, genocidul din Rwanda scoate în evidență faptul că există o diferență fundamentală între teorie și practică în domeniul politicului și al relațiilor internaționale. Conceptele interpretează realitatea într-un mod imperativ, ideal, dar practica se distanțează de teorie, deoarece aceasta operează cu oameni, nu cu idei abstracte. Iar omul atunci când acționează într-o anumită direcție, se raportează la utilitatea acțiunii și la consecințele acesteia. Familia, sentimentele, beneficiile și siguranța unui loc de muncă, propriile simpatii sau antipatii, sunt elemente ce influențează decizia fiecărui om. Iar atunci când acestea devin prioritare, există situații în care respectarea anumitor norme se suspendă. Nu afirm că este o situație apreciabilă, ci o situație reală, cu un grad însemnat de manifestare. De aceea, o analiză ce privește raporturile dintre oameni și acțiunile acestora trebuie să țină cont de perspectiva teoretică, dar și de cea practică.
Din păcate, situaţia din Ucraina seamănă în mod izbitor cu premisele care au declanşat genocidul din Rwanda. Trebuie să învăţăm din greşelile care ne-au marcat trecutul, pentru a nu declanşa nebunii de nestăpȃnit.
