DOR DE EMINESCU

0
6
EMINESCU-ATENEU-wb

EMINESCU-ATENEU-wbDragii cititori! Mulţi dintre domniile-voastre o să vă întrebaţi: „…Cum, un copil de la ţară, din Dealu Viilor, care abia trecuse în clasa a V-a, să memoreze atâtea poezii, douăzeci şi cinci?”, pe care le învăţasem cu atâta uşurinţă fiindcă-mi plăceau cum îmi sunau în urechi: şopot de izvor cristalin din Fântâna Zânelor, freamăt de codru îndrăgostit, şoptiri dulci „ca un fagure de miere”, tote versurile pentru mine erau o muzică divină trimisă de Luceafărului nemuritor.

Nu pot să uit acea zi când tata Ilie mi-a făcut cel mai frumos dar din viaţa mea, minunata carte „POEZII” de MIHAI EMINESCU  (într-o zi însorită de 1 Aprilie, când împlinisem 12 ani). Era aşa de încântat de mine, şi nu era petrecere la care să nu mă pună în faţa cunoscuţilor să le recit versurile mirifice ale demiurgului, iar el cânta cu multă patimă „Pe lână plopii fără soţ” şi „Nu voi mormânt bogat” alături de unchiul Predoiu Ilie, (ţârcovnic la sfânta Biserică de la Vale, cu hramul Sfântului Dumitru) fiiul mamei Lisaveta, soră cu bunica Ana Voican de la Ştirbeşti.
 
Doamne, cum mai călătoream pe aripile imaginaţiei… însoţit de bădiţa Mihai: la „izvorul zânelor” în care-mi răcoream „piciorul gol”, săream „în barca mică îngânat de glas de ape”, iar seara „la măsuţa mea de brad” priveam în tavan cercul luminos ce-l desena flacăra lămpii cu gaz, când liniştea era perturbată de neastâmpăraţii şoricei ce se zbenguiau în pod, pe care-i ascultam „…cum învelişul/ De la cărţi ei mi le rod” , iar în dimineţi senine, „în zumzet de albine” alergam în „câmp râzând” şi nu-mi ajungea ziulica toată ca să mă joc şi să mă bucur de frumuseţea codrului „bătut de gânduri” a poienilor „smălţuite” în razele soarelui binefăcător, admirând florile şi ascultând armonii celeste „dulcea batere de vânt” şi  glasul singuratic al unui corn ce-şi  anunţa ciobanii că în curând „se lasă seara peste sat”, semnalul la care „tresăream” şi mă îndreptam spre „căsuţa copilăriei”… fiind frânt de oboseală, dar atât de fericit, ca acum să-mi pun aceiaşi întrebare „unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?”        

 

Cu aceste trăiri, pe care le păstrez în suflet (de peste şase decenii şi jumătate) ca pe nişte odoare scumpe, am venit la Ateneul Român să-i aduc un omagiu fierbinte bunului meu tată spritual, Mihai Eminescu. O ploaie măruntă ne-a răcorit feţele pentru câteva minute, iar când s-a auzit muzica de fanfară a Reprezentativei Armatei, dirijor loc. col. Aurel Gheorghiţă, bunul Dumnezeu şi-a aruncat privirea peste fiii care-i aduceau coroane de flori la statuia Sa (operă a sculptorului Gheorghe D. Anghel) şi lacrimile cerului s-au oprit ca prin farmec. Îmi este greu să descriu entuziasmul, patosul cu care s-a vorbit în „faţa” geniului, fiindcă îl simţeam că este aproape de românii Săi, şi le ascultă vorbele. Când inimile noastre intonau la unison simfonia iubirii neţărmurite „DOR de EMINESCU!”, un stol de porumbei a făcut înconjurul grădinii din faţa Ateneului Român şi ne-au vestit că ne-au adus solie de „bună pace” de la bădiţa Mihai că, de acolo… din lumea Lui, ne păzeşte şi ne călăuzeşte  pe drumul luminos al culturii şi credinţei noastre strămoşeşti. Fie-mi îngăduit să trec în revistă câteva momente de la această procesiune a iubitorilor de poezie, a îndrăgostiţilor de Eminescu.

Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, a fost sărbătorit la Ateneul Român de „Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni”, unde şi-a dat concursul soprana de coluratură Rodica Anghelescu care a cântat cu atâta dăruire sufletească liedul „Rugăciune” pe versuri Mihai Eminescu,  muzica Eugen Cuteanu şi „Ave Maria” de Franz Schubert, alături de prietenul şi dragul meu gorjan, maestrul Gheorghe Zamfir, un adevărat PAN al naiului iniţiatic, ambasadorul incontestabil al muzicii româneşti pe care a făcut-o cunoscută pe cele cinci continente ale globului. Apluzele au răsplătit cu prisosinţă prestaţia celor doi artişti desăvârşiţi, fiindcă în Rugăciunea genialului Eminescu, fiecare dintre cei prezenţi în sala arhiplină  şi-au regăsit credinţa şi dragostea pentru MAMA, cea mai iubită fiinţă de pe pământ „O, Maica prea curata/ Şi pururea Fecioara, Marie!” A cânta Maria Ghiorghiu şi l-a  acompaniat pe carismaticul actor Eusebiu Ştefănescu. Acest eveniment a avut loc prin străduinţa domnilor prov. univ. dr. Victor Crăciun, general de armată dr. Mircea Chelaru, directorului artistic al Filarmonicii „GEORGE ENESCU” maestrul Nicolae Licareţ (care a cântat la orgă) din cele mai frumoase lucrări muzicale închinate demiurgului împreună cu magicianul sunetelor celeste, Gheorghe Zamfir, apoi a urmat inegalabilul eminescian, actorul Dorel Vişan de la Teatrul Naţional Bucureşti. Au prezentat Adrian Pădureanu şi Iuliana Marciuc şi s-a trimis de către minunaţii artişti un salut cordial dragilor români, oriunde s-ar afla ei, că bădiţa Mihai este cu noi, îl iubim şi-l preţuim ca Luceafăr dătător de lumină şi speranţă într-un viitor mai bun.

LUI EMINESCU

Părinte drag, Poet iubit!
Tu poţi cu Dumnezeu să stai
În poarta sfântă de la Rai;
Că ai muncit şi ai tot trudit…
 
Ca versului să-i dai mărire,
Iar chipul mamei ai cioplit,
Şi-n aur fin, cuvântu-ai dăltuit,
În inimi… pentru nemurire.
 
Prin armonii nepieritoare,
Şi-n ritmul muzicii cereşti,
I-ai pus arome pământeşti
Şi murmur dulce de izvoare.
 
În simfonii nemuritoare –
Cadenţă timpului ai dat;
Spre înălţimi le-ai ridicat
Spre glorie nepieritoare…
 
Luceafărul  şi Luna plină;
Şi ne-ai cântat încetişor…
Cu sufletu-ţi cuprins de dor –
Iubita Doină… cea divină!
 
Cuvinte găsit-ai pe înţeles,
Şi-n în rime,-mperecheate,
Simplu le-ai spus pe toate,
Le-ai îmbrăcat în dulce vers.
 
Şi ai zburat spre infinit
Ca Pasărea Măiastră,
Grăind în limba noastră –
Cu noi te-ai contopit…
 
Poet iubit, Părinte drag!
Oriunde-n univers vei fi;
Cu dragostre ne vei privi
Când stăm sera în prag…
 
Duşi de gânduri tot privim
Luceafărul ce scânteiază,
Mama România luminează,  
Întreaga viaţă… cât trăim.
 
El străjuieşte al ţării hotar…
Alături de fiinţa ta ce ne ştie,
Că dor ne e de Marea Românie –
Credem în ochiul tău vizionar!