Mi se pare că-l zăresc la toneta de bilete.Aș fi cu mult mai sigur dacă și miopia mi-ar bate mai departe,dar din păcate, trebuie să mă apropii. Și totuși, încă n-am orbit de tot.
Același bărbat înalt,frumos ,bine făcut. Doar timpul a mai cernut ceva ninsori prin părul lui. Ca și-n al meu dealtfel.
– E proaspăt ? întreabă ,studiind biletul și afișând un zâmbet șugubăț în colțul gurii.
Tot pus pe șotii ca în tinerețe.
– Dacă nu vă place,nu îl luați ! îi răspunde vânzătoarea, înghesuită în cutiuța albă ,la fel de zâmbitoare.
Întinde banii și se depărtează agale spre stația în care poposește din când în când câte un autobuz,plictisit și el de monotonia aceluiași traseu.
– Radule ! îi sar în cale fiindcă e ceva timp de când nu l-am văzut. Si mi-era tare dor să-l văd !
– Profesoree !
O bucurie nedisimulată i se citește în privire. Am fost colegi de la primară până la facultate.El a rămas în București și a predat un timp la un liceu industrial. La un moment dat,a intrat într-o altercație cu un elev care l-a înjurat și l-a scuipat fără motiv.El l-a pălmuit și a fost dat afară. Doar el ! Elevul a fost mutat la altă clasă,fiindcă era nepot de senator.Apoi a început calvarul. Nimeni n-a vrut să-l angajeze,umbla disperat pe străzi și într-o zi,colac peste pupăză , a gasit-o pe nevasta-sa cu unul în pat. Asta a fost picătura care-a umplut paharul,s-a urcat pe acoperișul blocului și s-a aruncat. Dar…nu mor caii când vor câinii ! A avut noroc,dacă noroc putem să-i spunem,a stat câteva zile în spital și s-a refăcut. A plecat în cele din urmă din Capitală,s-a mutat o perioadă aici, însă lucrurile nu stăteau deloc mai bine.Cine să te angajeze într-un oraș atât de mic? I-am propus să se mute cu maică-sa la casa mea de la țară ,să creștem curci pe care să le vindem la oraș.O perioadă ne-a mers bine,apoi lumea cumpăra doar câte o bucățică.Și asta, de la supermarket.Criza a tăiat aripile păsărilor noastre și ne-a zburătăcit toate visele frumoase, de îmbogățire. A plecat din nou în București,ne-am auzit la telefon din ce în ce mai rar până când i-am pierdut cu totul urma.
– Ce faci în urbea noastră minionă?
– Ce să fac, am făcut un parastas de un an pentru mama. Mai stau vreo câteva zile , îmi răspunde cu vocea omului ce are ceva pe suflet ,dar care-ar vrea să scuipe totul în afară.
Tocmai ce m-am întors din State !
– Din Statele Unite ??? întreb umplut în întregime de uimire.
– Din San Francisco ! Și mai exact din Treasure Island , Insula Comorii !
Îl studiez în amănunt să văd dacă n-a luat-o razna. Și totuși, pare sănătos.
– Știam că rămăsesei fără servici ,dar chiar să dai atacul la comoară ?!
– E o poveste lungă….
– O fi ,dar dacă stai câteva zile,avem timp. Ce zici o depănăm la o terasă ?
– Hai….
Soarbe cu poftă din halba galbenă de bere la care eu mă uit cu jind. Parcă s-ar merita un pic să uit de interdicția pentru ficat,doar nu în fiecare zi am parte de povești adevărate.Însă rezist tentației și-mi văd de apa plată.
– Știi că atunci când am terminat-o cu curcile tale m-am întors în Bucale…
– Așa ,și ce s-a întâmplat ?
– Am reușit să m-angajez cu chiu,cu vai la Arhivele Statului . Se făcea un inventar și aveau nevoie de oameni pentru trierea zecilor de mii de dosare. Atâtea hârțoge mi-au trecut prin fața ochilor. Eu mă ocupam de cele mai vechi,alea la care abia se mai zăreau literele bătute la mașină. Luam pagină cu pagină și care mi se păreau mai șterse le puneam la un aparat de împrospătare a tușului. Salariul era mic,monotonia mare,dar cartea de munca înainta încet, dar sigur, către pensie. Numai că viața m-a tras cu forță către dreapta.
– Doar știi ce am vorbit odată. După bine vine rău,apoi iar bine,urcăm și coborâm pe curba sinus până-ntr-o zi când linia coboară la câțiva metri sub pământ.
-Exact așa cum spui.Vezi,eu aveam astm. Și astmul ăsta,dacă nu-l deranjezi,te lasă-n pace. Numai că praful din hârțoagele-alea,l-a deranjat de tot. Făceam crize din ce în mai dese ,eram din ce în ce mai rău,dar parcă n-aș fi renunțat la amărâtul ăla de servici.Nu m-aștepta nimeni cu flori în altă parte. Cel puțin ,așa credeam atunci.Dar Cel De Sus avea cu totul alte planuri pentru mine. Mi-am luat liber într-o zi și m-am dus la o clinică de alergologie particulară de la mine,din Vitan. Dai un pic mai mult ,dar condițiile sunt mult mai bune decît mizeriile alea de spitale de la stat. M-a luat una la întrebări ,de când am crizele astea ,dacă știam de existența astmului și alte chestii de-astea ,de investigații. Și-n timp ce mă-ntreba,ușa s-a deschis și a intrat .Înaltă,suplă , dar …urâtă.Foarte urâtă !O gură mare,puțin strâmbă, ochi mici,și un nas mare, înfipt forțat în fața mică. Imaginează-ți-o pe Barbra Stressand și ai imaginea perfectă.Mi-a aruncat cumva în treacăt o privire pe care eu,băiat agil ,am prins-o chiar din prima. Știi tu,privirea aia,de femeie interesată….
– Ce pot să spun,îmi amintesc că tu l-aveai pe vino-ncoa încă de mic. Acum se mai întâmplă să vină și urâte. Dar tot e bine că ai de unde să alegi !
– Păi stai să vezi !A luat fișa din mâna asistentei pe care-a și expediat-o pe un ton ce se vroia amabil .
– Mulțumesc,mă ocup eu de aici !
– Prea bine sefa ! și-a luat rapid aceasta tălpășița.
– Raluca Mendez ! s-a prezentat rapid și total neobișnuit .
De obicei ,orice femeie normală ,întinde mâna să i-o strângi sau să i-o săruți ,după cum ești de interesat,dar ea a atins direct mâna atingându-mi cotul,așa cum faci de obicei cu o persoană dragă.
– Nu văd nimic suspect aici,unele persoane creează din start o apropiere ca să uiți de situația critică în care te afli, încerc să-i tai elanul,măcar așa din gelozie,că toate sar direct pe el. Complexul ăsta mi-a rămas din tinerețe. Ieșeam amândoi la agățat,dar numai el avea câștig de cauză. Nu purtam ochelarii ca să dau bine la gagici,însă eram nevoit să fac ochii foarte mici ca să admir priveliștea și asta mă făcea cu mult mai caraghios. Și fizicul îl ajuta,eu eram la fel de-nalt ,dar mult mai slăbănog. Mai recuperam câte ceva,adică ce lăsa el să-i scape printre degete, când mai spuneam câte un banc.
– E bine că ești precaut. Eu unul îmi doream să ies din amorțeală. Și mi s-a părut atunci că nu era doar un gest făcut din complezență cum încerci tu să induci discuția.
– Bine,tac, spune mai departe că sunt curios !
– Sunt patroana acestei clinici,a continuat pe același ton dulceag.
Cred că vroia să arunce ceva în compensația faptului că era groaznic de urâtă. Dacă avea clinica ,avea și bani ,motiv puternic de impresionare.
– Îmi pare bine, Radu Ionescu, fost profesor de matematică,ajuns printr-o împrejurare nefericită funcționar la Arhivele Statului ! am încercat și eu timid,s-ajung la înălțimea dumneaei.
– Cum așa ? a întrebat cumva contrariată.
– Mi s-a restructurat postul și am fost nevoit să plec.
Nu vroiam să-i spun că de fapt,am fost dat afără pe motiv că am pălmuit un elev ce mi-a scuipat obraznic , semințe în figură. Să nu creadă că sunt o fire violentă. De fapt,eu nici nu sunt.
– Aha…înțeleg !
Mâna ei coborâse deja de la cot exact peste palma mea. Degaja o căldură din aceea neobișnuită….
– Adică era deja-n călduri? întreb răutăcios.
– Cred că ai nimerit expresia ….
– Îți dau rezerva de lângă cabinetul meu,mi-a spus, o să vin puțin mai târziu să te consult. Deocamdată iei pastilele-astea ! E bine așa ? m-a întrebat fixându-mă cu aceeași privire care cerea cu disperare să o vezi pe ea,cea dinăuntrul figurii aceleia hidoase.
A venit când era deja seară. Agitația de pe culoare se potolise,din când în când câte un pacient își dezmorțea picioarele, târșindu-și picioarele de gresia albastră.
A intrat tiptil ca și cum avea ceva de ascuns,a încuiat ușa și-a ordonat ca unui subaltern:
– Dezbracă-te,vreau să-ți ascult plămânii !
Am scos bluza de pijama și-am așteptat. Încordarea îmi era deplină,de obicei eu eram cel cu inițiativa. A lipit stetoscopul ăla rece de spatele meu și-a ascultat rapid,oarecum neglijent, ce aveau de spus plămânii mei astmatici.Apoi a renunțat la aparat. Mă apăsa cu palmele în locuri numai de ea știute ca să-mi trezească toate simțurile. Și în scurt timp,a reușit. De gheață să fi fost și te topeai instantaneu ! Cu greu am încercat să-mi țin în frâu pornirile animalice. Avea așa un dar de-a te stârni ! Eram gata să mă-ntorc când vocea ei m-a readus brutal la realitatea camerei de spital.
– Îmbracă-te ! Am văzut despre ce e vorba.
Atât și nimic mai mult. M-a lăsat cu buza umflată . Și nu numai cu buza….A ieșit rapid iar eu am adormit cu greu.Crize de astm nu mai aveam,pastilele își făcuseră demult efectul și-apoi ți-am spus că astmul ăsta e boală afurisită,nu-l deranjezi, te lasă-n pace. În seara aia,nu astmul îmi tăiase răsuflarea…
– Asta a fost tot ? întreb dezamăgit fiindcă așteptam cu sufletul la gură un alt deznodământ.
– Ei, tu nu știi că femeile sunt dracul în persoană ? Te fierb așa la foc mărunt,ca ciorba de pe aragaz. Și când ești gata fiert ,aruncă și verdeața !
A doua seară ,ritualul s-a repetat ,dar mâinile umblau cu mult mai dezinvolte peste ceafă,peste gât,peste gură… Căile respiratorii trebuiau eliberate de la rădăcină…
N-am mai rezistat ,m-am întors brusc și-am sărutat-o cu pasiune peste buzele ei fierbinți.
Dar,nu mi-a răspuns decât verbal :
– Ești cam obraznic !
Adică ea mă instiga la nebunii ,dar cel obraznic eram eu.
– Ce pot să spun,sunt matematician,găsesc soluții de rezolvare a problemei.
– Și asta e soluția pe care ai găsit-o?
– Părea cea potrivită. Sau mă înșel?
– Ce pot să spun,nu mă pot pune cu un matematician, voi aveți întotdeauna rezolvările corecte !
– Tratamentul ăsta îl aplici la toți pacienții?
– Doar celor care-mi plac !
Și-apoi mă sărută cu foc ,dându-mi de înțeles că rezultatul final e singurul care contează. Ciorba deja fierbea în clocot ! Mai trebuia decât verdeața !
A stins lumina, și-a scos halatul ,ne-am aruncat înlănțuiți în patul tare și am făcut dragoste nebună în camera roză din spitalul ei particular. Și după un timp destul de lung,ne-am potolit,dar am rămas înlănțuiți ca doi iubiți care nu vor să se despartă.
– Te-ai încurcat cu o urâtă ca să îți țină de urât? întreb malițios și plin în continuare de invidie.
– Știi ce se spune,ori la bal ori la spital ! La mine balul se dădea-n spital !
Dar stai să vezi ce a urmat . Am privit-o cu atenție. Nu mi se mai părea chiar așa urâtă. Te-obișnuiești cu urâțenia la fel de repede cum te dezobișnuiești de frumusețe.
– Mendez ? Nu e un nume românesc ! am dat glas unei întrebări ce m-a chinuit de când s-a prezentat.Ca și accentul ei puțin american.
– Soțul meu a fost portorican. A murit acum câțva ani de cancer de piele.Am locuit împreună cu el la San Francisco,pe o insulă care aparține orașului mai exact. Eu sunt româncă,bucureșteancă get-beget. După ce am rămas văduvă,am revenit în țară și mi-am deschis clinica pe care o vezi.
– Nu te-a tentat să rămâi acolo ?
– Nu,sunt legată de România,aici am prieteni,rude,tata încă trăiește. America nu e chiar ce-ți imaginezi tu. Mă duc în fiecare an în vacanță, reședința mi-a rămas mie după decesul lui. Dar nu vreau să locuiesc acolo definitiv. Săptămâna viitoare intru în concediu și o să mă duc. Vrei să vii cu mine? m-a întrebat dintr-o dată serios ,dându-mi de înțeles că și-ar dori să aibă companie.
Întrebarea m-a luat oarecum prin surprindere. Bineînțeles că vroiam,ăsta era visul meu de-o viață,numai că mie îmi cam lipseau lichiditățile. Și cardul era cam subțirel.
– Aș vrea,dar…
– Dar ?! Ești însurat ?
– Nu,numai că nu-mi pot permite ….
– Înțeleg. Nu-ți face griji de bani,doar eu te-am invitat .
– Știu că și viza durează ceva timp…
– Stai liniștit ,trăim în România. Dacă ai bani ,e ca și rezolvat.
Nu-ți imaginezi ce bucurie am simțit atunci. De mic visam să văd America și să mă plimb printre zgârie-nori.. Acum se oferea prilejul . Eram ca un copil ce aștepta cu nerăbdare să-și primească jucăria mult dorită. Nici zilele-n spital nu erau monotone,beneficiam de același tratament fizic în fiecare seară,dar eu le număram în gând,așa cum numără soldații AMR-ul.
Călătoria a durat enorm de mult.,doar o escală la Paris și după 20 de ore încheiate,am ajuns. San Francisco,stă asezat undeva pe un fel de peninsulă fiindcă Pacificul a ținut morțis să-l înconjoare. Așa a apărut și golful San Francisco. Aeroportul e undeva în partea de sud-est a golfului și la distanță măricică de oraș. Totul era imens,magnific nu știam cum să-mi închid gura căscată ca să nu par venit de pe la țară.Deși trăiam în București ! Ne-am aruncat într-un taxi,condus destul de imprudent de-un mexican și am intrat repede pe-un fel de autostradă,route 101,cu patru benzi pe sens,dar toate arhipline. Era ziua așa că puteam să-mi fericesc privirea cu tot ce mi se arăta. Drumul se ținea scai de-a lungul apei ,dar mie tocmai asta îmi plăcea. Undeva în stânga, clădiri destul de scunde stăteau îngrămădite într-o localitate cu vegetație luxuriantă..
– Brisbane ! îmi explică observându-mi privirea tâmpă de om ce nu știa dacă trăiește în realitate sau nu-i decât un vis frumos.
I-am apucat mâna să-mi simtă bucuria și mi-a răspuns cu un sărut. Ne depărtăm de golf și după un sfert de oră ,ajungem la o intersecție . Nu din astea de-ale noastre,cu înjurături și priorități la semafoare ci una suspendată ce-și întindea brațele imense făcute din autostrăzi suprapuse ,care de care mai impresionantă. Alegem și noi una dintre ele ,Eisenhower și o cotim la dreapta. Suntem la marginea orașului, clădirile nu-s foarte înalte,dar foarte pitorești. Tramvaie colorate,urcă și coboară de-a lungul străzilor destul de late. Suișiuri și coborâșuri,poate că astea îi dau și farmecul orașului ce seamănă atât de mult cu viața ! Iată în sfârșit și ce- am dorit să văd ! Undeva în stânga,în partea de nord-est a orașului, se ridică semeți zgârie-norii, deloc monotoni,de diferite forme ,majoritatea paralelipipedici,dar si unii răsuciți în piramide lucioase din sticlă colorată. Observ fără să vreau c-autostrada se-ndreaptă hotărâtă către golf,lăsând orașul în stânga.Încerc păreri de rău căci mastodonții din sticlă și beton dispar pe rând în spatele unui deal. Dar am de ce să mă minunez în continuare. Urcăm pe-un pod imens,ca unul din acelea pe care-l vezi prin filme, deasupra apei incredibil de albastre. O tablă mare verde, ne întâmpină la intrare. Interstate 80 Oackland.
– E Golden Gate?o întreb fiind curios să aflu de tot ce-mă-nconjoară.
– Nu,acela e la nord. 101 trece peste el,dar noi ieșim din oraș,spre insula unde am locuit.
Aceea este,Treasure Island,îmi arată cu degetul minunăția ce pare foarte aproape.De fapt sunt două insule lipite.Părăsim podul și ținem drumul în continuare pe-un bulevard mirific,vecin cu golful,Avenue of the Palms,ce se ferea de apă printr-un șir fantascic de palmieri. Și după alte cinci minute ,am ajuns. O casă imensă,cu terasă pe toată lungimea, mai mult un conac de stil vechi american,cu fața direct la golf și bulevard, ne așteaptă să intrăm. Dar eu nu vreau să ne grăbim până nu savurez în intregime panorama.Peste șosea,apele albastre se scaldă în lumina soarelui puternic,in partea stângă podul pe care am venit,iar peste apă,la mică distanță ,se văd impunători, zgârie-norii din oraș. Superb,depășea cu mult tot ce-mi imaginasem. De ce nu-i place aici,nu pot să înțeleg. Dar o să aflu la momentul potrivit.
Ne deschide un soi de menajeră tot de origine hispanică.
– Hola Rosa !
– Hola seniora ! o salută cu bucurie . Pe mine pare să nu mă bage în seamă , dar poate că a ținut foarte mult la stăpânul ei și oricine încearcă să-i ia locul nu e binevenit. Înclin totuși din cap și îmi răspunde aproximativ la fel.
Interioare mari,tavane înalte,conservatorism și opulență în același timp.
– Ți-e foame ? mă întreabă încercând să facă pe gazda ospitalieră.
– Mai degrabă somn,dar nu mă mai satur de priveliște.
– O să ai destul timp ,nu-ți face griji !
Îi spune apoi Rosei ceva în spaniolă și-aceasta îmi face semn să o urmez la etaj.
Camera e la fel de mare,mobila veche dar scumpă,din lemn masiv, nu reușește să-i reducă din dimensiuni. Pe mine nu mă prea interesează interiorul ci doar exteriorul,imaginea de dincolo de geamul mare.Adorm într-un târziu legănat încet de zgomotul valurilor care se sparg încet de stafilopozi.
Mă trezesc abia peste cinci ore și mă ciupesc de mână să îmi dau seama dacă sunt viu sau am intrat in transă. Cobor scările marmorate și Rosa, care probabil m-a simțit ,îmi indică rece pe unde trebuie s-o apuc. Îi sunt destul de antipatic deși nu i-am făcut nimic. Urmez totuși calea pe care mi-o arată și ies prin spatele casei. Și-aici terasă de colo până colo ,exact ca la propietarii de plantații ce locuiau odată în partea opusă a Americii. Și-n curtea interioară,ferită de astă dată de ochii privitorilor de un gard natural de liane,piscina ovală de foarte mari dimensiuni. Raluca înoată cu mișcări rapide de parcă-ar vrea să termine mai repede ce-a început. Scot bluza,pantalonii și mă arunc cu fericire înainte. O prind din urmă și ne contopim într-o îmbrățișare puternic,prelungită. E felul meu de-ai mulțumi. As vrea acum ca viața să țină o eternitate !
– Hai să vedem asfințitul ! îmi spune urcând scările piscinei,de marmură grena.
– De-abia aștept !
Traversăm din nou casa și ieșim din nou cu fața către golf și zgârie-norii marelui oraș. În fața,soarele roșu ,imens, rotund, îsi ia încet la revedere ,intrând încet în apă. Să nu se ude ! Fantastic de frumos !
– Vezi insula aia din depărtare ? mă intreabă arătându-mi un petec de pământ ce se zărea în depărtare.
– O văd ,ce e cu ea?
– Insula Alcatraz !
– Cea cu închisoarea ? întreb surprins fiindcă eu mi-o imaginam pe undeva , prin partea cealaltă,în mijlocul oceanului.
– Da. A descoperit-o un spaniol,pe la sfârșitul anului 1700. El i-a pus numele ,Isla de los Alcatraces,adică Insula Pelicanilor.Apoi a cumpărat-o un guvernator militar american, Fremont parcă, și-a construit aici un far și-o fortăreață. Abia după 1800 a devenit închisoarea pentru prizonierii de război din războiul civil american. Clădirea n-a rezistat intemperiilor,a fost și un cutremur mare și s-a deteriorat puternic. Pe la începutul anilor 1900 a fost reconstruită au fost aduși aici alți prizonieri. A fost cea mai teribilă închisoare,nimeni n-a reușit să evadeze deși au fost destule încercări ,dar apele reci ale golfului sau rechinii le-au pus capăt zilelor. In 1963 a fost închisă și-a devenit muzeu. Aici a fost închis și Al Capone. Dacă vrei,mergem într-o zi și-o vizităm,există vaporașe care pleacă din oraș.
– Normal că vreau ! spun cu încântare.
De fapt vroiam să văd absolut tot. Și nici măcar „tot ” nu cred că îmi era suficient.
– Insula asta,a Comorii, pe care suntem acum,nu are și ea o poveste fascinantă ? întreb umplut de naturală curiozitate. Parcă există și o carte despre ea,ceva cu pirați care-și ascundeau comorile aici ,una de RL Stevenson ?
– Acelea sunt povești. O să afli secretul ei la momentul potrivit. Deocamdată ,bucură-te de tot ce te-nconjoară !
Când mi-a spus asta, privirea i s-a umplut dintr-o dată de un soi de mânie.Parcă-am simțit un fulger brusc care mi-a săgetat instantaneu șira spinării. Care naiba era secretul insulei ăștia și ce legătură avea cu ea ? Privirea ei ucigătoare m-a speriat. Așa că n-am mai întrebat nimic.
Ziua următoare a început incredibil de frumos de parcă nimic nu se-ntâmplase cu o seară înainte.
– Mergem să vedem orașul ! mi-a spus. S-a îndreptat către garaj și-a apărut la bordul unui Mustang grena,decapotabil.
Și am pornit . Același drum superb peste pod numai că de data asta am făcut stânga,pe malul golfului . Superbă priveliște . Am oprit undeva ,într-un loc, Pier 39 ,să admirăm leii de mare ce stăteau tolăniți cât era ziua de lungă pe niște docuri mari de lemn,am vizitat Aquatic Park, un muzeu de vase în aer liber,începând cu un vas de pânze de pe la 1800,și terminând cu un submarin din al doilea război mondial. Și-ncet,încet am ajuns și la Golden Gate . Măreț,grandios,impunător. Americanii ăștia au ceva aparte. Totul trebuie să fie mare,să-ți atragă privirea ,să te încânte dar în același timp să îți impună și respect. Într-o parte golful,în cealaltă oceanul. Trotuare pavate cu lemn la exterioarele podului pe care sute de trecători dispuși să-ndure vântul care suflă groaznic, circulă în sus și-n jos. Cu mașina îl treci destul de repede.Dar trebuie neapărat să circuli cu acoperișul coborât. Părăsim podul și facem dreapta spre o localitate pitorească ,Sausalito,unde ne oprim să mâncam la un local pe malul golfului .
– Îți place ? mă întreabă amabilă încercând din răsputeri să îmi îndrepte atenția și asupra ei.
– Mai întrebi? Totul este de nota douăzeci !
– Mă bucur. Ține minte toate astea !
Cand a făcut mențiunea,aceeași privire de gheață m-a săgetat ușor ,făcând să dispară pentru o clipă toată fericirea pe care o simțisem în ziua aceea minunată.
Zilele ce au urmat au început la fel de bine. N-ai cum să treci prin San Francisco fără să te plimbi cu Cable Car,celebrul tramvai pitoresc cu cremalieră care apare în toate filmele. Noi am ales traseul de pe Hyde Street ,una din „ Străzile din San Francisco ” care urcă spre Russian Hill. E una dintre străzile cu înclinație foarte mare.Casele, nu foarte înalte, de cel mult două etaje,urcă și coboară și ele odată cu șoseaua. De fapt întregul oraș conține astfel de străzi umplute de clădiri mici și viu colorate. E un oraș foarte vechi,coloniștii spanioli s-au asezat aici pe la sfârșitul anilor 1700 în vârful peninsulei și au creat o mică localitate în cinstea sfântului Francisc din Assisi. Dar mică localitate s-a transformat rapid într-un oraș mare odată cu goana după aur. Cutremurul din 1906 și-apoi un incendiu au devastat orașul. Poate a fost o pedeapsă dată de Dzeu hrăpăreților ce nu se mai săturau să caute metalul prețios. Însă nimic nu putea opri avântul. E greu de crezut ,dar San Francisco e-abia al patrulea ca mărime din California și-al paisprezece-lea din Sua.
În altă zi, am traversat orașul cu mașina către vest ,ne-am scăldat în Pacific și ne-am răsfățat la soare pe cea mai lungă plajă pe care ți- o poți imagina. Sunt multe de văzut, am stat o lună acolo ,dar n-am văzut decât o parte. Dar am văzut cam tot ce e de vizitat. Este destul de-aglomerat,sunt cozi și pe la semafoare,dar nimeni nu urlă și înjura ca la noi. Este civilizat.
Îmi place să-l ascult când povestește. Parcă atunci când spune de vreo stradă,de vreun parc sau de vreun pod,mă plimb cu el pe-acolo. Și totuși m-ar interesa și ce anume ascunde insula aia .
– Ai aflat până la urmă secretul de care nu vroia să-ți spună ?
– Acum începe drama. Trecuse pe nesimțite o lună mirifică. Mi-aș fi dorit să găsesc cumva o cale să nu mai plec de-acolo,așa de mult îmi plăcea. Dar vezi tu , Profesore,nimic nu e perfect. Și cele mai frumoase lucruri ascund o parte foarte urâtă.
Iar femeia asta care îmi dăruise atâtea zile minunate s-a dovedit a fi urâtă pe de-ntregul.
– Mă tem că nu-nțeleg !
– O să-nțelegi acum.
Era seara dinaintea plecării. Stăteam la masă și savuram niște fructe de mare gătite excent de Rosa.
M-a privit îndelung,cu ochii aceia mici ,nedifiniți și-ntr-un final mi-a spus ce ascunsese atâta timp.
– Spune-mi,te rog, dac-ai afla că mâine ai să mori,ți-ar părea rău?
– Sincer,nu. Am văzut America,mi-am văzut visul cu ochii ,nu cred că are de ce să-mi pară rău.
– Ești sigur ? Foarte sigur ?
– Da. Ți-am spus,aveam un vis,l-am împlinit ,deci….
– Atunci n-o să te sperie ce am să-ți spun.Și o să-ți spun cu lux de amănunte. Insula asta a fost creată la începutul celui de-al doilea război mondial și alipită de prima,Yerba buena. Deci nu putea fi vorba de pirați.În 1940 a devenit o bază militară a marinei americane care a folosit-o până prin anii 90. În 93,a fost vândută orașului San Francisco pentru 100 de milioane de dolari. Aproape 3000 de oameni s-au mutat aici și au cumpărat proprietățile ce aparținuseră odată marinei militare.. Printre ei,și soțul meu,ofițer de marină. I-a plăcut proprietatea deși era foarte veche,ne-am mutat amândoi aici,din San Francisco unde plăteam o chirie uriașă, am dat o parte din bani și restul i se oprea direct din salariu care nu era deloc neglijabil. Am alipit terasele, în spate am construit piscina,am mai îmbunătățit câte ceva și-acum arată așa cum ai văzut .Numai că , toate navele care participau la testarea bombelor atomice din Pacific erau aduse aici fie pentru reparare,fie pentru incinerare,fie pentru fier vechi. Dar toate erau contaminate. Totul era strict secret,clasificat. Din păcate, soțul meu care participa activ la toate astea a fost iradiat .I-au apărut pete pe piele și lui și altora ca el.S-au unit și au amenințat că dau totul în vileag.Insula Comorii era de fapt, Insula morții ! Mai marii din Marină le-au ordonat să țină totul sub tăcere. Dar el n-a ascultat.Urma să se construiască aici un ansamblu de zgârie-nori ,adică alți 20000 de oameni . A contactat o organizație non-profit, The Bay Citizen, aceștia au adus experți și au descoperit un nivel de 400 de ori mare de radiații decât cel acceptat. Marina și-a adus și ea experți care continuau să susțină că insula a fost curățată și nu există niciun pericol. Dar au adus în același timp și lucrători care să decontamineze din nou locul ,însă pentru soțul meu era deja târziu. S-a stins în urmă cu trei ani. Mulți au plecat de pe insulă,și eu am încercat să vând ,dar cui? Totul era deja dat în vileag și cine ar fi dat banii pentru iradiere gratuită ? E adevărat că am primit daune morale ,două milioane ,dar eu i-am investit pe toți în clinica din București.
Am simțit că totul se clatină sub mine.
– Și de ce naiba m-ai adus aici ?
– Ai spus că nu îți pasă dacă mori ! Ți-ai văzut visul cu ochii deci…Nu sunt vorbele tale ? Vezi cât de ușor aruncăm cu cuvintele?
– Tu nu aveai de unde să știi dinainte ce o să spun. Faptul că m-ai adus nu e decât o crimă.
– Eu zic să nu te sperii chiar așa . Și eu am locuit aici,și Rosa și suntem sănătoase. Dacă ,Doamne –ferește,o să pățești ceva,o să te vindec eu chiar dacă pe el nu l-am putut salva ! Am clinica,am tratamente de ultimă generație…
– M-ai adus aici în speranța că o să mă îmbolnăvesc și o să mă salvezi tu,în compensatie cu faptul că pe el nu l-ai putut salva ??! Ești chiar nebună de legat ! Ce sunt eu, un cobai pe care să verifici dacă tratamentele tale dau roade ?
– Nu e așa cum spui. Ar trebui să-mi mulțumești,ți-am dat ce ți-ai dorit de-o viață ! a ripostat.
Dar eu nu mai vroiam să o ascult. Mi se părea din nou foarte urâtă. Din seara aceea,n-am mai vorbit nimic. În avion,am făcut schimb de locuri cu cineva doar să mă depărtez. Atât de mult mă dezgustase.
– Nu știu ce să zic ,poate că nu era cazul să te sperii . Nu toți de pe insulă s-au îmbolnăvit. Și-apoi gândeste-te la toată populația din San Francisco ! încerc să-l liniștesc.
– Nu trebuie să mă consolezi,acum nu mai gândesc așa.Normal,în primul rând se-mbolnăvesc cei care au intrat în contact direct cu navele contaminate. Cancerul nu e contagios. Au avut loc o mulțime de decontaminări și totul pare acum sigur. Însă efectele nu apar chiar imediat. Durează ani până apar primele semne. Însă știi ceva,am stat și m-am gândit.De fapt ,avea dreptate ! Îmi împlinisem visul,ce mai conta ce-ar fi urmat în continuare ? Pentru că vezi tu,Profesore,toți murim,și tu și eu și toată lumea .Unii mor împăcați că visul lor s-a împlinit . Alții mor la fel de împăcați fiindcă măcar au încercat.
Dar mie mi-este milă de cei ce nu visează la absolut nimic. Aceștia sunt morți de mult și ei săracii … habar n- au !
