M-am născut în primăvara anului 1968 chiar în duminica Floriilor undeva, nu departe de Poarta Schei, din Brașov. Din cauza numărului mare de nașteri, saloanele maternității erau umplute până la refuz, fapt pentru care fuseseră plasate paturi de spitalizare până și în biblioteca unității medicale. Acolo, printre cărți, am avut ocazia să îmi petrec primele zile din călătoria mea prin această lume. Și poate nu întâmplător, cărțile aveau să exercite o fascinație specială asupra mea în anii care urmau să vină.
Acea primăvară era friguroasă, dar florile începuseră să își etaleze petalele în strălucirea tot mai puternică a soarelui. Într-un amestec de zăpadă și petece de iarbă înverzită anotimpul învierii îmi oferea șansa de a păși pe căile acestui univers cu o chemare tot mai puternică și o atracție irezistibilă. După o noapte de chin și suferință petrecută în maternitate, am apărut și eu o dată cu venirea dimineții. Poate din această cauză la lăsarea întunericului simt adeseori acea tensiune a nașterii și prefacerii ce se destramă de îndată ce soarele răsare pe bolta albastră a cerului.
Am iubit orașul Brașov de la început, chiar dacă impresiile au fost mereu amestecate în tonuri cenușii greu de separat în culorile fundamentale. Chiar și acum revăd nenumăratele străzi și alei din cartierul Steagul Roșu, acum numit Astra, pe care m-am plimbat la întâmplare sau am mers spre o anumită destinație, cel mai adesea spre casă sau spre școală. Cu alți copii mă jucam în fața blocului și revăd cu plăcere imaginea apartamentului în care am locuit undeva pe strada Neptun, nu departe de un pod ce făcea legătura cu comuna Zizin din apropiere.
În acele vremuri cartierul se afla în construcție și construcții noi apăreau neașteptat în tot locul. Ca un fel de desant aerian, macaralele plasau cu repeziciune plăcile de beton ce erau legate imediat în structuri de rezistență ce se înălțau luând chip de blocuri, magazine, școli, piețe sau dispensare. Acest elan al construcției m-a urmărit în toată acea perioadă când se dezvoltau întreprinderi de renume național și internațional. Și astfel, lumea Iluziei se popula în jurul meu cu obiecte felurite și deopotrivă cu oameni de toate felurile și din toate condițiile.
Fiindcă în fond, spectrul Iluziei s-a așternut pe toată acea lume în care am trăit în acea perioadă și ce a trecut nu poate să mai apară vreodată. Dar la acea dată nu conștientizam prea bine această prefacere a lumii din jurul meu și mă bucuram de fiecare clipă așa cum numai un copil o poate face. Deși aceste rânduri le scriu într-o zi de toamnă, imaginea primăverii în care m-am născut a rămas întipărită mereu cu prospețimea trăirii într-o lume mare și minunată.
Școala am urmat-o în mai multe locuri din oraș din cauza relativ frecventelor schimbări de domiciliu. Însă am avut colegi plini de viață și care m-au însoțit pe drumul primilor pași prin această lume. Cu majoritate dintre ei nu am avut ocazia să mă mai revăd, dar amintirea acelor vremuri a rămas vie pentru mine. Cumva interiorul meu a refuzat să dea uitării acele timpuri în opoziție cu Iluzia ce își schimba mereu forma într-un joc năucitor și greu de înțeles pe deplin. Fiindcă acei ani au fost în cele din urmă înghițiți de permanenta schimbare a lucrurilor și Iluzia a topit realitatea ce mă anima în acea perioadă.
Revăd drumul pe care îl făceam către școală și cel mai hazliu era să parcurgi străzi care fie aveau nume spațiale în genul: Saturn, Neptun sau Uranus fie de specii de păsări: Berzei, Rândunicii sau Cocorului. Aceste denumiri pitorești m-au amuzat mereu în acea perioadă și îmi forțau imaginația să mă gândesc la cauza care generase o astfel de asociere. Dar tot Iluzia era în spatele acestui joc, fiindcă în dansul ei perfect, logica dispare cu totul.
Disting profesorii care m-au îndrumat în acei ani ai copilăriei încercând să îmi transmită cunoștințe și valori despre lume și viață. Pe mulți dintre ei îi mai țin minte inclusiv după nume, pe alții însă Iluzia i-a absorbit chiar la modul real spre marea mea părere de rău. Fiindcă abia târziu m-am dezmeticit suficient pentru a aprecia acei ani când credeam în permanența realității în care mă aflam și în faptul că universul va menține acea stare de lucruri pentru totdeauna.
Acum, când realizez cât de frumoase au fost acele timpuri, mă cuprinde părerea de rău că nu am știut să prețuiesc mai bine acei ani trecători ai copilăriei. Fiindcă Iluzia nu știe nici de milă și nici de lipsa noastră de cunoștință; ea are regulile ei ce nu pot fi încălcate și mereu în urma noastră șterge urmele și generează înaintea noastră forme care să ne atragă și să ne distragă atenția de la frumusețea vieții pe care o trăim. Dar de unde să fi știut toate aceste lucruri când eram doar un copil? Acum știu, dar acele vremuri au trecut de mult și nu se vor mai întoarce.
Nu departe de acel apartament în care am stat cel mai mult de pe strada Neptun se afla calea ferată unde zilnic puteam vedea trenurile cum veneau sau plecau din Brașov. Mersul lor rapid și lipsit de ezitare mă inspira cu admirație și teamă. Nu știam că peste ani de zile urma să plec definitiv cu un astfel de tren și aveam să mă întorc tot mai rar în orașul care m-a modelat în prima parte a vieții. Dar Iluzia este neiertătoare. Acele vremuri au apus, iar astăzi dacă aș avea ocazia să revăd toate aceste meleaguri nu aș mai putea să discern ce anume a mai rămas din realitatea vieții pe care am trăit-o în acele locuri.
Cu toate acestea, relativ de curând am mers din nou pe strada primei părți a copilăriei mele și am ajuns în dreptul blocului în care mi-aș fi dorit să rămân dacă nu ar fi intervenit în mod nefericit divorțul părinților. Stând în fața intrării la scara ce ducea la apartamentul în care am locuit, mi-am adus aminte de cum mă jucam undeva în față, către stradă. Parcă aievea mă vedeam iarăși copil fiind și distingeam pe colegii mei de joacă. Spre surprinderea mea, chiar în clipele când eram adâncit în această meditație lăuntrică, mi-am auzit numele strigat de către niște copii ce treceau prin fața blocului. Am tresărit în momentul în care s-a produs acest lucru. Bineînțeles că nu era vorba de mine, ci despre un băiețel care purta întâmplător același nume, dar atunci am înțeles mai bine decât oricând că Iluzia nu a reușit să șteargă pe deplin amprenta lăsată de trecerea mea prin acele locuri.
Și cumva, trezit de această experiență, am început să mă revăd pe toate străzile și în toate apartamentele în care am locuit în Brașov. Era ca și cum amprentele lăsate de viața pe care am trăit-o nu puteau fi șterse de către Iluzia care caută să arunce în deșertăciune tot ceea ce omul realizează pe pământ. Și de acest lucru m-am bucurat, fiindcă primii mei pași în lumea Iluziei și tot ce a urmat nu vor putea fi niciodată șterși pe deplin, ci doar pentru o vreme ascunși vederii imediate, dar nu pentru totdeauna.
Lupta cu Iluzia a început acum peste patru decenii pentru mine, dar victoria ei este mereu temporară, chiar dacă pe moment ea pare că stăpânește lumea în care trăiesc. Privesc în jurul meu și observ urmele trecerii mele prin acest univers ce nu suportă o aceeași formă pentru mult timp. Cumva există o lege a firii ce supune vremelniciei tot ce există, dar dincolo de această putere malefică ce șterge locuri și oameni se descoperă o realitate ce nu poate fi distrusă, care în cele din urmă își va descoperi adevărata forță a nemuririi.
