Fericirea Imprimată în Textura Sufletului

0
65
Fericirea Imprimata in Textura Sufletului

Fericirea Imprimata in Textura Sufletului„Sentimentul nu poate înfrânge rațiunea. Cel puțin aparent așa stau lucrurile. De multe ori în acest meci inegal simțirea se frânge sub apăsarea tirană a datoriei, interesului sau convenienței sociale. Însă în felul acesta, oamenii devin lipsiți de inimă și de pasiune trăind asemenea unor roboți programați să urmeze doar tipare prestabilite și nimic mai mult,” spuse Darian în timp ce răsfoia filele unei cărți îngălbenite de vreme luată de pe raftul bibliotecii universității.
„De ce te lași pradă unor astfel de trăiri întunecate?” întrebă nedumerit  Elian, prietenul său din copilărie între timp coleg la aceeași facultate. „Există momente luminoase în care căldura sufletească ajunge să topească metalul rațiunii pure și să azvârle bolovanii acelei logici impuse prin convenție. Nu crezi acest lucru?” spuse Elian așteptând un răspuns.
Deodată, de undeva din difuzoarele dispuse discret în plafonul bibliotecii se auziră suficient de distinct cuvintele unei melodii cântate în limba engleză: „Vise făcute din amintiri, / Ca punți între tine și mine, / Sunt fețe din altă lume / Sub chipuri de bal mascat. // Sunt vise despre tine și mine, / Sunt punți ale destinului, / Sunt vise ca de copil, / La începutul vieții. // Sunt oglinzi ale amintirii, / Vise cu prieteni și dușmani, / Sau cu dorințe tainice / Desprinse din Eternitate.”
Darian tresări involuntar. Cuvintele atingeau corzi sensibile pe care nu putea să le stăpânească. Era ca  în acele vremuri când căuta cu febrilitatea femeia iubită și nu o găsea nicăieri. Bineînțeles, varianta de substitut își făcea apariția la tot pasul, dar Ea nu era printre ele niciodată. Aceste vise îl bântuiseră ani la rând în timpul nesfârșitelor ore de meditație nocturnă stând singur sub lumina lunii și fumând țigară după țigară până la ziuă. Balul mascat al lumii niciodată nu îi permisese să vadă ce se afla în spatele măștilor purtate voluntar sau nu pe coridoarele mari sau mici ale lumii.
„Te gândești la ceva?” îl întrerupse Elian. „Uite, tocmai am găsit o carte despre dobândirea fericirii conform filozofiei antice grecești. Ce mă frapează este faptul că pentru Socrate fericirea se dobândește prin efort personal și nu este un dar al zeilor. Ce părere ai?” spuse mai departe întorcându-se către Darian în timp ce ținea în mână o carte voluminoasă înfățișând pe copertă bustul impunător al unui filozof antic.
Dar Darian o vedea în continuarea pe Ea, acea persoană fără chip și nume, cum îl privea când din spatele rafturilor de carte, când din dreptul ferestrei asemenea unei fantezii ce a prins realitate. „Oare chiar există?” se mărgini să se întrebe fără să aibă vreun răspuns. „Balul mascat al lumii prelungește senzația de vis ce nu se mai termină, ce doar tranzitează de la o formă fluidă la una solidă, care ulterior se topește din nou în cea fluidă și așa mai departe. Cum pot avea certitudinea că exist, că lucrurile sunt reale și că voi rămâne consecvent pe calea dobândirii acelui ceva numit fericire?”
Dar întorcându-se către Elian spuse: „Calea lui Socrate reflectă de fapt propria sa viziune axată pe spirite ce transcend materialitatea lumii acesteia. Nu știu dacă pentru el noțiunea de fericire a reprezentat altceva decât un mijloc în atingerea acestui obiectiv mistic al trecerii în eternitate.”  După aceea, înaintând către mijlocul bibliotecii și așezându-se la o masă de lectură continuă: „Pentru mine fericirea reprezintă ceva tangibil și trebuie să fie scopul suprem al acestei vieți. Dar rațiunea și convenția socială te vor deturna de fiecare dată încercând să schimbe definiția corectă, pe care chiar și un copil o poate intui.”
Elian se așeză și el la aceeași masă și îl privi pe Darian cu bunăvoință, dar fără să îi poată înțelege direct cuvintele. Întotdeauna îl admirase pentru rigoarea vorbirii și precizia detaliilor fixate acolo unde trebuie ca într-un tablou clasic în care nimic nu este lăsat la întâmplare. Fruntea sa înaltă deseori se încrunta sub greutatea cugetărilor profunde, care îl urmăreau mai tot timpul. Mâinile sale fine, ca de pianist, adăugau prin gestica lor putere la ceea ce afirma conferind gravitatea necesară sublinierii unor idei mai însemnate. Această seriozitate a lui Darian era ceva cu totul neobișnuit fiind o trăsătură caracteristică a sa încă din perioada adolescenței.
În timp ce alții de vârsta lor își începeau viața sentimentală și jocul schimbului de parteneri, Darian prefera să rămână în compania cărților din bibliotecă, ieșind doar pentru a se plimba singur sau cu Elian printr-un parc unde putea rămâne departe de tumultul celor din jur. Această maturitate precoce s-a continuat și în timpul facultății, când colegii de generație deja aveau adevărate aventuri mai mult sau mai puțin romantice, însă Darian continua să rămână dedicat cărților și studiului. Din când în când se părea că era dispus să încerce și el jocul dependenței sentimentale, dar de fiecare dată se retrăgea înainte ca lucrurile să devină cu adevărat serioase.
Cu toate acestea, Ea îl urmărea mai tot timpul și nu îi dădea pace, chiar și în momentele cele mai liniștite, așa cum erau acestea din sala de bibliotecă. Aplecat asupra unei cărți de arheologie, unde o mulțime de imagini ale statuilor antice îi treceau prin fața ochilor, avea impresia că Ea căuta să îi vorbească și să îl atingă cu fiecare filă. Era un joc al iluziei și imaginației de care cu greu putea să scape. Nici măcar lui Elian, bunul său prieten, nu îi spusese prea multe despre această sâcâială, aproape continuă, ce îl urmărea de ceva vreme încoace.
„Dar cum poate fi tangibil ceea ce este iluzoriu?” îi răspunse Elian. „Știi bine că fericirea dispare de îndată ce o atingi, fiind un fel  de miraj care te atrage, dar se destramă la apropiere. Ea nu poate fi atinsă și reprezintă doar un ideal ce ne luminează viața. Ai cumva vreo altă viziune? Chiar sunt curios să aflu mai multe detalii!” adăugă cu entuziasm închizând cartea din fața sa și uitându-se atent la Darian.
Devenit brusc dispus să vorbească, Darian spuse: „Fericirea nu poate fi atinsă în exteriorul tău, ci doar în interiorul tău. Cei care caută să o dobândească pe calea exterioară se vor amăgi mereu, fiindcă ea se află în interior și acolo trebuie să fie concentrată urmărirea ei. Pe de altă parte, dacă o găsești în inima ta, cum se spune, atunci o vei găsi și în exterior, fiindcă surprinzător sau nu, fericirea are capacitatea de a se materializa de îndată ce ai identificat-o în propria ta lume. Ea va prinde un chip fizic, care te va urma mereu, cât timp păstrezi legătura interioară,” continuă el fără să se oprească.
„Și există vreo metodă să nu o pierzi? Poți să rămâi cu Ea mereu?” întrebă Elian într-o manieră ce accentua cu un pronume personal noțiunea de fericirea ca făcând referință la o ființă.
Deloc surprins, Darian continuă: „Ea te va urmări mereu cât timp ești pe calea cea bună, dar de îndată ce o vei părăsi, Ea va dispărea. De fapt, este posibil să nu mai găsești niciodată cărarea fericirii dacă din neglijență, conformism social sau interes material o abandonezi voit. Pe de altă parte, există șansa ca într-o zi Ea să iasă din lumea ideilor și să ia chipul fizic al unei persoane la care nici nu te aștepți!”
Atunci se apropie Sofia, care ascultase fără să vrea toată această conversație fiind așezată la masa vecină și îl întrebă: „Dar cum va apărea fericirea în cazul unei persoane de sex feminin? Te întreb, fiindcă până acum ai aplicat toate aceste imagini doar la condiția voastră masculină,” continuă ea fiind curioasă de răspuns.
„Simplu,” îi răspunse Darian fără să fie mirat de intervenția ei. „Fericirea pentru o fată se va manifesta ca un El care te urmărește și este alături de tine în cele mai neașteptate clipe, pentru ca la momentul potrivit să prindă chip în cineva pe care vei avea ocazia să îl întâlnești! Există o simetrie a căutării, fiindcă fericirea are o natură duală ce integrează deopotrivă elementul feminin și cel masculin. De fapt, nu există iubire autentică fără fericire și fericire adevărată fără prezența iubirii!” încheie Darian fără a mai oferi alte amănunte.
Însă cumva, printr-un joc al coincidenței, sau poate al predestinației, se auziră cuvintele finale ale melodiei ambientale, cum răsunară cu un glas abia șoptit pe culoarele pline de rafturi ale bibliotecii în timp ce picăturile de ploaie izbeau puternic în geamul ferestrelor: „Vise făcute din armonie / Și dorințe desprinse din realitate / De la începutul vieții / Se unesc luminos și lăuntric / Cu vise de dragoste amestecată cu lacrimi / Ce trăiesc la nesfârșit.”  Tresărind, Darian a prins vocea Ei, în timp ce Sonia înțelese imediat că El îi vorbea, iar Elian privindu-i se întrebă dacă nu cumva Ea și El s-au întâlnit chiar în fața lui în același elan al căutării.