Şi… din păcate, duşmănoase nu la adresa adversarilor politici, ci a votanţilor pe care, în aparenţă, vor să-i atragă. La adresa electoratului care, întărind convingerile unuia ca mine, şi-a dat seama de asta; la adresa populaţiei care, în aceşti 25 de ani, s-a lămurit cât este de minţită şi dezavantajată; la adresa ţării care riscă a nu mai fi un bun comun pentru cetăţeni, ci doar vacă de muls pentru ei.
Asemenea practici au trezit suspiciunea generală la plan naţional, în aşa fel încât, în societatea noastră contemporană nu mai putem vorbi de, sau despre, solidaritate. Iar, fără solidaritate, e clar riscul de a ne eşua orice efort de redresare pe care am vrea să-l încercăm. Este o situaţie pe cât de riscantă, pe atât de anormală, creată de aceste subproduse politice ale unei societăţi în derivă, creaturi menite să transforme această derivă în degringoladă, ceea ce justifică profunda indignare şi neîncredere cu care am ajuns să vorbim despre ele: Nişte struţocămile ale răului, ca şi cum ar proveni dintr-un struţ şchiop şi o cămilă fără cocoaşă, apte doar pentru demagogie de gaşcă uzurpatoare şi acaparatoare în privinţa principiilor democratice şi fără a-şi înfrâna cu nimic în practica guvernamentală instinctele totalitariste: Dacă nu precum în ideologia dinainte, măcar prin absolutizarea fiscalului în viaţa socială, nemaiţinând deloc seama de celălalt domeniu: al productivului. Şi tot prin asemenea practici au ajuns la lecţia din 16 noiembrie, obligându-ne să constatăm această direcţie a manifestărilor lor duşmănoase, mult mai mult către cetăţean decât către adversarii politici. Pentru că, faţă de adversarul politic ( dacă mai există aşa ceva pe respectivul eşichier din România), ei nu sunt numai concilianţi, ci ajung a lucra mână-n mână, în haită unică, procedând fără ruşine la manevre duşmănoase comune la adresa stării de fapt a populaţiei pe care o căpuşează cu acelaşi cinism, indiferent de culoarea politică. Până la a ne obliga să-i confundăm pe unii cu alţii, suspiciunea noastră la adresa lor fiind astăzi generală. Şi perfect îndreptăţită dacă ne gândim la faptul că procentajul de politicieni dovediţi necinstiţi cu acte în regulă, creşte galopant. În vreme ce iese la iveală şi modul cum, în spatele fiecărei escrocherii din lumea afacerilor, se află ca susţinători/beneficiari politicieni din toate partidele, care acolo, lângă şpaga de la afaceristul pe care îl slujesc, se înţeleg de minune, formând o singură gaşcă .
De aici rezultă, pesemne, şi imobilismul meu, incapacitatea de a mai vedea nuanţe, punându-mi făţiş întrebarea – fără jena elementară de a nu greşi la care aş fi fost obligat într-o societate civilizată – dacă nu cumva, viitorul apropiat ne va arăta că, în repetarea penibilă la noi a istoriei, ceea ce a fost Elena Udrea pentru Băsescu, este astăzi Sebastian Ghiţă pentru Ponta?!
Ca să fiu, cu toate riscurile, sincer, recunosc faptul că, până acum, pe deputatul demisionar din PSD l-am luat numai în glumă ca politician: Cel mult un culant cotizant la partid, sau un fervent acolit al premierului care, tot în glumă şi el, conduce guvernul. O glumă de genul celor care – dacă la noi n-ar exista diferenţa că, astăzi, unele posturi parlamentare se plătesc cu bani grei şi nu numai cu slugărnicie jegoasă – îl supărau şi pe celebrul Romulus Zăroni. Pe seama acestui vechil al lui Petru Groza (deci, tot acolit de prim-ministru), glumele le lansa Păstorel exasperându-l şi făcându-l să-l invite pe poet în biroul său ministerial care nu avea pe atunci instalaţii IT achiziţionate de la furnizori preferaţi. Păstorel recunoaşte că el a făcut glumele fapt care-l face pe Zăroni să ridice tonul: „Dar ştii că eu sunt ministru?!”. La care Păstorel îşi cere scuze: „Îmi pare rău, dar gluma asta n-am făcut-o eu!”… Pe vremea aceea, însă, glumele se făceau şi de darul gratuit al umorului. Acum, pesemne că nu mai e de glumit când e vorba de banii cu care un subiect de glumă cumpără o asemenea glumă de la un partid. Din pricina asta, pesemne şi expresia sobră, friptă, a domnului Ponta din ultima vreme, de aici şi reacţiile tot mai ferme din interiorul partidului către care, eu, suspicios cetăţean cum m-au format guvernările ante şi postdecembriste, mă pot aştepta să-l aud pe Ponta strigând cu aceeaşi vocaţie de scandal: Adio PSD!
Nu l-am luat în serios pe acest S. Ghiţă şi nici nu l-aş lua ca persoană, dacă n-ar începe să reprezinte în societatea noastră, alături de decolteul Doamnei Udrea, un arhetip de rău augur. Pentru că, iată cum îmi apare mie, fire subiectivă şi suspicioasă fiind, povestea ştrengărească a aventurii lor în Dubai: Epuizat de campania electorală şi mai ales de rănile pe care trebuie să şi le lingă în urma ei, premierul uită de cei cu care a cheltuit fonduri (de partid, pesemne) ca să vină să-l susţină degeaba; el nu alege pentru înveselire nici soarele Italiei, nici vreo umbrelă laburistă sau social-democrat, nici măcar întunericul unei hrube din Basarabia unde şi-ar fi putu bea aleanul. Ci ne demonstrează că e pus pe meditaţie hristică, alegând deşertul din Dubai. Dar omiţând faptul că Hristos nu l-a avut pe Iuda alături în postul din pustie, îl ia cu el pe Ghiţă lăsând la întoarcere („cu low-cost”) impresia că a avut nevoie de confidenţa acestuia, mai mult decât a oricărui politician, inclusiv propria soţie. Un confident de prim-ordin care la nevoie se cunoaşte!… Numai că, odată-ntorşi, fără să ştim de la cine a luat arginţii, sau i-a avansat din propria dotare, acesta-l trădează. Îl lasă pe Ponta să fie purtat de la Oprişan la Vanghelie, îşi dă demisia şi trâmbiţează că nu s-au înţeles, ba chiar s-au certat şi că el face un nou partid… De aici povestea se schimbă: Cocoşul lui Geoană nu mai apucă să cânte a treia oară, aşa că Dragnea nu-l părăseşte şi Ponta devine activ până să se întoarcă Iohannis ca să se spele pe mâini de el: Acţionează făcând modificări în guvern, ba chiar cerând şi modificări în partid. Modificări pentru care, constatăm cu stupoare, Iuda al lui îi este în continuare principalul sfătuitor, ca şi cum ar mai avea rolul pentru care cândva cotizase grandoman la PSD.. Pentru că, ştiind cu toţii cam ce s-a discutat în interiorul PSD zilele acestea, constatăm că dinafara grupării lor, sau din partidul pe care-l pregăteşte, Iuda-Ghiţă se dovedeşte a fi gând la gând cu cei de care s-a rupt. Iată comunicatul de agenţie care te uluieşte dacă te gândeşti că vine din partea unuia care a întors spatele partidului condus de Ponta: „Deputatul Sebastian Ghita, demisionar din PSD, vorbeste despre nevoia partidului de a scapa de baroni si spune ca de acest lucru se va ocupa Victor Ponta insusi. “Va dau scris”, asigura acesta. Ghita anunta o reforma ampla (in partidul de unde a plecat), bazata pe un Guvern fara “baroni si influente”, informeaza Stiripesurse.ro… „Ponta este chemat sa rezolve chestiunea asta repede. Altfel lumea nu va mai crede in Ponta si in PSD “, spune Ghita, intr-un interviu la Adevarul Live “(…) va dau in scris: Ponta va reforma PSD. Oamenii i-au dat semnalul si i-au spus sa schimbe regulile jocului. L-au votat 5 milioane care au incredere in el. Sa se uite si la semnalul celor 6 milioane care nu l-au votat si sa faca un partid puternic”, a mai spus Sebastian Ghita (exact cel care s-a exclus din acest partid puternic). Deputatul i-a dat un sfat lui Victor Ponta si in ceea ce priveste Guvernul PSD 4. “Sper ca va face o echipa guvernamentala reformata, cu oameni capabili, negrevata de baroni si influente. Poate si Romania sa aiba un guvern forte”, a spus el (fără să precizeze în ce calitate speră).
Şi, am mai adăuga: Fără să spună ce are de gând cu partidul pe care l-a anunţat, ci lăsându-ne să înţelegem că el decide în materie de PSD. Sau, poate, de momentul când, dacă nu se vor realiza acestea, partidul anunţat se va înfiinţa pentru ca Ponta să-l poată copia şi mai bine pe Băsescu rostind „Adio PSD!”…
Teribilă întorsătură sau penibilă gafă, ne spunem noi care am văzut tocmai în aceste zile exact asemenea convulsii în discuţiile din PSD: Cum de s-a gândit şi Ghiţă, care nu mai are de-aface cu ei, la aceleaşi lucruri care în mod public îi agită pe pesedişti la îndemnul celui care le mai este preşedinte?!?… De unde şi până unde are atâta grijă demisionarul de partidul din care a demisionat şi atâtea certitudini în privinţa preşedintelui de care s-a rupt?!?… E un semn de regret sau o autodivulgare?!?… E o previziune, sau devoalarea prostească a unui plan pus la cale de amândoi?!?… Când?… Păi la meditaţia din pustia unde au postit împreună în vreme ce gazetari veroşi le inventau note de plată exorbitante!
Nu mai spun nimic despre asemenea „oameni politici” dedaţi exact la dedesubturile care au indignat electoratul. Îi deplâng, însă, pe acei gazetari care, în loc să-şi pună mintea la contribuţie pentru a deduce tocmai nişte manevre duşmănoase despre care vorbeam în titlu, agită documente neconcludente şi, în ultimă instanţă, de intimitate personală, în vreme ce ştrengarii au folosit escapada din Dubai ca să-şi pună la punct un plan ce se dovedeşte acum, printr-o devoalare de care nu-mi dau seama în ce măsură e prostească sau de altă natură, a unei întregi manevre de a scăpa de judecata de partid modificând lucrurile din mers sau, dacă nu iese pasienţa, de a avea la îndemână şi partidul de rezervă. Adică, ceea ce mă temeam de la început, tocmai fiindcă ne convinge încă o dată că, la noi, clasă politică e o apă şi-un pământ, ambele de cea mai proastă calitate, de vreme ce, ceea ce a fost Elena Udrea pentru Băsescu, este astăzi Sebastian Ghiţă pentru Ponta!
În cazul de faţă, însă, suspiciunea asupra escapadei nu mai presupune nici măcar o aventură amoroasă, pe care protagoniştii să o savureze în secret, ca pe un drept al lor care nu-i deranjează cu nimic pe alţii, ci una politică, de anvergură publică dar încercându-i-se secretizarea de gaşcă, gata să se transforme într-o manevră a cine ştie căror oculte interese. Este dreptul nostru la suspiciune, de vreme ce la 16 noiembrie s-a demonstrat prin vot universal că ne simţim atacaţi prin repetate tentative de netransparenţă!
