„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.” (Alexandru Vlahuţă)
A-l plasa pe Eminescu într-o anumită epocă istorico-literară nu ţine decât de sfera îngustă a detaliului biografic şi nimic mai mult, deoarece creatorul de limbă naţională Mihai Eminescu nu aparţine în exclusivitate nici segmentului romantic, nici spaţiului modern şi cu atât mai puţin actualei postmodernităţi controversate, ci el se constituie drept parte integrantă, dar şi integratoare a timpului ca atare privit în ansamblul său, unul neîngrădit între coordonate fixe şi supuse desuetudinii din punct de vedere conceptual. Cu alte cuvinte, omul de cultură şi jurnalistul Eminescu transcend, deopotrivă, limitele profane ale oricărei temporalităţi statistice, topind simbiotic în templul interior spiritual propriu o formă de gândire autentică, globală, lucidă şi, nu în ultimul rând, detaşată complet de nivelul reducţionist al specificiului cotidian, uneori, reprobabil, din perspectiva culoarului de mentalitate a unui anume veac. Este şi motivul pentru care poziţionarea în ziua de azi a unora în perimetrul fad al pulsiunilor cu caracter vădit antieminescian nu reprezintă neapărat o palmă adusă remarcabilelor opere de critică literară născute de ilustre personalităţi precum Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Rosa del Conte, Alain Guillermou, Dumitru Panaitescu Perpessicius, Amita Bhose, Pompiliu Constantinescu, Eugen Simion, Lucian Drimba, Al. Oprea, Mihai Cimpoi, Dimitrie Vatamaniuc, George Munteanu, Dimitrie Murăraşu etc., cât, mai degrabă, o modalitate personală de a expune în anumiţi termeni o serie de opiniuni argumentate în chip diferit, viziuni ce vin să întărească, de fapt, contrar aşteptărilor autorilor respectivi, extraordinara capacitate a operei eminesciene de a se resemnifica pe sine în mod continuu şi de a se detaşa total prin profunzime şi superioritate stilistico-semantică de noroiul greu al variilor raţiuni postmoderne.
Eminescu a avut o puternică viziune integratoare a naţionalului în universal şi invers, tocmai de aceea apare ca element surprinzător faptul că, pentru foarte mulţi inşi ai contemporaneităţii, Poetul nu mai este la „modă” azi. O nouă formă de sacrificare a sa – a doua, după Theodor Codreanu, a treia, după Zoe Dumitrescu-Buşulenga -, un clişeu lipsit de fundament solid, dar care i se înfige, ca un scârţâit metalic de balama ruginită în conştiinţă, naţiei române. „Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi ş-a te ridica cu mult deasupra timpului ş-a societăţii în care te-ai născut?…”, se întreba, în 1889, scriitorul Alexandru Vlahuţă, care îşi construia, de altfel, de unul singur un răspuns categoric la propria-i interogaţiune: „Pedeapsa e din cale-afară de grea.” Dacă la final de secol XIX, lucrurile stăteau din punct de vedere axiologic în registrul celor menţionate anterior de către autorul „Icoanelor şterse”, al „României pitoreşti” etc., iar alungarea din timpul fizic a gânditorului şi jurnalistului Mihai Eminescu era aşezată sub auspicii politico-economice complet nefaste, la începutul veacului XXI avem însă de-a face cu un nou tip de „modă” – evident, efemeră, la rândul ei – impusă de unele cercuri societale postmoderne, care îşi exhibă nonşalant, din păcate, caracterul frivol şi inconsistenţa, ca şi cum autoconţinuta lor vanitate ar fi în stare a substitui vreodată în mod exhaustiv valoarea substanţială a operei cuiva.
Iată ce sublinia Zoe Dumitrescu-Buşulenga, făcând referire la întreg lanţul de acte sacrificiale îndurate antum, dar şi în postumitate de către autorul, printre atâtea alte capodopere literare, a „Odei (în metru antic)” şi a „Geniului pustiu”: „Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe.” Şi continua cu înţelepciune manifestă acelaşi cunoscut critic literar român: ”Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest “monument” – închinat, de alţii, în cinstea lui – înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.” Fapte de o gravitate ieşită din comun, atroce chiar, putem afirma, privite, desigur, din unghiul deschis a ceea se înseamnă identitate naţională, a definibilului nostru definitoriu, să-l numim, fapte cărora nu li s-au stabilit, cel puţin deocamdată, la nivel oficial, autorii direcţi, totul fiind prezentat de mai bine de un secol si jumătate aidoma unui mister cu voie parcă întreţinut şi acoperit de poleiala orbitoare a neadevărului pervers.
După 165 de ani de la naşterea geniului eminescian, se poate vorbi nu numai despre a treia, ci şi despre a patra sacrificare a Poetului – cel care avea „conştiinţa clară a a geniului şi a destinului său ca poet şi ca om” (Alain Guillermou) -, de data aceasta nu în nume personal, ci în nume colectiv, al poporului căruia i-a i-a reformat definitiv cultura şi limba. Căci ultima parte a intervalului dintre cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Eminescu a trăit şi a creat, şi primul sfert al veacului XXI, când postmodernitatea apare ca o ciudată ieşire din timp şi poziţionare vădită împotriva axiologiei deja construite până în prezent, a lovit din plin structura fiinţei naţionale, căreia Poetul i-a fost, în vremea lui, „sociologul” prin excelenţă, după Ilie Bădescu, al tipului de „precaritate ontologică” caracterizant. Un gen de precaritate întâlnit, de altfel, pretutindeni şi azi, când „negustorii de vorbe” (M. Eminescu), „indivizii sterpi, cultivatorii frazeologiei goale, vânătorii de slujbe şi politicienii” inundă cu identitatea lor discutabilă spaţiul public comun, născând, cu alte cuvinte, din ignoranţă şi împiedicare în nenumărate malversaţiuni ucigaşe, o dinamică societală de tip împiedicat, cu excluziuni condamnabile şi formule de progres moral-material îndoielnice. Considerăm că nu trebuie lăsată deloc între paranteze sau între filele unei cărţi de specialitate substanţa fundamentală a cadrului ontologic şi a sociologiei politice eminesciene, tocmai fiindcă ambele se constituie într-un pas deosebit de important în ceea ce priveşte recompunerea istoriei complexe a chipului de lumini şi umbre specific organismului statal demagogic din vremea sa. Căci, scrie acelaşi Ilie Bădescu, „Ontologia eminesciană face posibil realismul sociologic.”, Poetul fiind deschizătorul de drum al „seriei realismului sociologic oriental.”, fapt care invită nu numai la aplecare temeinică asupra acestei ample dimensiuni sui-generis a operei sale, dar şi, deopotrivă, la recunoaşterea actualităţii laturii lui de gândire novatoare, raportarea continuă a studiilor contemporaneităţii la acest reper constituind în sine un pas necesar pentru o diagnosticare justă a realului postmodern.
Cu mari personalităţi a cadorisit de-a lungul timpului divinitatea istoria acestui neam. Din acest punct de vedere, românii au privilegiul să se numere printre cele mai binecuvântate popoare ale planetei Pământ. Caracterizându-l pe Eminescu, istoricul Nicolae Iorga construia unul dintre cele mai cuprinzătoare tablouri realizate în spaţiul cultural autohton, şi anume: „…N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile.” Urmărind aceeaşi latură a valorii culturale a Poetului, Vlahuţă îl descria, la rândul său, astfel: „Cititor pasionat, el era unul dintre cei mai adânci cunoscători ai limbii şi literaturii noastre din cele mai întunecate vremuri.” Cu toate că ilustrul Poet al literaturii române şi universale nu are nevoie de suplimente metaforice exprimate conjunctural, putem, totuşi, formula, în cheie strict personală, despre ilustrul începător de limbă poetică naţională următoarele: Eminescu a fost acea matcă tumultuoasă a nemarginilor infinitului mic, în care s-au revărsat în mod miraculos şi unic nenumărate dintre tainele ascunse ale Infinitului mare…
