„Dimineaţa, la Putna, de ziua naşterii sale, Eminescu a plâns.
Eu am plâns mai târziu, seara. Să curgă lacrimile fiecăruia pe rând…”
Dorul de Eminescu nu s-a stins încă, cum s-a vrut sau cum se doreşte de detractori salahorii îmbibaţi în păcura calomniei, de epigoni, de sfertodocţi, de infractorii culturii, de delicvenţii moralei creştine ori erudiţii bălmăjelilor academice.
Dimpotrivă, Dorul de Luceafăr deşi nu mai curge ca o revărsare de cascadă el curge tainic, susură melodios într-un izvor sacru de dragoste, de iubire divină, ce urcă din inimile cele mai curate şi sufletele prea alese spre dumnezeiasca Frumuseţe a Mântuitorului Hristos.
Aşadar, pentru că sunt o lacrimă prelinsă din suspinul Luceafărului, ieri 15 ianuarie, am plecat la Mănăstirea Putna să-I aduc mulţumire lui Dumnezeu, marelui Voievod Ştefan cel Sfânt şi lui Bădiţa Eminescu. Drumul trist, necăjit, peste care cădea o ploaie mohorâtă mă avertiza parcă de încremenirea mănăstirii… În incinta sfântului lăcaş, oameni şi monahi aproape deloc… Doar multă gheaţă groasă pe alei, de credeai că sunt lăsate intenţionat pentru patinuarul trepăduşilor sau baletul nepăsării…
În Biserica mănăstirii, în pâcla obscurităţii mişcau doi călugări: unul la strană, fără să cânte, altul la lumânări fără să le aprindă. În rest, în braţele Luminii: Împăratul Hristos, Maica Domnului şi Marele Ştefan în mijlocul Curţii cereşti, iar mai jos câteva morminte voievodale de veghe. M-am rugat la Împărat, la Împărăteasă şi la Voievod pentru poporul Neamului nostru.
Am aprins o lumânare de la Candela veşniciei Sfântului Ştefan, pentru nemuritorul Luceafăr. Afară la pangar o umbră cu chipul cărunt îmi iese în cale:
– Pentru Bădiţa Eminescu!, zic eu arătând lumânarea aprinsă…
– Dar n-ai părinţi? mă întreabă omul negru.
– Am, dar Luceafărul nostru e mai presus de părinţii mei. El e un Fiu iubit şi un Părinte drag al Patriei mele.
– Vezi-ţi de treabă! Eminescu n-are ce căuta în Biserică. Trebuie scos de aici, din mănăstire… Cel mult să rămână în istorie…
M-am uitat la el atent, să văd ce grad de scleroză atinge. Din gât în jos se târa… Farul îi era stins. Sigur că răspunsul lui, înveşmântat în haina pentru care am o profundă veneraţie, în incinta sacră la care mă închin cu adâncă evlavie, m-a mâhnit enorm, dar fiind ziua aceea sfântă pentru care venisem, mi-am păstrat totuşi calmul.
– Părinte (ce antinomic cuvânt…) să nu crezi că dacă voi (şi mici şi „mari”) şi alţii la fel de mulţi şi de întunecaţi ca voi l-aţi adâncit în groapa nepăsării, peste care aţi pus şi placa de beton a nesimţirii, Eminescu a rămas în pământ. Nu! Eminescu este de atunci în Sinaxarul Cerului, în Sânul Neamului Dac, la Dumnezeu. Păcat de umbra pe care-o purtaţi şi-o călcaţi cu şenilele turpitudinii!
Am mers gânditor să mă întâlnesc cu Bădiţa Mihai măcar la bustul său din incinta mănăstirii… Nu s-a gândit nimeni să-i aşeze un lăcaş pentru aprins lumânări, nu arde nici o candelă… Nimeni nu a ridicat măcar o mână de grâu fiert pentru cel născut să lumineze Neamul său…
M-am apropiat să fac măcar o poză, spre neschimbare… Şi sufletul mi s-a împietrit… Aşa cum dă mărturie poza, la Putna de ziua sa, bădiţa Eminescu plângea…
La întoarcere, în prima aşezare, vedem un grup de copii încolonaţi. Am zâmbit. Pe moment am crezut că sunt invitaţi să-şi cinstească Poetul naţiunii… Dar ei se îndreptau, de fapt, spre o sală de sport. Păcat pentru ei şi mare păcat pentru părinţii şi dascălii lor. M-am îndepărtat cu sentimentul că l-am lăsat acolo, singur şi trist pe cel căruia toată viaţa mea nu am încetat să-i îngân temerile… „De ce nu m-aş legăna/ dacă trece vremea mea…”
Lacrimile mele…
În ajunul zilei sale de naştere, seara, l-am urmărit cu profundă emoţie şi admiraţie pe acelaş demn şi mare Român, actorul Dorel Vişan, recitând superb din lirica lui Eminescu. În seara zilei sale de naştere, caut un canal TV pentru a vedea cum a fost sărbătorit Profetul nostru. Simţeam nevoia să cred că ceea ce am simţit la Putna n-a fost decât întâmplătoarea neputinţă… Pe postul naţional, uzând de banii publici, un grup erudit, de traficanţi ai spiritului creştin-naţional, sărbătorea moartea poetului, nu naşterea sa! Neştiind sărmanii de ei, „orfanii licurici”, că de fapt moartea Profetului nostru năştea viaţa nemuririi lui!
Cei care-l denigrază cu năduf îşi sărbătoresc în fapt moartea lor sprituală, cea fără înviere… Anul trecut în 2014, aceeaşi exaltaţi ştiinţifişti şi deliranţi humanoizi ai vulgului „sacru” l-au sărbătorit pe Eminescu în aula lor plină de pizmă şi scaune goale, cărora le-au vorbit despre ei. În ziua naşterii Românului absolut-Mihail Eminescu, în 15 Ianuarie 2015, cohorta academicienilor peri-epigonici, i-au aclamat cu multă ură şi înverşunare meschină, moartea, reiterând minciunile atâtor decenii lăsate moştenire de duşmanii străini şi de lichelele interne, castrate de spirit, care se bălăcesc în mocirla detractoare a micimii lor.
Stupizenia lor uită că profanează pe marii lor Înaintaşi, Piscurile spirituale ale culturii; Sava Popovici Barcianu, Nicolae Popea, Ioan Popescu, Zaharia Boiu, Ilarion Puşcariu, George Dima, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Romulus Cândea, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, A. C. Cuza, Simion Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Ştefan Pascu, Pantelimon Halippa, Ion Nistor, P. P. Panaitescu, Ion Petroviciu, Constantin Brăiloiu, Nichifor Crainic, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Mircea Păcurariu, Pr. Dumitru Popescu, Mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici ş. a., nemaivorbind de cei mulţi care n-au încăput în Academie, dar sunt mai strălucitori fără ea: Mitrop. Andrei Şaguna, Gh. Lazăr, Eminescu, N. Densuşianu, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, teologii Liviu Stan cu două licenţe, doctorat, specializări postdoctorale la Cernăuţi, Atena, Varşovia, Roma, Munchen, Teodor Bodogae cu 4 licenţe, 2 doctorate, studii postdoctorale la Cernăuţi, Atena, Belgrad, Berlin, Tubingen, Milan Şesan cu 3 licenţe în Teologie, Drept, Litere şi Filosofie şi 3 doctorate la Cernăuţi, Praga, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, savantul Vladimir Dumitrescu şi mulţi, foarte mulţi alţii…
Fariseii profanează Instituţia, Naţia, Cultura, Forul Divinităţii Absolute-Atotştiinţa lui Dumnezeu, în slujirea Căreia ar trebui să fie. Academia Română, ca şi toate celelalte forumuri ale culturii, trebuie să fie Imn de lumină, de laudă, de apărare şi de recunoştinţă naţională, nicidecum instituţii cameleonice ale calomniei Neamului. Şi culmea paradoxului, majoritatea covârşitoare a „înghesuiţilor”, care ne denigrează permanent Neamul sunt străini de sânge, dar sunt plătiţi româneşte cu vârf şi îndesat…
