„Şi hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit:
Moldova, Ţara Românească.”
(Mihai Viteazul)
Protodacii au fost în comuniune harică cu Atotcreatorul-Tatăl ceresc prin tradiţia milenară monoteistă: dreptate, vitejie, curaj, răbdare, râvnă, dăruire, cultură, adevăr, sacerdoţiu, jertfă, nemurire, simbioză geografică prin răsfrângeri înălţătoare spre cer, iar dacoromânii sunt în consubstanţialitate harică cu Hristos,cu Ortodoxia Sa fiinţială mântuirii, prin Maica Domnului, prin Apostoli, prin Sf. Părinţi, prin jertfele şi eroismul Strămoşilor, al Aleşilor, al Martirilor, al Sfinţilor şi al Mărturisitorilor noştri.
Fiinţa Neamului Dacoromân şi a Bisericii creştine a odrăslit sub acelaşi Chip şi aceeaşi Asemănare: Frumuseţea şi Strălucirea lui Iisus Hristos. Aceeaşi Fii Aleşi ai Patriei şi ai Bisericii din aceeaşi Vatră specifică devenirii spiritual-creştine, îndumnezeirii, sunt totodată Odraslele îndrăgite ale Mântuitorului nostru. Vatra Strămoşească, prin relieful ei variat, sublim şi binecuvântat este dăruită de Dumnezeu, care se armonizează cugetului, chemării, harului, credinţei, jertfei, iubirii şi împliniriri acestui Neam în istorie, ca misiune şi vocaţie în drumul său către cer, către nemurire.
Principatele Dacoromâne: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Ardealul şi Banatul, au fost cândva Regat şi Imperiu pelasgo-trac,ulterior Dacia Mare a lui Decebal ce s-a născut sub oblăduirea lui Dumnezeu încă din Zorii istoriei omenirii.
Patria este Neamul în Biserică.
Patria este deci, permanenţă în istorie, geografie, cultură, religie, spiritualitate, jertfă, îndumnezeire. Chipul Patriei se aprinde în fiecare suflet ales, luminează şi dogoreşte în fiecare inimă hărăzită dăruirii tuturor celor drepţi. Când vitregiile celor mulţi şi răi se abat asupra ei, muşcând din umbra ei falnică, sfâşiind cu ghiare de oţel purpura ei majestoasă, frângând părţi din trupul ei sacru, smulgând năzuinţe de pe chipul ei divin, frumuseţea Patriei-Mireasă rămâne o taină a cununiei spirituale cu sufletul fiecărui Român ori Dacoromân mărturisitor. Trecutul, prezentul şi viitorul unui popor se conturează şi se regenerează continuu în Icoana Vetrei treimice: Patrie-Neam-Biserică.
Conducătorul trebuie aşadar, să aibă vocaţia conducerii, să fie un ales îndrumător al tineretului şi un misionar al călăuzirii poporului său spre Calea mântuirii întru Hristos. Conducătorul trebuie să fie Fiul Ales al Naţiunii sale, urmând să devină prin jertfa-slujire Părintele şi Dascălul iubitor al poporului său!
Nu pot coexista un Stat ateu şi o naţiune creştină în Sânul sfânt al Neamului. Este un non sens, care duce permanent la trădare, la laşitate, la vânzare, la prăbuşire, la dezmembrare, la descompunerea moral-spiritual a poporului, la sacrilegiul adus lui Dumnezeu şi Neamului drag, care-I poartă aura sfântă, profanându-i trecutul, îngenunchindu-i prezentul şi paralizându-i viitorul.
Nu pot exista Instituţii culturale de vârf ale Statului, care se reclamă democrat, a căror activitate, manifestare şi atitudine sunt anticreştine, păgâne, violente, înveninate precum: Academia Română, Institutul Cultural Român, Şcoala, Universităţile, Uniunea Scriitorilor, etc., care denigrează constant, pe programă, pe Fiii cei mai Aleşi ai Naţiunii. Şi „fruntea” Bisericii, apăsată de coroanele mult prea încărcate de aur, rubine şi safire, puse una peste alta, sprijinită în cârjele masive din aurul greu, se înconvoaie, tace ori pe furiş aplaudă denigratorii, care sunt colegii întru iluminare…
Statul trebuie să fie la fel de creştin, pentru ca prin arta şi puterea sa politică să de-a demnitate şi autoritate Naţiunii pe pământ şi în cer. În braţele Patriei stă Crucea Naţiunii creştine, care îmbrăţişează Învierea lui Hristos şi Învierea Neamului. Înfăptuirea Unirii unui Neam, care să dăinuie veşnic trebuie realizată treimic: unitatea religioasă, unitatea naţională şi unitatea politică, adică Biserica, Naţiunea şi Statul naţional, pe temelie şi stâlp creştine. De-a lungul istoriei a predominat comuniunea religioasă, foarte puţin unitatea naţională şi aproape deloc unitatea politică, care a simulat o atitudine de complezenţă, de teatru şi mai ales de circ…
Fără comuniunea religioasă, fără harul creştin, realizarea unităţii naţionale n-ar fi fost niciodată posibilă. Tocmai de aceea în toate marile înfăptuiri istorice ale Neamului, în fruntea dorinţelor, a luptelor, a suferinţelor, a sacrificiilor, a frângerilor, a biruinţelor şi a împlinirilor Naţiei milenare a stat continuu Biserica: în frunte, la mijloc, peste tot, căci Voievozii, boierii, ţăranii şi Oastea ţării erau Trupul şi Sufletul drept măritor creştin al Moşilor şi Strămoşilor Strămoşilor noştri. Nu există Unirea unui Neam fără trecut, fără prezent şi fără viitor!
Când apostolatul uniunii religioase există, când cel naţional este frânt între poporul-elită şi populaţia manipulată, fără apartenenţa unităţii politice, mistificarea se întinde ca un flagel, ca o ciumă de o parte şi de alta, dând infirmitate ori paralizie Naţiunii. Deosebirile geografice, organice și economice ale dacoromânilor au separat pentru multe secole unitatea națională, generând dualismul politic românesc.
Aspectul geografic, ca unitate a pământului strămoşesc trebuie să fie o simbioză, care dă armonie simultană naturii şi poporului. Dacă la aspectul geografic adăugăm şi configuraţia deosebită care despart Moldova de Ţara Românească, prin aspectul hidrografic ce determină drumurile de comerţ, care la rândul lor stabilesc zonele de influenţă politică, configurând organisme deosebite, tradiţii dinastice, ca arie aristocrată şi voievodală, ideea unităţii naţionale se configurează foarte greu, străbătând anevoios concepţia politică a separatismului promovată de mulţi voievozi români, susţinută aprig de Poartă, neabordată şi nesusţinută pe temei creştin şi la timp de marii vlădici, care erau în acelaşi timp şi sfetnici domneşti şi îndreptători ai Neamului. Păcat!
A existat totuși o magnifică excepție, nemuritorul ban al Craiovei, Mihai Viteazul! „Românii au avut și ei mari vizionari, spune Călin Kasper. Mihai Viteazul a avut misiunea de a sădi în sufletul românilor năzuința unirii… Misiunea Viteazului a avut ca scop unirea geografică… Dar de ce să fi vrut Creatorul să-i unească pe români? Aeastă unire are sens doar dacă admitem că Domnul a rezervat poporului român o Misiune de excepție, despre care au vorbit profeții mai vechi și mai noi. Ne-a unit mai întâi geografic,, ca apoi să urmeze unirea sufletească și desăvârșirea spirituală.” (Călin Kasper-De la inimă spre cer. Ed. Virtuală, Botoșani, 2014, p.409)
Despre Mihai Viteazu, Întregitorul Regatului lui Decebal, ambasadorul spaniol la Praga, Don Guillen de San Clemente spunea că: „… a apărut, la ceas de cumpănă, din pulberea pământului românesc, în slujba căruia şi-a pus forţele, aspiraţiile, întreaga viaţă, fiind un simbol al celor mai înalte virtuţi ale poporului său.” (Alexandru Randa, Pro Republica Christiana, Monachii, 1964, p. 39)
Graţie desfacerii autarhiei economice, în secolul al XIX-lea, a împletirii năzuinţelor noastre seculare cu firul libertăţii şi unităţii politice răsucit în Apus, s-a aprins solidaritatea naţională prin cler şi alături de maturitatea politică au ctitorit Unirea Principatelor, care reclama neapărat întregirea unităţii dacoromâne. Realizarea unităţii naţionale, a unirii unui Neam, spunea Mihail Kogălniceanu este: „dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare.” ( Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. şi C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii naţionale, Bucureşti, 1900-1909, vol. VI, partea I-a, p. 66)
Întruparea marelui deziderat, Unirea Principatelor Române n-a fost un act istoric de conjunctură, ci frământarea de veacuri a aspiraţiilor străbune, conştiinţa milenară a originii etnice, unitatea religioasă, primordialitatea ontologică, apartenenţa la aceeaşi limbă, tradiţii, obiceiuri, datini, cultură. Chiar dacă Principatele au stat foarte mult timp separate naţional şi politic, ele n-au fost despărţite niciodată spiritual-religios, ci au aparţinut aceluiaş Trup şi Suflet mistic al Neamului lăsat de Dumnezeu pe pământ să-şi atingă menirea naţională, să-şi împlinească vocaţia creştină, să-şi desăvârşească misiunea pe Calea îndumnezeirii. În cadrul unităţii religioase, a comuniunii creştine în conştiinţa morală s-a exprimat viaţa Patriei pe tărâmul moral-spiritual, social-politic, cultural şi economic. Credinţa ortodoxă a tuturor românilor era una şi aceeaşi cu legea cea veche şi dreaptă a Străbunilor întru Hristos şi cu a Strămoşilor întru Neamul Dac. Cu Mihai Viteazul s-au realizat concomitent sub acoperământul creştin, unitatea naţională şi cea politică, care deşi a avut o soartă pe cât de măreaţă pe atât de scurtă, ne-a rămas nouă, generaţiilor următoare ca moştenire testamentară, re-împlinirea Destinului sfânt al tuturor Românilor.
Despre conştiinţa unităţii de Neam sub aura sacralităţii creştine grăieşte şi marele boier-cronicar Grigore Ureche: „Moldova şi Ţara Românească au fost tot un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-a descălecat mai pe urmă, iar Muntenii mai dentâi, măcar că s-au tras de la un izvor.” (Grigore Ureche-Letopiseţul Ţării Moldovei. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967,p. 72) În această unitate de gând, cuvânt şi faptă, de credinţă, de religie şi cultură a românilor din toate Principatele Valahe, de păstrare nealterată şi de continuitate spirituală intervine promt, ia atitudine clară, rafinatul om de cultură, Mitropolitul Varlaam al Moldovei în prefaţa lucrării sale, <<Răspuns la Catehismul calvinesc>>, preocupat fiind de menţinerea comuniunnii creştin-ortodoxe a tuturor românilor: „Tîmplîndu-mi-se…în părţile ţării Rumîneşti… dumnelui Udrişte Năsturel adusu-mi-au şi o cărţulie mică, în limba noastră rumînească tipărit… caria o am aflat plină de otravă de moarte sufletească… pentru care lucru îndată… am strîns sobor dintr-amîndouă părţile, şi din Ţara Rumînească şi din Ţara Moldovei… să arăt strîmbătura şi tîlcul cel rău… întunericul şi neînţeleageria lor…, ci rămînerea în credinţa cia pravoslavnică a moşilor şi a strămoşilor noştri.” (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II. Ed I.B. M. al B.O.R., Bucureşti, 1992)
Chiar despărţite fiind Principatele Române, marii Voievozi au întreprins acţiuni comune pentru consfiinţirea drepturilor social-naţionale şi iniţieri în vederea unităţii naţional-politice, menţinându-se concomitent şi aproape identic organizarea politică şi administrativă, ca în vremurile de glorie ale lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Radu cel Mare, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica, Domnul Tudor, care şi el viza un gând şi un glas cu Moldova ori boierimea din Ţara Românească grupată la 1838, în Partida naţională, condusă de Ion Câmpineanu sub care s-a redactat manifestul: Act de unire şi independnţă, ca finalitate a unirii Principatelor sau boierimea moldavă constituită în Conjuraţia confederativă condusă de comisul Leonte Radu la 1839.
Scânteile care preconizau Unirea românilor s-au aprins în Flacăra revoluţiilor de la 1848, în toate cele trei Principate valahe prin marii Corifei patrioţi: Nicolae Bălcescu, Gh. Magheru, Christian Tell, Ana Ipătescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, A. I. Cuza, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu, etc. În noaptea sfântă a Anului Nou 1847, de la Paris, Bălcescu arăta în discursul său îndreptat către Patrie că: ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decât unitatea naţională a românilor. (Istoria României în date. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 183)
În: Prinţipiile noastre pentru reformarea Patriei, program elaborat în 12/ 24 Mai 1848, la Braşov, moldovenii subliniau în ultimul punct 6 unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc. (Istoria României. Ed. Academiei R. P.R., Bucureşti 1964, vol. IV, p. 53). Această sacră năzuinţă era aprinsă şi în Dorinţele partidei naţionale în Moldova, o broşură-program apărută în August 1948, la Cernăuţi, despre care marele boier Kogălniceanu grăia că este cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional. (Istoria României în date,op. cit., p. 191) În Pruncul Român, ziarul din 26 Iunie-8 Iulie 1848, apare apelul Către fraţii noştri din Moldova al lui Nicolae Bălcescu, care răsuna astfel: toată naţia română să fie liberă, ca toată naţia română să alcătuiască un singur stat, un singur popor de fraţi. (ibid. p. 190)
Neizbânda revoluţiilor de la 1848, s-a datorat în primul rând coaliţiei şi frăţietăţii creştino-păgâne a statelor imperialiste, care s-au hrănit cu sângele, cu sudoarea, cu pâinea, cu munţii şi cu bogăţiile noastre spirituale, secole de-a rândul, dar, s-a consfiinţit ulterior prin sângele jertfelor sfinte într-o primă re-naştere naţională-Dacia Mică. O figură proeminentă a mişcării post-revoluţionare din Ţara Românească a fost şi arhimandritul Ioasaf Snagoveanul, care a ctitorit o Capelă ortodoxă la Paris, pentru trebuinţele românilor de acolo, în anul 1853. Marii dorinţe de unitate şi libertate naţională li s-au alăturat şi domnitorii Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica.
Domnul Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei s-a adresat vizirului printr-un memoriu arătând că: dorinţele unanime ale Vlaho-moldovenilor cheamă unirea celor două principate sub un singur corp, iar Grigore Ghica la 1856, s-a adresat Conferinţei de pace de la Paris cu aceeaşi rugăminte. (C. C. Giurescu/ Dinu C. Giurescu, Istoria României din cele mai vechi timpuri până azi. Ed. Albatros, Bucureşti, p. 541) Astfel, acţiunile interne de unitate ale Vlahilor au declanşat şi orientarea politicii europene. Prin tratatul de la 30 Martie 1856, Conferinţa de pace de la Paris se referea şi la clauzele românilor: înlocuirea protectoratului rusesc cu cel al marilor puteri, revizuirea Regulemantelor organice de către Divanul ad-hoc, libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, etc.
Inimile şi ochii marilor Români se întorc însă tot către ţară, re-grupând şi re-organizând forţele unioniste din Principate, sub oblăduirea directă a Bisericii, astfel că cei doi mitropoliţi devin preşedinţii celor două Divanuri ad-hoc şi episcopii ca membri activi. Participarea cu însufleţire a clerului şi a ierarhilor lor din cele două Principate valahe, cu buna organizare şi înfrăţire la acţiunile de susţinere a Idealului naţional a înclinat şi a horărât creştineşte şi definitiv soarta unirii românilor. În Ţara Românească mitropolitul Nifon Rusescu a desfăşurat o activitate revoluţionară febrilă, cu multă abilitate diplomatică, fiind tot timpul în miezul evenimentelor până la alegerea definitivă a lui Cuza, ştiind că: „unirea este înălţarea clerului la adevărata sa vrednicie,… pentru că dă mijloace de a i se înlesni o învăţătură largă, trebuincioasă pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru că ridică nevoia în care se află astăzi cea mai mare parte din mădularii clerului, nevoia de a se josura cerşind de la fiii lor sufleteşti pâinea de toate zilele a lor şi a copiilor lor… Moralitatea acestui corp se înalţă, credinţa se întăreşte, turma lui Hristos se află în păstorii săi, nişte adevăraţi miniştrii ai lui Dumnezeu. Cât pentru foloasele Bisericii celei înalte, capii clerului ştiu să le preţuiască singuri.” (O aruncătură de ochi asupra Principatelor Române, de un român din Bucureşti, p. 33-34)
Toiagul cel mai de preţ al mitropolitului Nifon în lupta sa pentru unitate a fost Calinic-episcopul de Râmnic, care a convins protopopii să sprijine şi ei şi egumenii mănăstirilor şi schiturilor şi preoţii unirea, fiind chemaţi „să-şi ceară pe cale legiuită coroana luptelor şi a sângelui vărsat pentru cruce, pentru apărarea Patriei… Poporul român n-are decât să ceară… viaţa politică şi naţională,… de a se uni într-un cuget şi voinţă… Drept aceea, una din datoriile ce reclamă a noastră poziţie… este de a se înălţa rugăciuni… pentru unirea Românilor.” (Documentele Unirii Principatelor, vol. III, p. 232)
Alături de prea sfinţitul Calinic, fratele întru ierarhie şi slujire, episcopul Filotei al Buzăului se adresează protopopilor săi, prezentândul trecutul glorios de luptă al poporului dac, arătând că bate ceasul: „ să se asigure existenţa politică a naţiei române şi să ni se chezăşuiască drepturile străbune… Drept aceea în timpul de faţă, pe lângă activitatea şi lucrarea ce trebuie să depunem fiecare ca cetăţeni şi fii ai patriei, să împlinim datoriile ce reclamă şi că a noastră poziţie în asemenea serioase împrejurări, fiind de a înălţa rugăciuni părintelui ceresc pentru unirea şi înfrăţirea românilor într-o singură voinţă şi un cuget ca să aleagă pe deputaţii lor vrednici de a lor încredere, care să sprijine şi să ceară drepturile şi viaţa patriei lor, scriem… să obşteşti preoţilor… şi prin preoţi tuturor poporenilor precum şi… cuvioşilor egumeni, ca să se ţie Te-Deum şi privegheri… rugând pe Dumnezeu ca duhul luminei, al dragostei şi al ţării să unească sufletele tuturor românilor în aceeaşi dorinţă şi voinţă pentru binele şi fericirea scumpei noastre patrii.” (Pr. Gabriel Cocora, Episcopul Filotei al Buzăului, luptător pentru unire, în B.O.R., anul LXXVII, nr. 1, Ianuarie 1959, p. 46)
Ambii Ierarhi de Râmnic şi de Buzău au susţinut diligenţele pe lângă diferiţi reprezentanţi diplomatici ai marilor puteri: comisarul francez Talleyrand pentru contele Walewski (fiul lui Napoleon I şi al contesei Walewska)-ministrul de externe francez, Kamil-Bey, reprezentantul Porţii, comisarul Banzi-împuternicitul Sardiniei, etc., ca se sprijine doleanţele şi demnitatea românilor. Elanul clerului valah s-a întins cu repeziciune sub forma diferitelor broşuri tipărite şi ziare răspândite poporului: „Predicatorul”, redactori fiind, Arhim. Dionisie Măldărescu şi Ilie Benescu, profesori la Seminarul Teologic-Bucureşti, „Românul” lui C. A. Rosetti, apelul pr. Grigorie Referendarul, poezia: Rugăciunea preoţească a protosinghelului Veniamin Cătulescu, Rugăciunea moldo-românilor, publicată în 1857, la Iaşi; Rugăciunea patriotului român, din Ţara Românească.
Alegerile de deputaţi mireni, egumeni şi preoţi în Ţara Românească s-au desfăşurat şi împlinit cu entuziasm: „Ne aflăm aici pentru a ne sfătui, rosteşte mitropolitul Nifon în deschiderea lucrărilor Divanului Ad-hoc, împreună la fericirea şi prosperitatea patriei…fiecare trebuie să vază… această strălucită ocazie în care ne putem da mâna… spre a lucra pentru întemeierea neamului şi a binelui obştesc… Suntem puşi în împrejurarea cea mai glorioasă şi cea mai delicată. Să avem… bunul simţ de a şti să ne folosim de urmările sale, dreapta judecată de a preţui bine trebuinţele şi rara înţelegere de a alege mijloacele cuvincioase spre a le împlini. Priviţi-vă… şi veţi vedea că toţi suntem români: aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte… Toţi avem o patrie înainte, să avem şi un cuget şi un scop… Începem astăzi lucrările chemării noastre… Uniţi-vă în acelaşi cuget frăţesc şi naţional… Lăsaţi să citească viitorimea cu mândrie şi fericire numele dumneavoastră.” (Ghenadie Petrescu/ Dimitrie A. Sturza/ Dimitrie C. Sturza-Acte şi documente relative la istorie renaşterii naţionale, Bucureşti, 1900-1909, vol. V, p. 906-907)
Apelului solemn, cald, frăţesc şi părintesc al mitropolitului, i se alătură ca o îmbrăţişare chemarea patriotică a ierarhului Calinic: „ Nu am încetat a ruga pe milostivul Dumnezeu pentru împreunarea într-un singur stat a Moldo-României şi sub un singur guvern… ca unii ce suntem uniţi în credinţa cea către Dumnezeu, de aceeaşi limbă şi acelaşi neam. Dorind cu osebire iarăşi ca guvernul să fie ortodox sau la împotrivă moştenitorii tronului să fie născuţi din apă şi din duh şi crescuţi în dogmele Bisericii noastre a Răsăritului, după cum şi fraţii noştri moldoveni asemenea cer stăruitor.” (Documentele Unirii Principatelor, op. cit., I, p. 600)
Prima sinteză a adunărilor ad-hoc din Valahia a fost cuprinsă de episcopul Filotei, care la alegerea Domnului, contravine îndemnurilor date de P. S. Calinic, în programul celor 4 puncte: autonomia şi neutralitatea teritoriului moldo-român; Unirea ţărilor Române şi Moldovei într-un singur stat şi sub un singur guvern. Prinţ străin, guvern constituţional reprezentativ şi o singură adunare obştească. În Moldova exprimarea Divanului s-a făcut în 5 puncte şi adăugate celor 4 ale Vlaho-muntenilor, au fost semnate, întocmind raportul Comisiei comisarilor, care l-a înmânat Conferinţei de la Paris. După tergiversări pro şi contra unire, Conferinţa a semnat convenţia din 7/ 19 August 1858, care s-a pronunţat:
• cu privire la statutul internaţional al principatelor;
• cu privire la statutul intern;
• prevederi cu caracter electoral.
Potrivit acestor prevederi se arată că: Cele două ţări vor purta numele de Principalele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn, guvern şi adunare legiuitoare proprie. Se înfiinţează Comisia centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun şi Curtea de casaţie, comune pentru ambele principate, cu sediul la Focşani. Se desfiinţează privilegiile şi rangurile boiereşti; se instituie responsabilitatea ministerială, se reglementează prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani, se stabileşte modalitatea alegerii membrilor adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat, etc. (Doc. Unirii. Pr…, vol. VI, partea a II-a,p. 30-31)
Alegerile de deputaţi ce urmau să aleagă Domnul Unirii, în cele două principate s-au încheiat astfel: în Moldova 55 de deputaţi, dintre care 32 unionişti, iar restul nedecişi. Culmea a fost că 38 din 55 de deputaţi şi-au depus candidatura pentru domnie. Totuşi la 5 Ianuarie 1859, 48 de deputaţi prezenţi l-au ales pe colonelul A. I. Cuza, pregătindu-i terenul şi pentru Ţara Românească unde erau 69 de deputaţi, în frunte cu mitropolitul şi cei 3 episcopi.
Cum, majoritatea Vlaho-muntenilor erau refractari la alegerea tot a lui Cuza, reprezentanţii partidei naţionale şi cu acordul unor conservatori s-au strâns la hotelul Concordia pentru strategie, apelând şi la serviciul înflăcărat al celor aproape 5000 de ţărani, care au luminat cu torţele aprinse Dealul Mitropoliei şi pe cei dinlăuntru nehotărâţi încă, sub bagheta lui N. T. Orăşeanu. În noaptea marelui Revelion al Unirii de la Concordia, prinţul Ghica l-a propus Domn tot pe Cuza, alegere pe care a subliniat-o a doua zi şi avocatul naţionalist Vasile Boierescu. Peste toţi deputaţii s-a aşternut un entuziasm sublim. „Cei mai mulţi se bucură cu lacrimi. Mitropolitul cere crucea şi Evanghelia; dar până să i le aducă, pronunţă jurământul, plângând şi el înaintea icoanei Sfintei Treimi; rostind următoarea rugăciune-jurământ: Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-Ţi privirea Ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi. Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi o simţire şi fă ca inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău între noi şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine. Jurăm! Jurăm, cu mâinile ridicate spre cer. După ce toţi deputaţii repetară acel jurământ se cheamă fiecare după ordinea alfabetică, sărută Crucea şi Evanghelia, jură din nou şi primi buletinul spre a-şi scrie candidatul său. După terminarea votării se deschide scrutinul şi după citirea biletelor… părintele mitropolit… proclamă că s-a ales domnul Ţării Româneşti, cu unanimitate de voturi exprimate, adică 64, prinţul Moldovei, Alexandu Ioan Cuza.
Eminenţa Sa părintele Mitropolit, la şapte ore seara, îl proclamă domn al ţării, de faţă cu domnii reprezentanţi ai puterilor străine, faţă cu un numeros public, faţă cu un popor de peste 50 000 de oameni care umpleau curtea şi tot dealul Mitropoliei. La vestea alegerii se trag clopotele tuturor bisericilor, imediat tot Mitropolitul trimiţând o telegramă domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în care se spunea: <<Adunarea electivă a Ţării Româneşti, procedând conform convenţiei la numirea domnului stăpânitor a ales în unanimitate pe înălţimea voastră. Obşteasca adunare salută cu respect şi amor pe Domnul său şi-l invită să ia cârma ţării >>.” (A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Iaşi, 1909, p. 50/ Acte şi Documente…, VIII, p. 655-656, 592, 804/ C. C. Giurescu, op. cit., p. 383)
La 8 Februarie 1859, Domnul Cuza trimite Mitropolitului Nifon comunicarea următoare: „Voinţa naţională la care aţi participat Prea Sfinţia Voastră… ne-a ales domn al Ţării Româneşti. Voinţa naţională este voinţa lui Dumnezeu. Datoria noastră cea dintâi e ca să ridicăm glasul nostru de recunoştiinţă către Atotputernicul care şi-a îndreptat cereştile priviri asupra naţiunii române şi a revărsat îndurările Sale asupra persoanei noastre. Ne adresăm dar către Prea Sfinţia Voastră… rugându-vă să înălţaţi ale voastre rugăciuni pentru fericirea şi mărirea ţărilor surori: Principatele Unite. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare a noastră cerere ce o depun la picioarele altarului dumnezeiesc, iar ca domn şi ca creştin chemăm asupră-ne binecuvântarea Prea Sfinţiei Voastre, a iubitorilor de Hristos părinţi episcopi şi a întregului cuvios cler al Ţării Româneşti, iubita noastră patrie, ca să putem păşi cu vrednicie pe calea măreaţă ce ne-aţi deschis împreună cu demnii reprezentanţi ai Ţării Româneşti.” (Acte şi Documente…, op. cit., p. 887-888)
Răspunsul protocolar de mulţumire al Domnului Cuza, devine şi un act care confirmă contribuţia expresă a Clerului ortodox la înfăptuirea marelui deziderat, a marii năzuinţe, a marelui Ideal al Unirii românilor din principatele valahe surori. Sub aceeaşi autoritate sacră a Mitropolitului Nifon, Oştirea Ţării Româneşti a depus jurământul de credinţă pentru noul Domn, iar la 29 Ianuarie 1859, o delegaţie solemnă alcătuită din P. S. Climent al Argeşului, Barbu Slătineanu, C. A. Rosetti, Alexandru Florescu, Scarlat Creţulescu, Nicolae Opran ş. a. au plecat la Iaşi să-i înmâneze lui Cuza actul alegerii ca Domn.
Pe 8 Februarie 1859, Domnul Unirii vine la Bucureşti să depună jurământul după Regulamentul organic. N-a citit spunând că: „jurământul este înscris în inima mea care pregăteşte un viitor fericit şi demn de gloria străbunilor noştri.” (Acte şi doc…, VIII, p. 881)
Slăvit să fie Bunul Dumnezeu, cu Sfinţii Săi!
Slăvită fie Maica Domnului-Ocrotitoarea Grădinii Sale!
Slăvită fie România Mare-Moşia inalienabilă
şi imprescriptibilă a Neamului Dacoromân!
————————————————————
