Există influenţe politice rele care ar trebui să nu existe. Politica rea a intrat ca praful furtunii de nisip. Peste tot. În tot. Sub tot. A intrat şi rămâne. Dospeşte. Manualul de fereală faţă de politica rea nu există.
Există ghidul de comportament al omului bun care are inclus în el şi cei şapte ani de acasă. Mintea limpede. Raţională. Modelele din jurul nostru. Cele bune. Motivante. Onorante. Rostul şi rânduiala satului românesc. Nimic părtinitor. Binele personal regăsit în binele general. Înţelepciunea existenţei milenare. Moştenirea ancestrală. În timpurile de astăzi, un cor de flaşnete rugineşte în pălăvrăgeala. O ameţeală cu ignituri. Subiecte de vorbe trecute. Nimic înălţător. Nimic pentru viitor. Doar griji pentru punguţa şi buzunar. Avere. Înavuţire. Statul pe post de conducta de aprovizionare. Cine mai are astăzi grija statului?
Avem un stat. Mai avem un stat? Ce facem cu el? Ce mai putem să facem pentru statul roman? „Secretul vieţii lungi a unui stat” este subietul editorialului semnat de Mihai Eminescu în 17 august 1882: „O lopată de grâu aruncată în vânt, când recade la pământ, ia această formă, cea mai sigură pentru durata ei. Dacă ar lua forma unui cub sau al unui cilindru ar cădea la cea dintâi suflare de vânt. Astfel şi cu un popor şi cu un stat. Pe cât timp Roma era înconjurată de sate cuprinse de ţărani, pe cât timp baza ce purta această cetate era largă, Roma a cucerit pământul; când însă Latiul şi Italia s-au pustiit, când întreg poporul s-a prefăcut în politicieni care cereau panem şi circenses de la guvern, subzistenta din banul public, piramida era întoarsă cu vârful în jos, toţi domneau şi nimeni nu muncea, şi Imperiul e căzut în faţa unor popoare barbare, dar mai drepte, mai sănătoase, mai firesc organizate decât poporul român în decadenta.
La atâta însă se mărgineşte afirmarea noastră, la principiul că numărul celor ce muncesc pentru a produce trebuie să fie, spre binele lor şi al societăţii întregi, infinit mai mare decât numărul negustorilor de vorbe şi negustorilor de marfă chiar; că producţiunea păstrează intactă sănătatea şi puterea musculară a unui popor; ca în puterea lui musculară consista secretul tinereţii lui, siguranţă de-a rămânea o rasă.
Sănătoasă de oameni. Azi nu mai e îndoială că orice om care părăseşte munca musculară pentru cea intelectuală e condamnat cu toată siguranţa în coborâtorii săi la degenerare şi la pieire. E statistic constatat că munca aspră, exerciţiul continuu al puterilor fizice asigura pentru totdeauna existenţa unui popor, asigura viitorul şi propăşirea lui, pe când fugă de plug, ocolirea soiurilor grele ale muncii aduce cu sine degenerarea musculaturii, dezvoltarea anormală a sistemului nervos, o înclinare spre desfrâu şi plăceri, nimicirea gradată a puterilor de reproducţiune, neuropatie şi anemie, în fine stingerea rasei, adesea în condiţiile cele mai ruşinoase.
Cu aceasta n-am zis însă că clasele muncitoare să nu fie libere, să nu aibă putinţă de a se ridica. Oricând trebuie să existe putinţă pentru om de a se urca prin muncă şi merit ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.
Dar să ne-nţelegem: prin muncă şi merit. Nu prin exploatarea muncii altora, nu prin specula, nu prin şarlatanerie politică, nu prin tripotaj şi joc de bursă.”
Mulţi vorbesc, şi cu rost şi fără rost, despre Eminescu. Publicistica lui însă, cred că puţini au citit-o. E actual. E dureros de actual. Negustorii de vorbe, în trăncăneala serilor ecranate, se urcă în vârful puroiului cu interese şi uită de statul român. Cine mai ştie astăzi secretul vieţii lungi a unui stat?