„Vreți să fiți liberi? Fiți uniți pe vecie…uniți, uniți, uniți!”- Friedrich Schiller
În luna mai anului 2012, am avut prilejul de a vizita frumosul și interesantul oraș Baltimore, unul dintre cele patru aglomerări urbane ale megalopolisului american. Am scris despre această vizită într-unul din articolele mele. Nu m-am dus să fac o investigație socială, m-am dus ca un simplu vizitator, să mă bucur de frumusețile dezvăluite vederii. Mi-am zis atunci: Ce fericit trebuie să fie omul care poate locui în acest oraș!
Baltimore, destinaţie turistică impresionantă, este un oraș fondat în anul 1729, numit după Lordul irlandez Baltimore – titularul fondator al Colony of Maryland; are un climat subtropical umed, iar Inner Harbor (portul interior) a fost cândva al doilea port de intrare pentru imigranţi în Statele Unite şi un important centru de producţie. Astăzi portul vechi a devenit un loc de promenadă, cumpărături, divertisment. Este un oraș independent din statul Maryland al Americii, situat în partea centrală a statului, pe malurile unui râu care se varsă în golful Chesapeake, la o distanță de aproximativ 40 de mile (64 km) la nord-est de Washington, D.C. Populaţia oraşului este destul de numeroasă, ocupând locul 20 din ţară. Este și astăzi unul din principalele porturi ale Statelor Unite, fiind situat mai aproape de marile piețe de mărfuri din partea centrală a țării, decât orice alt port de pe coasta de est.
Zilele trecute am putut vedea un conflict produs în acest oraș, conflict care mi-a umbrit imaginile frumoase pe care le-am avut la vizitarea lui. Sute de protestatari au distrus magazinele şi au incendiat clădiri din Baltimore și totul s-a produs după înmormântarea unui tânăr de culoare în vârstă de 25 de ani, Freddie Gray, decedat la o săptămână după incidentul arestării lui în timp ce fugea de polițiști, nevrând să se predea, suferind o rană la coloana vertebrală. Protestele s-au declanșat și au degenerat în revolte, în timpul cărora au fost răniți mai mulți polițiști. Autorităţile se confruntă cu cel mai violent protest împotriva comportamentului poliţiei faţă de afroamericani, de la cel din Ferguson, Missouri, desfăşurat anul trecut.
S-a decretat stare de urgenţă şi a fost trimisă Garda Naţională la locul respectiv. Şase poliţişti au fost suspendaţi în cazul lui Freddie Gray şi Departamentul american de Justiţie investighează evenimentul. Mulți tineri au simțit setea de răzbunare, și-au vărsat focul, mânia, necazul pe cei care vegheau la ordinea orașului și în custodia cărora fusese tânărul curând decedat. Sigur că există o cauză care a provocat atitudinea de furie, cred că ea nu trebuie blamată, ci probabil, va trebui luată în seamă, analizată și remediată, pe cât este posibil. Anihilarea răului va trebui să vină din ambele părți, ajungându-se la cuvintele înțelepte: „Vreți să fiți liberi? Fiți uniți pe vecie…uniți, uniți, uniți!”
În clipul video, oferit nouă spectatorilor, un adolescent rebel încearcă să scape de mama sa, care continuă să-l pălmuiască pentru comportamentul violent. Despre femeie am aflat din presă că a fost desemnată drept „Mama Anului” de către utilizatorii reţelelor de socializare, dar şi de un cunoscut jurnalist care a scris pe Twitter: „Mama anului în Baltimore. .. mama mea ar fi făcut acelaşi lucru”. Alții au condamnat gestul mamei, motivând că ar fi trebuit mai mult iubit cel plecat de lângă ei și nu au fost de acord cu titlul oferit mamei adolescentului rebel.
Pe scurt, femeia şi-a recunoscut fiul ca participant activ la proteste aruncând cu pietre în polițiștii care se străduiau să calmeze situația din zonă și care purta o cagulă neagră pe faţă, aplicându-i „o corecţie fizică”. Amuzați unii, sau indignați alții, priveau clipul, modul în care mama aplica lecția unicului ei fiu, pe care se spune că îl creștea singură, deci își asumase integral educația.
Imi permit a spune, în acest caz, că italianul Giordano Bruno (sec. XVI) avea dreptate când afirma că uneori mai mult se poate învăța de la oamenii simpli, decât de la filosofi, pentru că oamenii simpli merg pe cărările naturale ale bunului simț…
Sigur că imediat m-am întrebat ce sentiment i-a determinat pe acești tineri să acționeze într-un mod în care stricau armonia ce domnea în acel oraș, să arunce cu pietre, să incendieze mașini și localuri? Mai putem considera, în acest moment libertatea omului ca fiind parte divina din el?
Gestul acestei femei care tremura probabil pentru soarta fiului său, raționamentul ei, furia care a cuprins-o la descoperirea gestului fiului, ea dorind liniștea și nicidecum răfuiala, mi-a amintit versurile, pe care le-am citat cu altă ocazie, ale poetului și scriitorului român Vasile Militaru, în cartea sa „Vorbe cu tâlc”: „Pe copil să-l ții în frâne,/ De vrei om la toți să placă;/ Nu-l lăsa orice să-ngâne,/ Nu-l lăsa orice să facă;/ Nu-l lăsa după plăcerea-i unde vrea el să se ducă…/ Din același lemn se scoate și icoană și surcică!” Pe de altă parte, energia și nerăbdarea tinerilor care se simt frustrați, neluați în seamă, pedepsiți uneori cum nu se cuvine, le dă ghes la asemenea acțiuni. De data aceasta moartea unui tânăr în condiții suspecte a creat o stare de suspiciune și de revoltă.
Filozoful român Petre Țuțea (sec. XX) arătând bipolaritatea libertății, spunea: „Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric”. Furia turbată a distrugerii nu cred că poate fi acceptată de un om „cu scaun la cap”, cum se spune. Construim și ordonăm totul în jurul nostru cu multă greutate timp îndelungat, ca în câteva clipe să distrugem ce am construit și să instituim haosul. Spunea cineva că libertatea cea mai mare o are democrația haotică și nu cea civilizată, „în această libertate haotică acționând mai mult dreptul forței și nu forța dreptului”. Lipsa de măsură, de control al simțurilor este un mare păcat săvârșit față de armonia creată în jurul nostru. Datorăm Celui de Sus urcușul acestei vieți, dar și mare parte nouă, adică fiecăruia dintre noi, și nu trebuie acceptat coborâșul. Nu ar fi bine să prețuim mai mult libertatea spiritului și s-o drămuim pe cea a trupului?
Libertatea este importantă pentru viața noastră și chiar dacă cele mai mari bunuri ale vieții sunt considerate a fi sănătatea, tinerețea și libertatea, aceasta din urmă „nu trebuie să însemne libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard și în eventual”, spunea istoricul religiilor – Mircea Eliade. La ce folosesc aceste răfuieli distrugătoare? Oare dreptatea nu se poate institui în liniște, fără atâta suferință? De ce să ne răzbunăm în acest mod haotic, barbar? Să distrugem ce am dobândit? Răzbunarea determină acte de sălbăticie, de cruzime și care, de cele mai multe, se dovedesc a fi inutile. Unii se răzbună prin ultra pasivitate, dar mocnesc în interiorul lor, alții prin barbarie refulează sentimentele. Oare calea de mijloc, folosirea rațiunii, nu ar putea fi mai de folos? Fiindcă sunt momente când doar rațiunea poate elucida un conflict. Nu așa s-ar putea ajunge la aflarea adevărului și la liniștirea spiritelor?
Înțeleptul grec Socrate, acuza libertatea, considerând-o poarta tuturor dereglărilor individuale și sociale, calea spre desfrâu și descompunere. Aristotel era apărătorul libertății, considerând-o poarta prin care intră bucuria de a trăi, poarta prin care intră viciile fiind pasiunea. Dar suntem atât de diferiți, fermecător de diferiți la trup și la gând și acest fapt determină alegerea acțiunilor noastre. De curând, libertatea a fost clasificată: libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propria noastră construcție, libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simți și gândești (totalitarismul o limitează strict), libertatea de acțiune (limitată în orice sistem socio-uman (totalitarismul limitează drastic această libertate). Oamenii, totuși, gândesc și asimilează în mod diferit libertatea. Oricum, viața a dovedit că omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și non-libertatea în unele cazuri, altfel echilibrul social nu este posibil. Soluția optimă este greu de stabilit, dar ea este mereu analizată și determinată în funcție de condițiile concrete în care se desfășoară acțiunea. Brutalitatea nu poate fi îngăduită nici din partea mulțimii și nici din partea celor care veghează asupra ordinii. O analiză adâncă a cauzelor care determină actele de răzbunare trebuie făcută, înțelegându-se că omul se poate simți liber, neîncorsetat, bun și ne-încrâncenat, doar atunci când există în preajma lui un comportament civilizat și tolerant, o gândire și o acțiune disciplinată. Setea de răzbunare nu poate liniști ființa! Dreptatea însă, da!
